© Vatican Media

Pr. Pasolini: Promisiunea vieţii veşnice astăzi este ignorată, să-i redescoperim frumuseţea ei

Publicăm sinteza primei meditaţii a predicatorului Casei Pontificale cu care în Vatican se deschid exerciţiile spirituale pentru papa, care se uneşte în mod spiritual, şi Curia Romană. "Adesea suntem obsedaţi de faptul că trebuie să fim perfecţi - afirmă părintele Roberto Pasolini OFMCap - şi totuşi, evanghelia ne învaţă că adevărata «imperfecţiune» nu este fragilitatea, ci lipsa de iubire."

Credinţa Bisericii, întemeiată pe învierea lui Cristos, a oferit dintotdeauna lumii speranţa unei vieţi dincolo de moarte. Însă, cu timpul, această promisiune s-a estompat şi astăzi nu este atât contestată, cât mai ales ignorată. În faţa acestei indiferenţe, credincioşii sunt chemaţi să redescopere valoarea şi frumuseţea vieţii veşnice, pentru a-i restitui semnificaţia sa autentică. O misiune şi mai urgentă în acest an sfânt al Jubileului şi în momentul de suferinţă profundă prin care trece Sfântul Părinte.

Drumul exerciţiilor spirituale despre tema vieţii veşnice pe care vrem să-l parcurgem îşi are fundamentul în revelaţia creştină. Îl începem luând câteva formulări sintetice din Catehismul Bisericii Catolice, care oferă o sinteză accesibilă a gândirii teologice. Catehismul prezintă moartea nu ca sfârşit, ci ca trecere la viaţa veşnică, în comuniune cu Cristos. Acest concept găseşte rădăcini în Scrisoarea către Romani, unde Sfântul Paul afirmă că, prin botez, suntem uniţi cu moartea şi cu învierea lui Cristos, având astfel acces la o viaţă nouă.

Moartea, conform Catehismului, este momentul în care se împlineşte judecata particulară, evaluând primirea sau refuzarea harului lui Dumnezeu. Totuşi, mântuirea nu este rezervată numai celui care l-a cunoscut formal pe Cristos: Conciliul Vatican II recunoaşte că acela care urmează propria conştiinţă în căutarea sinceră a lui Dumnezeu poate avea acces la viaţa veşnică. Catehismul afirmă cu emfază că judecata finală nu se bazează pe simple acte exterioare, ci pe iubirea trăită, reluând gândirea Sfântului Ioan al Crucii: "În seara vieţii, vom fi judecaţi despre iubire."

Destinul ultim al omului se articulează în trei posibilităţi: paradisul, condamnarea veşnică (iadul) şi purificarea finală (purgatorul). Paradisul reprezintă realizarea deplină a fiinţei umane, o comuniune eternă cu Cristos în care fiecare îşi află propria identitate adevărată. În schimb, iadul este descris ca separarea definitivă de Dumnezeu, dar Biserica n-a declarat niciodată cu certitudine că este condamnat cineva. În sfârşit, purgatorul este văzut ca un proces de purificare pentru cei care, deşi în harul lui Dumnezeu, încă nu sunt pregătiţi pentru cer. Şi probabil că tocmai în acest ultim "destin" găsim originalitatea revelaţiei creştine. Posibilitatea unui ultim "moment" de purificare este ocazia pentru a ne confrunta până la capăt cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Reflecţia Bisericii despre veşnicia vieţii nu intenţionează să genereze teamă, ci să alimenteze speranţa, subliniind că destinul nostru depinde de libertatea cu care alegem să trăim în iubire. Adevărata purificare nu constă în a deveni perfecţi, ci în a ne accepta pe deplin pe noi înşine în lumina iubirii lui Dumnezeu, depăşind iluzia că trebuie să fim "altul" pentru a merita mântuirea.

Adesea suntem obsedaţi de faptul că trebuie să fim perfecţi, totuşi evanghelia ne învaţă că adevărata "imperfecţiune" nu este fragilitatea, ci lipsa de iubire. Purgatorul poate să fie văzut ca ultima ocazia pentru a ne elibera de frica de a nu fi suficient, pentru a accepta cu seninătate ceea ce suntem, făcând din asta un loc de relaţie şi de comuniune cu ceilalţi. Purgatorul poate să fie înţeles ca "momentul" în care în sfârşit încetăm să vrem să demonstrăm ceva lui Dumnezeu şi ne lăsăm pur şi simplu iubiţi. Aşadar, veşnicia nu este numai o răsplată viitoare, ci o realitate care începe aici, în măsura în care învăţăm să trăim în iubire şi în comuniunea cu Cristos. La sfârşit, destinul nostru nu este scris în teamă, ci în speranţă. Moartea nu este o înfrângere, ci momentul în care în sfârşit vom vedea faţa lui Dumnezeu şi vom descoperi că sfârşitul... era numai începutul.

(După Vatican News, 9 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu