© Vatican Media

O carte a arhiepiscopului Rino Fisichella

A privi la esenţial pentru un adevărat drum de speranţă

"Speranţa transformă viaţa" este titlul unui mic volum al arhiepiscopului pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, căruia papa i-a încredinţat organizarea Jubileului 2025, centrat tocmai pe această temă. În continuare, fragmente din introducerea autorului la publicaţia editată de "San Paolo" (128 de pagini).

În fiecare zi suntem chemaţi să urmărim "speranţe" şi uităm "speranţa" care susţine totul. Este un fapt. Progresul ştiinţific şi tehnologia umplu de speranţe discursurile noastre. Aşteptarea unei soluţii pozitive furnizate de medicină intră cu semeţie în gândurile noastre, înşelându-ne că îngrijirea a fost deja găsită. Din păcate, speranţele pe care ni le însuşim zilnic pot cu uşurinţă să întâlnească dezamăgirea, se izbesc de imposibilitatea de a fi realizate, pierzând semnificaţia şi forţa care s-a pus în ele. În acest context apare mai urgentă ca oricând exigenţa speranţei care permite să atingem cu mâna cât de efemere şi gata să înşele erau speranţele în care ne-am pus încrederea.

Legată de tema speranţei este cea a iluziei şi a deziluziei. Şi una şi cealaltă nu fac altceva decât să repropună importanţa de a pune în centru adevărata speranţă dincolo de speranţe. De altfel, iluzia de a poseda ceea ce este imposibil străbate istoria omenirii. De la grădina Edenului trecând prin turnul Babel pentru a ajunge până în zilele noastre, rămâne iluzia că putem fi atotputernici şi veşnici ca Dumnezeu. Nu este aşa. Deziluzia care urmează după orice iluzie nerealizată devine instrumentul util şi necesar pentru a orienta privirea spre ceea ce oferă realmente speranţa. Nu privind la efemer putem pretinde că ajungem la fericire. Adevărata provocare este aceea de a ţine privirea îndreptată spre esenţial pentru a putea parcurge un adevărat drum care să introducă la speranţă. Este ceea ce scrie Papa Francisc în bula de convocare a Jubileului Spes non confundit... Adevărata speranţă nu înşală...

Speranţa şi iubirea se urmăresc constant şi permit să se înţeleagă limita însăşi a limbajului nostru. Cine ar putea defini iubirea? Şi cine speranţa? Ambele trăiesc din ceea ce este invizibil şi totuşi este real. Revine cu forţă consideraţia profundă a lui Antoine de Saint-Exupéry în Micul prinţ: "Se vede bine numai cu inima, esenţialul este invizibil pentru ochi". Este chiar aşa: iubirea ca şi speranţa nu se ating, se trăiesc; nu se văd, ci există. "A vedea", care este o caracteristică fundamentală a existenţei personale şi o poziţie dominantă în senzorialitate, trebuie să cedeze locul invizibilului pentru a permite ca alte forme de cunoaştere să o poată susţină pe cea raţională şi să meargă mai mult în profunzime în experienţa realului...

Speranţa este un strigăt pentru viaţă. Nu se speră pentru moarte, nici pentru rău, ci pentru viaţă, apărarea sa. Cine ar putea începe orice activitate fără a purta înăuntrul său speranţa reuşitei şi promovării sale? Şi cine ar putea înfrunta viitorul cu imprevizibilitatea sa lipsit de speranţă? Este uşor de urmat diferitele faze ale existenţei pentru a verifica diferitele moduri de a spera mereu îndreptaţi spre viaţă. Se face interpretul acestui lucru prietenul Vittorino Andreoli când ca psihiatru scrie: "În copil speranţa se realizează în «joc»; în adolescent se consumă prin proiecte şi eforturi de schimbare... În adult speranţa devine un personaj de mare importanţă. În această fază a vieţii dimensiunea socială şi a succesului se exprimă în dorinţele care promovează proiecte care, deşi mutate în timp, se consideră «posibile» şi pentru care se lucrează cu o modalitate uneori eficientă, uneori dezordonată... La bătrâneţe, speranţa devine funcţia principală pentru a continua să trăiască. Şi aşezaţi într-un scaun, cu ochii îndreptaţi probabil în gol, înconjuraţi de o societate care face numai zgomot, relaţia cu moartea face să se declanşeze speranţa, şi astfel se reuşeşte să se aştepte, nemaiavând nici curajul de a trăi, nici cel de a muri. Însă aşteptarea în speranţă este încă viaţă."

Speranţa văzută cu ochii ştiinţei medicale nu poate dispărea niciodată, ci însoţeşte permanent existenţa personală. Pentru contemporan, care iubeşte să aibă totul programat, tema speranţei ar putea să fie indigestă. De fapt, speranţa nu face programe aşa cum am vrea noi şi nu se ocupă să planifice planurile pastorale de realizat în cursul anilor... Fiind credincioşi, speranţa dă deoparte toate aceste forme care înşală cu privire la eficacitatea evanghelizării şi tinde să se perceapă esenţa credinţei şi a vieţii. Ce rezervă viitorul? Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesar de clarificat ce se înţelege prin viitor. Există sau nu există? Dacă ar trebui să urmărim diferitele teorii filozofice în această privinţă, am rămâne dezorientaţi...

Problema rămâne în întregimea sa şi îi va mai face pe filozofi să reflecteze. Între timp rămâne întrebarea: Există viitorul?

Probabil că ar trebui să ne întrebăm în mod mai provocator, dincolo de întrebarea metafizică, dacă realmente construim viitorul... Nu se poate trăi din nostalgia care priveşte mereu la trecut şi nici nu ne este permis să visăm un viitor care nu vine. Angajarea este îndreptată spre ziua de azi, spre prezentul care ia asupra sa trecutul şi viitorul. Nu văd cale de ieşire. Din această perspectivă, bula Papei Francisc pare să propună pregătirea viitorului realizând semne concrete de speranţă... Răsfoind indicaţiile şi apelurile conţinute în bulă, ne întâlnim cu o angajare de mărturie creştină care nu este deloc secundară. În manieră provocatoare am reafirmat de mai multe ori că este foarte uşor a trece prin Poarta Sfântă, dar este extrem mai dificil a trăi Jubileul creând semne de speranţă. A deveni constructori de pace şi deschişi la viaţă, a acorda atenţie tinerilor şi bătrânilor, a fi primitori cu migranţii, evacuaţii şi refugiaţii...

Aşadar, speranţa aparţine cu titlu deplin existenţei creştine... Învierea lui Cristos generează în cei care cred în el o "speranţă vie", şi aduce în dar "o moştenire care nu se strică". Oricum cere să trăim în aşteptarea încrezătoare de a o primi la timpul cuvenit, şi mai ales să fim ca "santinelele de dimineaţă" care veghează pentru a nu pierde nimic din ceea ce a fost adus în dar de învierea lui Cristos. Fiind un dar, există şi riscul ca speranţa să poată fi pierdută sau rătăcită pe drum.

"Pelerini ai speranţei": în două cuvinte este cuprins sensul acestui Jubileu Ordinar 2025. Este de dorit ca toate cuvintele Papei Francisc din bula de convocare să poată ajunge la toţi.

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu