© Vatican Media

Omilia Papei Francisc la Jubileul diaconilor (duminica a 7-a de peste an, 23 februarie 2025)

În duminica a VII-a de peste an, 23 februarie 2025, cu ocazia Jubileului diaconilor, ES Mons. Rino Fisichella, pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru Problemele Fundamentale ale Evanghelizării în Lume, a prezidat Sfânta Liturghie în bazilica vaticană. Publicăm în continuare textul omiliei pregătite de Sfântul Părinte, citită de ES Mons. Rino Fisichella:

Mesajul lecturilor pe care le-am ascultat s-ar putea rezume cu un cuvânt: gratuitate. Un termen desigur îndrăgit de voi diaconii, adunaţi aici pentru celebrarea Jubileului. Aşadar, să reflectăm asupra acestei dimensiuni fundamentale a vieţii creştine şi a slujirii voastre, îndeosebi sub trei aspecte: iertarea, slujirea dezinteresată şi comuniunea.

Primul: iertarea. Vestirea iertării este o misiune esenţială a diaconului. De fapt, ea este element indispensabil pentru orice drum eclezial şi condiţie pentru orice convieţuire umană. Isus ne indică exigenţa şi importanţa ei atunci când spune: "Iubiţi pe duşmanii voştri" (Lc 6,27). Şi este chiar aşa: pentru a creşte împreună, împărtăşind lumini şi umbre, succese şi eşecuri unii altora, este necesar să ştim să iertăm şi să cerem iertare, refăcând relaţii şi neexcluzând de la iubirea noastră nici măcar pe cel care ne loveşte şi ne trădează. O lume unde faţă de adversari există numai ură este o lume fără speranţă, fără viitor, destinată să fie sfâşiată de războaie, diviziuni şi răzbunări fără sfârşit, aşa cum vedem din păcate şi astăzi, la atâtea niveluri şi în diferite părţi ale lumii. Aşadar, a ierta înseamnă a pregăti pentru viitor o casă primitoare, sigură, în noi şi în comunităţile noastre. Şi diaconul, învestit personal cu o slujire care-l duce spre periferiile lumii, se angajează să vadă - şi să-i înveţe pe ceilalţi să vadă - în toţi, şi în cel care greşeşte şi provoacă suferinţă, o soră şi un frate răniţi în suflet, şi de aceea nevoiaşi mai mult decât oricine de reconciliere, de călăuzire şi de ajutor.

Despre această deschidere a inimii ne vorbeşte prima lectură, prezentându-ne iubirea leală şi generoasă a lui David faţă de Saul, regele său, dar şi persecutorul său (cf. 1Sam 26,2.7-9.12-13.22-23). Ne vorbeşte despre aceasta, într-un alt context, şi moartea exemplară a diaconului Ştefan, care cade sub loviturile pietrelor iertându-i pe cei care îl ucideau (cf. Fap 7,60). Dar mai ales o vedem în Isus, modelul oricărei diaconii, care pe cruce, "golindu-se" pe sine însuşi până la a-şi da viaţa pentru noi (cf. Fil 2,7), se roagă pentru cei care-l răstignesc şi deschide pentru tâlharul cel bun porţile paradisului (cf. Lc 23,33.43).

© Vatican Media

Şi ajungem la al doilea punct: slujirea dezinteresată. Domnul, în Evanghelie, o descrie cu o frază pe cât de simplă pe atât de clară: "Faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic" (Lc 6,35). Puţine cuvinte care poartă în sine buna mireasmă a prieteniei. Înainte de toate cea a lui Dumnezeu faţă de noi, dar apoi şi a noastră. Pentru diacon, această atitudine nu este un aspect accesoriu al acţiunii sale, ci o dimensiune substanţială a fiinţei sale. De fapt se consacră să fie, în slujire, "sculptor" şi "pictor" al feţei milostive a Tatălui, martor al misterului lui Dumnezeu-Trinitate.

În multe texte evanghelice Isus vorbeşte despre sine în această lumină. Face aceasta cu Filip, în cenacol, imediat după ce a spălat picioarele celor doisprezece, spunându-i: "Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl" (In 14,9). Precum şi atunci când instituie Euharistia, afirmând: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,27). Dar deja înainte, pe drumul Ierusalimului, când discipolii discutau între ei despre cine era cel mai mare, le-a explicat lor că "Fiul Omului [...] nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (cf. Mc 10,45).

Aşadar, fraţi diaconi, munca gratuită pe care o desfăşuraţi, ca expresie a consacrării voastre pentru caritatea lui Cristos, este pentru voi prima vestire a Cuvântului, izvor de încredere şi de bucurie pentru cel care vă întâlneşte. Însoţiţi-o cât mai mult posibil cu un zâmbet, fără să vă plângeţi şi fără a căuta recunoaşteri, unii în sprijinul altora, şi în raporturile cu episcopii şi preoţii, "ca expresie a unei Biserici angajate să crească în slujirea Împărăţiei cu valorizarea tuturor gradelor slujirii primite prin hirotonire" (C.E.I., Diaconii permanenţi în Biserica din Italia. Orientări şi norme, 1993, 55). Acţiunea voastră comună şi generoasă va fi astfel o punte care uneşte altarul cu strada, Euharistia cu viaţa zilnică a persoanelor; caritatea va fi liturgia voastră cea mai frumoasă şi liturgia va fi slujirea voastră cea mai umilă.

© Vatican Media

Şi ajungem la ultimul punct: gratuitatea ca izvor de comuniune. A da fără a cere nimic în schimb uneşte, creează legături, pentru că exprimă şi alimentează faptul de a fi împreună care nu are alt scop decât dăruirea de sine şi binele persoanelor. Sfântul Laurenţiu, patronul vostru, atunci când i s-a cerut de către acuzatorii săi să predea comorile Bisericii, le-a arătat săracii şi a spus: "Iată comorile noastre!". Aşa se construieşte comuniunea: spunând fratelui şi surorii, cu cuvintele, dar mai ales cu faptele, personal şi în comunitate: "pentru noi tu eşti important", "te iubim", "te vrem părtaş al drumului nostru şi al vieţii noastre". Asta faceţi voi: soţi, taţi şi bunici prompţi, în slujire, să lărgiţi familiile voastre la cel care este în nevoie, acolo unde trăiţi.

Astfel misiunea voastră, care vă ia din societate pentru a vă introduce din nou în ea şi a o face tot mai mult un loc primitor şi deschis pentru toţi, este una din expresiile cele mai frumoase ale unei Biserici sinodale şi "în ieşire".

Peste puţin timp unii dintre voi, primind sacramentul Preoţiei, "vor coborî" pe treptele slujirii. În mod voi spun şi subliniez că "vor coborî", şi nu că "vor urca", deoarece cu hirotonirea nu urcă, ci coborâm, ne facem mici, ne înjosim şi ne despuiem. Pentru a folosi cuvintele sfântului Paul, abandonăm, în slujire, "omul pământesc", şi ne îmbrăcăm, în caritate, cu "omul ceresc" (cf. 1Cor 15,45-49).

Să medităm toţi asupra ceea ce urmează să facem, în timp ce ne încredinţăm, Fecioarei Maria, slujitoarea Domnului, şi Sfântului Laurenţiu, patronul vostru. Ei să ne ajute să trăim fiecare slujire a noastră cu inimă umilă şi plină de iubire şi să fim, în gratuitate, apostoli ai iertării, slujitori dezinteresaţi ai fraţilor şi constructori ai comuniunii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu