© Vatican Media

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor

Cei 1700 de ani de la Conciliul din Niceea

Oportunitate şi provocare pentru ecumenism

În plin Jubileu 2025 - An Sfânt convocat de Papa Francisc şi menit să reînsufleţească speranţa creştină - va fi şi a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic din istoria Bisericii, ţinut la Niceea în 325. Această aniversare are dimensiuni ecumenice importante, care se pot observa deja în faptul că Sfântul Părinte a exprimat dorinţa de a merge la Niceea pentru a celebra această comemorare împreună cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu I. Şi Comisia "Credinţă şi Constituţie" din Consiliul Ecumenic al Bisericilor se pregăteşte pentru această celebrare.

Mărturisirea comună de credinţă creştină

De relevanţă ecumenică sunt înainte de toate problemele doctrinale pe care le-a înfruntat Conciliul, rezumate în "Declaraţia celor 318 de Părinţi". Cu ea, Părinţii au mărturisit credinţa lor "într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul celor văzute şi nevăzute. Şi într-un singur Domnu, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut, unicul născut, din Tatăl, adică din substanţa Tatălui, prin care au fost făcute toate lucrurile, atât cele care sunt în cer, cât şi cele care sunt pe pământ". Şi în scrisoarea Sinodului adresată egiptenilor, Părinţii au anunţat că primul adevărat obiect de studiu era faptul că Arius şi adepţii săi erau duşmani ai credinţei şi opuşi legii, şi prin urmare au afirmat că "au decis în unanimitate să condamne cu anatemă doctrina sa contrară credinţei, afirmaţiile sale şi descrierile sale blasfematoare, cu care îl contesta pe Fiul lui Dumnezeu". Aceste afirmaţii schiţează contextul crezului formulat de Conciliu care mărturiseşte credinţa în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, "de o fiinţă cu Tatăl". Fundalul istoric este cel al unei dispute violente izbucnite în creştinătatea epocii, mai ales în partea orientală a imperiului roman; din asta reiese că, la începutul secolului al IV-lea, problema cristologică devenise problema crucială a monoteismului creştin. Controversa se rotea îndeosebi în jurul problemei de a concilia mărturisirea de credinţă creştină în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu cu credinţa la fel de creştină într-un unic Dumnezeu în sensul mărturisirii monoteiste. Teologul alexandrin Aius în mod deosebit răspândea un monoteism riguros conform cu gândirea filozofică a timpului şi, pentru a menţine un monoteism aşa de rigid, îl excludea pe Isus Cristos din conceptul de Dumnezeu. În această perspectivă, Cristos nu putea să fie "Fiu al lui Dumnezeu" în adevăratul sens al cuvântului, ci numai o fiinţă intermediară de care Dumnezeu se foloseşte pentru crearea lumii şi pentru relaţia sa cu oamenii. Părinţii de la Conciliu au refuzat acest model de monoteism filozofic rigid răspândit de Arius, opunându-i crezul conform căruia Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, este "de o fiinţă cu Tatăl". Cu termenul homoousios, Părinţii conciliari voiau să exprime misterul cel mai profund al lui Isus Cristos, pe care Sfânta Scriptură îl mărturiseşte ca Fiu fidel al Tatălui, cu care este intim unit în rugăciune. De fapt în rugăciune Isus apare mai clar ca Fiul Tatălui ceresc. În Noul Testament, mai ales evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus în viaţa sa pământească drept Fiu al lui Dumnezeu în rugăciune constantă, care are ca fundament existenţial dialogul cu Tatăl ceresc şi trăieşte cu el în unitate profundă. Isus a trăit aşa de mult în rugăciune şi din rugăciune încât toată viaţa sa şi lucrarea sa pot să fie definite o unică rugăciune. Fără această atitudine de rugăciune nu se poate înţelege deloc figura lui Isus Cristos. Asta este tocmai ceea ce au intuit cu sensibilitate Părinţii de la Conciliul din Niceea, folosind termenul homoousios pentru a oferi interpretarea corectă a rugăciunii lui Isus şi lectura cea mai profundă a vieţii sale şi a morţii sale, marcate în fiecare moment de dialogul cu Tatăl. Cu termenul homoousios Conciliul din Niceea nu "a elenizat" deloc credinţa biblică, supunând-o unei filozofii străine, ci a perceput incomparabilul nou care s-a făcut vizibil în rugăciunea lui Isus adresată Tatălui. Mai degrabă Arius a fost cel care a conformat credinţa creştină la gândirea filozofică de atunci, în timp ce Conciliul din Niceea a reluat filozofia epocii pentru a exprima ceea ce era caracteristic al credinţei creştine. În crezul de la Niceea, Conciliul a exprimat din nou ca Petru şi cu Petru la Cezareea lui Filip: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16). Crezul cristologic al Conciliului a devenit baza credinţei creştine comune. Conciliul îmbracă o importanţă foarte mare mai ales pentru că a avut loc într-o epocă în care creştinătatea încă nu era sfâşiată de numeroasele dezbinări care aveau să se producă după aceea. Crezul de la Niceea este comun nu numai pentru Bisericile orientale, pentru Bisericile ortodoxe şi pentru Biserica catolică, ci şi pentru Comunităţile ecleziale născute din Reformă; aşadar relevanţa sa ecumenică nu trebuie subevaluată. De fapt, pentru a restabili unitatea Bisericii, este necesar ca să existe un acord cu privire la conţinuturile esenţiale ale credinţei, nu numai între Bisericile şi Comunităţile ecleziale de astăzi, ci şi cu Biserica din trecut şi, îndeosebi, cu originea sa apostolică. Unitatea Bisericii se întemeiază pe credinţa apostolică, ce este transmisă şi încredinţată fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos la Botez.

Fundamentul ecumenismului spiritual cristologic

Deoarece unitatea poate fi regăsită numai în credinţa comună, mărturisirea cristologică a Conciliului din Niceea se revelează fundamentul ecumenismului spiritual. Acesta este desigur un pleonasm. Ecumenismul creştin ori este spiritual ori nu este ecumenism. Iată motivul pentru care decretul despre ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican defineşte ecumenismul spiritual "sufletul întregii mişcări ecumenice" (Unitatis redintegratio, 8). Acest lucru era evident deja la începuturile mişcării ecumenice, cu introducerea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ea însăşi o iniţiativă ecumenică. Mişcarea ecumenică a fost încă de la originile sale o mişcare de rugăciune. Rugăciunea pentru unitatea creştinilor a fost cea care a deschis calea pentru mişcarea ecumenică. Centralitatea rugăciunii evidenţiază faptul că angajarea ecumenică este înainte de toate o misiune spirituală, asumată cu convingerea că Duhul Sfânt va duce la capăt opera ecumenică pe care a iniţiat-o şi ne va arăta calea. Acest lucru este deosebit de adevărat atunci când ecumenismul spiritual este conceput şi realizat ca ecumenism cristologic, pentru care Conciliul din Niceea reprezintă un fundament solid. De fapt, inima ecumenismului creştin se află în convertirea comună a tuturor creştinilor şi a Bisericilor la Isus Cristos, în care ne este deja dăruită unitatea. Ecumenismul creştin poate înainta în mod credibil numai dacă creştinii se întorc împreună la izvorul credinţei, care poate fi găsit numai în Isus Cristos, aşa cum a fost mărturisit de Părinţii conciliari la Niceea. În acest mod, ecumenismul creştin corespunde mai profund voinţei Domnului, care, comun pentru toţi creştinii, în rugăciunea sa sacerdotală s-a rugat pentru unitatea discipolilor săi: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). Ceea ce impresionează în rugăciunea lui Isus este că el nu porunceşte discipolilor săi unitatea, nici n-o cere; mai degrabă se roagă pentru ea adresându-se Tatălui ceresc. Această rugăciunea revelează în ce constă şi trebuie să constea căutarea ecumenică menită să restabilească unitatea în lumina credinţei. Ecumenismul creştin nu poate fi altceva decât adeziunea tuturor creştinilor la rugăciunea sacerdotală a Domnului, devine asta atunci când creştinii îşi însuşesc, în interiorul lor, dorinţa puternică de unitate. Dacă ecumenismul nu se limitează la o dimensiune interpersonală şi filantropică, ci are o inspiraţie şi un fundament realmente cristologice, nu poate fi altceva decât participare la rugăciunea sacerdotală a lui Isus. Semnificaţia cea mai profundă a ecumenismului spiritual ca ecumenism cristologic este că noi toţi ne lăsăm implicaţi în mişcarea re rugăciune către Tatăl ceresc adresată lui Isus şi devenim astfel una. Locuinţa interioară a unităţii creştinilor nu poate decât să fie rugăciunea lui Isus.

Actualitatea durabilă a Conciliului

Dacă ţinem cont de aceste aspecte diferite ale mărturisirii cristologice a Conciliului din Niceea, rezultă clară, ca imperativ important al ecumenismului de astăzi, necesitatea de a sărbători a 1700-a sa aniversare în comuniunea ecumenică între toate Bisericile creştine, de a redescoperi şi de a valoriza din nou mărturisirea sa de credinţă în Isus Cristos. Această necesitate se impune şi pentru un alt motiv. Dacă privim cu onestitate la contextul actual al credinţei în latitudinile noastre, trebuie să recunoaştem că ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu aceea din secolul al IV-lea pentru că asistăm la o puternică trezire a tendinţelor ariane. Deja în anii '90 cardinalul Joseph Ratzinger a observat într-un "nou arianism" adevărata provocare pe care creştinismul contemporan trebuia să o înfrunte. Spiritul arianismului este perceptibil mai ales în faptul că, şi astăzi, nu puţini creştini sunt sensibili la dimensiunile umane ale figurii lui Isus din Nazaret, dar au probleme în faţa mărturisirii cristologice conform căreia Isus din Nazare este unicul născut Fiu al Tatălui ceresc, şi prin urmare în faţa credinţei cristologice a Bisericii. Adesea astăzi, şi în Biserică şi în ecumenism, este foarte dificil a observa în omul Isus faţa lui Dumnezeu însuşi şi a-l mărturisi ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru că se tinde să fie văzut pur şi simplu ca o fiinţă umană, chiar dacă foarte bună şi excepţională. Dar, dacă Isus, aşa cum consideră astăzi mulţi creştini, ar fi numai un om care a trăit în urmă cu două mii de ani, atunci el ar fi izolat în mod iremediabil în trecut şi numai amintirea noastră umană ar putea să-l readucă în prezent, mai mult sau mai puţin clar. În acest caz, Isus n-ar putea să fie unicul Fiu al lui Dumnezeu în care Dumnezeu însuşi este prezent în mijlocul nostru. Numai dacă este adevărată mărturisirea Bisericii conform căreia Dumnezeu însuşi s-a făcut om şi Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi prin urmare este părtaş de prezenţa lui Dumnezeu, care îmbrăţişează toate timpurile, putem să-l mărturisim astăzi ca "de o fiinţă cu Tatăl". Credinţa creştină stă sau cade astăzi cu mărturisirea cristologică a Conciliului din Niceea. Pentru aceasta, a ne ocupa de acest Conciliu este important nu numai la nivel istoric. Mai degrabă, crezul său rămâne actual, şi mai ales în actuala situaţie a credinţei. Şi a reînsufleţi mărturisirea sa cristologică reprezintă o provocare care trebuie să fie adunată în comuniune ecumenică.

Căutarea unei date comune a Paştelui

Conciliul din Niceea este semnificativ din punct de vedere ecumenic şi pentru că, în afară de mărturisirea cristologică, s-a ocupat de probleme disciplinare şi canonice care, expuse în douăzeci de canoane, furnizează o bună panoramă a problemelor şi preocupărilor pastorale ale Bisericii de la începutul secolului al IV-lea. Este vorba de probleme care se referă la cler, la unele dispute jurisdicţionale, la cazuri de apostazie, la situaţia novaţianilor, la aşa-numiţii "puri", şi a adepţilor lui Paul de Samosata. Problema pastorală cea mai importantă era cea referitoare la data Paştelui, ceea ce demonstrează că ea era deja controversată în Biserica primară şi că existau date diferite: mai ales în Asia Mică, creştinii celebrau Paştele în acelaşi timp cu Paştele ebraic, la 14 Nisan, şi prin urmare erau cunoscuţi ca paisprezecimani. În mod diferit, creştinii numiţi protopaşti, mai ales în Siria şi în Mesopotamia, celebrau Paştele în duminica succesivă după Paştele ebraic. În lumina acestei situaţii, este meritul Conciliului din Niceea că a găsit o normă uniformă, exprimată în "Scrisoarea către egipteni": "Ca veste bună, vă comunicăm şi acordul cu privire la Sfântul Paşte: graţie rugăciunilor voastre, s-a ajuns la o soluţie fericită şi cu privire la acest punct". Asta însemna că sărbătoarea Paştelui trebuia să fie celebrată conform cu ceea ce se petrecea la romani. În istoria creştinismului, o situaţie nouă s-a produs în secolul al XVI-lea când Papa Grigore al XIII-lea, cu o reformă fundamentală a calendarului, a introdus aşa-numitul calendar gregorian care prevede celebrarea Paştelui în duminica de după prima lună plină de primăvară. În timp ce de atunci Bisericile din Occident calculează data Paştelui conform acestui calendar, Bisericile din Orient încă folosesc în mare parte calendarul iulian, care a fost şi baza Conciliului din Niceea. Deşi între timp au fost discutate diferite propuneri pentru o dată comună a Paştelui, problema încă n-a fost rezolvată. Deja Conciliul al II-lea din Vatican s-a oprit asupra acestei provocări pastorale urgente într-un adaos la constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, promulgată în 1963, afirmând că vrea să ţină "cont cum se cuvine de dorinţa multora de a vedea stabilită sărbătoarea Paştelui într-o duminică determinată şi de a adopta un calendar fix". Conciliul s-a declarat favorabil "ca sărbătoarea Paştelui să fie stabilită într-o duminică determinată în calendarul gregorian, cu condiţia să existe asentimentul celor care sunt interesaţi de asta, mai ales credincioşii separaţi de comuniunea cu Scaunul Apostolic". Papa Francisc a manifestat de mai multe ori acelaşi spirit de deschidere. A 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea oferă o ocazie specială pentru a revizita problema datei Paştelui, mai ales pentru că în 2025 ea va cădea în aceeaşi zi, 20 aprilie, atât pentru Bisericile din Orient cât şi pentru Bisericile din Occident. Aşadar este lesne de înţeles că s-a retrezit în comunitatea ecumenică dorinţa de a percepe marea aniversare a Conciliului ca o oportunitate pentru a relua şi a intensifica eforturile menite să se găsească o dată comună a Paştelui.

Stil sinodal

Într-o perspectivă ecumenică, Conciliul din Niceea îmbracă relevanţă deosebită şi pentru că documentează modul în care au fost discutate şi decise în stil sinodal fosta dispută aprinsă despre mărturisirea cristologică ortodoxă şi problema pastorală-disciplinară a datei Paştelui. Istoricul Bisericii Eusebiu din Cezareea, care a fost el însuşi unul din Părinţii conciliari şi a observat noi Rusalii în Conciliul din Niceea, a subliniat în mod expres că primii slujitori ai lui Dumnezeu s-au adunat în Conciliu "din toate Bisericile din toată Europa, Africa şi Asia". Aşadar se poate considera Conciliul din Niceea, la nivel de Biserică universală, ca începutul modalităţii sinodale de a discuta probleme şi de a lua decizii. Prin urmare, a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea ar trebui să fie văzută şi ca o invitaţie şi o provocare de a învăţa de la istorie şi de a aprofunda gândirea sinodală, ancorând-o în viaţa Bisericii. Revitalizarea actuală a dimensiunii sinodale a Bisericii nu rezultă că este o noutate; mai degrabă, se poate lega cu tradiţiile sinodale din Biserica primară. Deja vestitul Părinte al Bisericii Ioan Gură de Aur afirma că "Biserică" este un nume "care indică un drum comun" şi că Biserică şi Sinod sunt prin urmare "sinonime". În acest domeniu putem învăţa mult unii de la alţii şi în dialogurile ecumenice, deoarece sinodalitatea s-a dezvoltat în moduri diferite în diferitele Biserici şi Comunităţi ecleziale. De exemplu, au demonstrat asta simpozioanele ecumenice internaţionale organizate de Institutul pentru studii ecumenice din Universitatea Pontificală "Sfântul Toma de Aquino" ca pregătire pentru Sinodul Episcopilor cu privire la concepte şi la experienţe referitoare la sinodalitate în Bisericile creştine din Orient şi din Occident, şi intitulate Ascultând Orientul şi Ascultând Occidentul. Aceste întâlniri au demonstrat în mod semnificativ că Biserica catolică poate să fie îmbogăţită de gândirea teologică şi de experienţele altor Biserici în efortul de a reînsufleţi un stil de viaţă sinodal şi de a întări structurile corespunzătoare, şi că aprofundarea dimensiunii sinodale în teologia şi în practica Bisericii catolice reprezintă o contribuţie importantă pe care ea o poate aduce în dialogurile ecumenice, şi în vederea unei înţelegeri mai adecvate a legăturii strânse între sinodalitate şi primat. Dimensiunea ecumenică a sinodalităţii a fost subliniată în mod deosebit şi în Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor. Papa Francisc a amintit de mai multe ori interdependenţa între sinodalitate şi drumul ecumenic, afirmând că drumul sinodal întreprins de Biserica catolică trebuie să fie ecumenic, aşa cum este sinodal drumul ecumenic. Modul în care este prezentată şi discutată sinodalitatea în Biserica catolică are lor prin urmare într-o perspectivă ecumenică.

Autoritatea Bisericii şi a statului

Totuşi există o diferenţă fundamentală care nu trebuie să fie neglijată între eforturile actuale menite să revitalizeze sinodalitatea şi Conciliul din Niceea. La prima vedere poate să pară nesemnificativ, însă relevanţa sa reiese mai ales dacă este privită într-o optică ecumenică. Este vorba de faptul istoric că acel Conciliu din Niceea a fost convocat de o autoritate statală, şi mai precis de împăratul Constantin. Constantin percepea disputa izbucnită cu privire la mărturisirea cristologică drept o mare ameninţare la adresa proiectului său de a consolida unitatea imperiului pe fundamentul unităţii credinţei creştine. În posibilitatea unei iminente dezbinări în Biserică el vedea îndeosebi o problemă politică; şi totuşi era destul de clarvăzător încât să înţeleagă că unitatea Bisericii trebuia rezolvată nu în mod politic, ci ecleziastico-teologic. Pentru a reconcilia comunităţile aflate atunci în conflict, a convocat primul Conciliu ecumenic în oraşul Niceea, în Asia Mică, aproape de reşedinţa imperială din Nicomedia. Una din consecinţele neplăcute ale acestei abordări este faptul că după Constantin împăraţii, îndeosebi fiul său Constanţiu, au urmărit o politică hotărâtă de îndepărtare de crezul Conciliului din Niceea şi au promovat din nou erezia lui Arius. Asta înseamnă că decizia Conciliului din Niceea nu a pus capăt disputei cu privire la compatibilitatea între mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Isus Cristos şi convingerea monoteistă din secolul al IV-lea dar a reaprins controversa cu privire la natura lui Isus Cristos ca aparţinând lui Dumnezeu sau creaţiei. Aceste dezvoltări chiar l-au determinat pe Vasile, cunoscutul episcop de Cezareea, să compare situaţia care a urmat după Conciliul din Niceea cu o bătălie navală nocturnă în care toţi luptă împotriva tuturor, ajungând la concluzia că, în urma controverselor conciliare, ar fi apărut în Biserică "o dezordine şi o dezorientare teribile" şi "bârfe neîncetate". Dintr-un punct de vedere ecumenic, este important de notat că, din cauza acestui context istoric, au apărut în Biserica din Orient şi în Biserica din Occident diferite concepte ale raportului dintre Biserică şi stat. Biserica din Occident a trebuit să înveţe de la o istorie lungă şi complicată că modul adecvat de a da formă relaţiei sale cu statul este să facă în aşa fel încât să existe o separare între cele două, chiar menţinând un parteneriat. Dimpotrivă, în Biserica din Orient s-a răspândit pe larg ca model o legătură strânsă între guvernul statal şi ierarhia ecleziastică, de obicei indicată ca "simfonie între stat şi Biserică", deosebit de evidentă în conceptele ortodoxe de autocefalie şi de teritoriu canonic. Diferite tradiţii în configurarea raportului dintre Biserică şi sta au fost adesea pe fondul conflictelor care au avut loc în decursul istoriei între Biserica din Orient şi Biserica din Occident şi au avut un impact semnificativ şi asupra relaţiilor ecumenice. Totuşi ele figurează printre temele până acum mai puţin discutate în dialogurile ecumenice. Prin urmare va fi crucial să fie înscrise printre primele punte de pe ordinea de zi ecumenică, mai ales în vederea marii aniversări a Conciliului din Niceea în 2025. Pentru aceasta a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea nu numai că reprezintă o ocazie utilă pentru a reînnoi, în comuniunea ecumenică, mărturisirea de credinţă în Isus Cristos, Fiu de o fiinţă cu Tatăl, ci constituie şi o provocare importantă, adică aceea de a trata şi a discuta cu claritate problematicile din trecut care, încă deschise, nu au fost înfruntate suficient în dezbaterile ecumenice ţinute până acum. Dacă oportunitatea şi provocarea vor fi percepute în acelaşi mod, a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea va putea cu adevărat să se reveleze o mare cotitură pentru viitorul ecumenismului.

Cardinal Kurt Koch,
prefect al Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu