© Vatican Media

Cuvintele papilor despre diaconat, bucurie şi slujire

Diaconul este pus "în slujba episcopului şi a preoţilor". Poate să proclame evanghelia şi să conducă rugăciunea adunării. Conciliul Vatican II a înţeles diaconatul ca "grad propriu şi permanent al ierarhiei". Constituţia dogmatică Lumen gentium, după ce a descris funcţia preoţilor ca participare la funcţia sacerdotală a lui Cristos, ilustrează slujirea diaconilor, "cărora le sunt impuse mâinile nu pentru preoţie ci pentru slujire".

Biserica în mod constitutiv diaconală

Pontifii, în mai multe ocazii, s-au oprit asupra slujirii oferite de diaconi. Întâlnindu-i în 2021 pe diaconii permanenţi din Dieceza de Roma, Papa Francisc subliniază că "diaconatul, urmând calea maestră a conciliului, ne conduce în centrul misterului Bisericii".

Aşa cum am vorbit despre "Biserică în mod constitutiv misionară" şi despre "Biserică în mod constitutiv sinodală", tot aşa spun că ar trebui să vorbim despre "Biserică în mod constitutiv diaconală". De fapt, dacă nu se trăieşte această dimensiune a slujirii, fiecare slujire este golită din interior, devine sterilă, nu produce rod. Şi puţin câte puţin se mondenizează. Diaconii amintesc Bisericii că este adevărat ceea ce a descoperit Sfânta Tereza cea Mică: Biserica are o inimă incendiată de iubire. Da, o inimă umilă care palpită de slujire. Diaconii ne amintesc asta atunci când, ca diaconul Sfânt Francisc, duc altora proximitatea lui Dumnezeu fără a se impune, slujind cu umilinţă şi bucurie. Generozitatea unui diacon care se dedică fără a căuta primele rânduri are mireasmă de evanghelie, relatează măreţia umilinţei lui Dumnezeu care face primul pas - mereu, Dumnezeu mereu face primul pas - pentru a merge în întâmpinarea şi a celui care i-a întors spatele.

Slujirile desfăşurate de diaconi

În afară de asta, Papa Francisc aminteşte în acea ocazie că trebuie să fim atenţi la un alt aspect: "Diminuarea numărului preoţilor a dus la o angajare prevalentă a diaconilor în îndatoriri de înlocuire care, oricât ar fi de importante, nu constituie specificul diaconatului. Sunt îndatoriri de înlocuire." Asupra slujirii speciale a diaconilor se opreşte, de asemenea, Papa Benedict al XVI-lea în 2006. Întâlnindu-i pe diaconii permanenţi din Dieceza de Roma, aminteşte slujirile desfăşurate "cu mare generozitate" în numeroase comunităţi parohiale:

Învăţând evanghelia lui Cristos, care v-a fost încredinţată de episcop în ziua hirotonirii voastre, voi îi ajutaţi pe părinţii care cer botezul pentru copiii lor ca să aprofundeze misterul vieţii divine care ne-a fost dăruită şi pe cel al Bisericii, marea familie a lui Dumnezeu, în timp ce logodnicilor care doresc să celebreze sacramentul căsătoriei le vestiţi adevărul despre iubirea umană, explicând astfel că "o căsătorie bazată pe o iubire exclusivă şi definitivă devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul său şi viceversa". Mulţi dintre voi desfăşoară o activitate de muncă în birouri, în spitale şi în şcoli: în aceste locuri sunteţi chemaţi să fiţi slujitori ai Adevărului. Vestind evanghelia, veţi putea dărui cuvântul capabil să lumineze şi să dea semnificaţie muncii omului, suferinţei bolnavilor, şi veţi ajuta noile generaţii să descopere frumuseţea credinţei creştine.

Contribuţia diaconului căsătorit

Este importantă şi contribuţia pe care un diacon căsătorit o oferă transformării vieţii familiale. Este ceea ce subliniază Papa Ioan Paul al II-lea în 1987, adresându-se diaconilor permanenţi din Statele Unite:

El şi soţia sa, intrând într-o comuniune de viaţă, sunt chemaţi să se ajute şi să se slujească unul pe altul (cf. Gaudium et spes, 48). Colaborarea şi unitatea lor este aşa de intimă în sacramentul căsătoriei, încât Biserica cere consimţământul cuvenit al soţiei înainte ca soţul să poată fi hirotonit diacon permanent... Îmbogăţirea şi aprofundarea iubirii jertfelnice şi reciproce între soţ şi soţie constituie probabil implicarea cea mai semnificativă a soţiei unui diacon în slujirea publică a propriului soţ în Biserică (Orientamenti, NCCB, 110). Mai ales astăzi, aceasta nu este o slujire fără valoare. Îndeosebi, diaconul şi soţia sa trebuie să fie un exemplu viu de fidelitate şi indisolubilitate în căsătoria creştină în faţa unei lumi care simte o nevoie profundă de aceste semne. Înfruntând cu spirit de credinţă provocările vieţii matrimoniale şi exigenţele vieţii zilnice, ei întăresc viaţa familială nu numai a comunităţii ecleziale, ci a întregii societăţi.

În drum spre o destinaţie ulterioară

La întâlnire din 1977 cu diaconii din Seminarul mare din Milano, Papa Paul al VI-lea s-a oprit în sfârşit asupra unei bucurii care îi aşteaptă pe diaconii chemaţi să parcurgă calea preoţiei.

Ca diaconi, gustaţi deja bucuria de a fi de acum asociaţi la "slujirea" adevărată a Bisericii. Însă în acest moment sufletele voastre sunt fără îndoială îndreptate spre acea destinaţie şi mai înaltă, de acum apropiată, la care Dumnezeu v-a chemat pentru a face din voi, cu sacramentul Preoţiei, slujitorii săi, vestitori ai evangheliei lui Isus Cristos, împărţitori ai Sângelui său şi ai cuvântului său. Lipsesc cuvintele pentru a exprima toată măreţia şi responsabilitatea acestei misiuni; misiune care constituie confirmarea mereu vie a marii promisiuni a Domnului: "Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Da, preoţii sunt semnul continuităţii şi al prezenţei lui Cristos Învăţător şi Păstor între oameni, şi manifestă vitalitatea şi perenitatea Bisericii. Aşa cum a spus Conciliul Vatican II, "ei, sub autoritatea episcopului, sfinţesc şi conduc porţiunea turmei Domnului încredinţate lor, în locul lor fac vizibilă Biserica universală şi aduc o mare contribuţie la edificarea întregului Trup al lui Cristos".

În acest An Sfânt al speranţei se deschide în aceste zile un eveniment jubiliar dedicat diaconatului. De la 21 la 23 februarie Biserica celebrează Jubileul diaconilor, slujitori care merg în urmarea lui Cristos, în slujba Bisericii şi a celor din urmă.

Amedeo Lomonaco

(După Vatican News, 22 februarie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu