© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat Curiei Romane cu ocazia urărilor pentru Sfântul Crăciun (21 decembrie 2024)

Bine-cuvântaţi şi nu rău-cuvântaţi

Iubiţi fraţi şi surori!

Mulţumesc din inimă cardinalului Re pentru cuvintele sale de urare; nu îmbătrâneşte acesta! Şi acest lucru este frumos. Mulţumesc, Eminenţă, pentru exemplul dumneavoastră de disponibilitate şi de iubire faţă de Biserică.

Cardinalul Re a vorbit despre război. Pe patriarhul [latin de Ierusalim] nu l-au lăsat să intre în Gaza, aşa cum promiseseră; şi ieri au fost bombardaţi copii. Aceasta este cruzime. Acesta nu este război. Vreau să spun asta, pentru că atinge inima. Mulţumesc pentru această referinţă, Eminenţă, mulţumesc!

Titlul acestei alocuţiuni este "Bine-cuvântaţi şi nu rău-cuvântaţi".

Curia Romană este compusă din atâtea comunităţi de muncă, mai mult sau mai puţin complexe sau numeroase. Gândindu-mă la o idee de reflecţie care să poată folosi vieţii comunitare în Curie şi în diferitele sale articulaţii, anul acesta am ales un aspect care se potriveşte bine cu Misterul Întrupării şi se va vedea imediat motivul.

M-am gândit că a vorbi bine despre alţii şi a nu vorbi rău este un lucru care ne priveşte pe toţi, şi pe papa - episcopi, preoţi, consacraţi, laici -, şi faţă de care toţi suntem egali. De ce? Pentru că atinge umanitatea noastră.

Această atitudine, a vorbi bine şi a nu vorbi rău, este o exprimare a umilinţei, iar umilinţa este trăsătura esenţială a Întrupării, îndeosebi a misterului Naşterii Domnului, pe care ne pregătim să-l celebrăm. O comunitate eclezială trăieşte în armonie bucuroasă şi fraternă în măsura în care membrii săi merg pe calea umilinţei, renunţând să gândească rău şi să vorbească rău despre ceilalţi.

Sfântul Paul, scriind comunităţii din Roma, spune: "Binecuvântaţi, şi nu blestemaţi" (Rom 12,14). Putem înţelege îndemnul şi în acest mod: "Cuvântaţi bine şi nu cuvântaţi rău" despre ceilalţi, în cazul nostru despre persoanele care lucrează în birou cu noi, despre superiori, despre colegi, despre toţi. Cuvântaţi bine şi nu cuvântaţi rău.

Calea umilinţei: a ne acuza pe noi înşine

Aşa cum a făcut în urmă cu douăzeci de ani, cu ocazia unei Adunări diecezane la Buenos Aires, tot aşa propune astăzi nouă tuturor, pentru a practica această cale de umilinţă, de a ne exercita în a ne acuza pe noi înşine, conform învăţăturilor vechilor maeştri spirituali, îndeosebi ale lui Doroteu din Gaza. Da, chiar din Gaza, acel loc care acum este sinonim cu moarte şi distrugere, dar care este un oraş foarte vechi, unde în primele secole ale creştinismului au înflorit mănăstiri şi figuri luminoase de sfinţi şi de maeştri. Doroteu este unul dintre aceştia. Pe urma marilor părinţi precum Vasile şi Evagriu, el a edificat Biserica prin instrucţiuni şi scrisori pline de limfă evanghelică. Astăzi şi noi, punându-ne la şcoala sa, putem învăţa umilinţa de a ne acuza pe noi înşine pentru a nu cuvânta rău despre aproapele. Uneori în vorbirea zilnică, atunci când cineva critică, celălalt gândeşte: "Şi acasă la tine cum merg lucrurile?" ["De la care pupitru vine predica?"]. Este vorbirea zilnică.

Într-o instrucţiune a sa, Doroteu spune: "Dacă i se întâmplă vreun rău celui umil, imediat se întoarce asupra sa, şi la fel consideră că a meritat asta. Şi nu-şi permite să le reproşeze altora nici să învinovăţească pe cineva. Pur şi simplu suportă, fără tulburare, fără angoasă şi în toată liniştea. Umilinţa nu se supără nici nu supără pe nimeni" (Dorothée de Gaza, Oeuvres spirituelles, Paris, 1963, nr. 30).

De asemenea: "A nu căuta să cunoşti răul aproapelui tău şi a nu alimenta suspiciuni împotriva lui. Şi dacă răutatea noastră face ca ele să se nască, încearcă să le transformi în gânduri bune" (ibidem, nr. 187).

A ne acuza pe noi înşine este un mijloc, dar este indispensabil: este atitudinea de fond în care îşi poate înfige rădăcini alegerea de a spune "nu" individualismului şi "da" spiritului comunitar, eclezial. De fapt, cel care se exercită în virtutea de a se acuza pe sine însuşi şi o practică în mod constant devine liber de suspiciuni şi de neîncredere şi lasă spaţiu acţiunii lui Dumnezeu, singurul care creează unirea inimilor. Şi astfel, dacă fiecare înaintează pe acest drum, se poate naşte şi poate creşte o comunitate în care toţi sunt păzitori unul al celuilalt şi merg împreună în umilinţă şi în caritate. Când unul vede un defect într-o persoană, poate vorbi despre el numai cu trei persoane: cu Dumnezeu, cu persoana însăşi şi, dacă nu poate cu aceasta, cu acela care se poate îngriji de asta în comunitate. Şi nimic mai mult.

Aşadar, ne întrebăm: Ce este la baza acestui stil spiritual de a ne acuza pe noi înşine? La bază este înjosirea interioară, inspirată din mişcarea cuvântului lui Dumnezeu, synkatabasis, sau condescendenţa. Inima umilă se înjoseşte ca aceea a lui Isus, pe care îl contemplă în aceste zile în iesle.

În faţa dramei omenirii de atâtea ori oprimate de rău, ce face Dumnezeu? Oare se ridică în dreptatea sa şi face să cadă de sus condamnarea? Într-un anumit sens, aşa îl aşteptau profeţii până la Ioan Botezătorul. Dar Dumnezeu este Dumnezeu, gândurile sale nu sunt ale noastre, căile sale nu sunt ale noastre (cf. Is 55,8). Sfinţenia sa este divină şi de aceea în ochii noştri este paradoxală. Mişcarea Celui Preaînalt este să se înjosească, să se facă mic, ca un grăunte de muştar, ca un germen de om în sânul unei femei. Invizibil. Aşa începe să ia asupra sa enormul, masa insuportabilă a păcatului lumii.

Acestei mişcări a lui Dumnezeu îi corespunde, în om, acuzarea de sine însuşi. Nu este înainte de toate un fapt moral: este un fapt teologal - ca întotdeauna, ca în toată viaţa creştină -; este dar al lui Dumnezeu, lucrare a Duhului Sfânt, şi din partea noastră înseamnă a con-simţi, a ne însuşi mişcarea lui Dumnezeu, a o asuma, a o primi. Aşa a făcut Fecioara Maria, care nu avea nimic de ce să se acuze, ci s-a lăsat implicată pe deplin în înjosirea lui Dumnezeu, în despuierea Fiului, în coborârea Duhului Sfânt. În acest sens, umilinţa s-ar putea numi o virtute teologală.

Pentru a ne înjosi, ne ajută să mergem la sacramentul Reconcilierii. Ne ajută. Fiecare se poate gândi: Când a fost ultima dată când m-am spovedit?

En passant, aş vrea să menţionez un lucru. De câteva ori am vorbit despre bârfă. Este un rău care distruge viaţa socială, îmbolnăveşte inima oamenilor şi nu duce la nimic. Poporul o spune foarte bine: "Bârfele sunt la zero". Fiţi atenţi cu privire la asta.

Binecuvântaţi, binecuvântăm

Iubiţi fraţi şi surori, Întruparea Cuvântului ne demonstrează că Dumnezeu nu ne-a blestemat, ci ne-a binecuvântat. Ba chiar, mai mult, ne revelează că în Dumnezeu nu este blestemare, ci numai şi întotdeauna binecuvântare.

Revin în minte anumite expresii din Scrisorile Sfintei Ecaterina de Siena, ca de exemplu asta: "Se pare că el nu vrea să-şi amintească de ofensele pe care le facem noi; şi nu vrea să ne condamne veşnic, ci să facă mereu milostivire" (Scrisoare nr. 15). Şi trebuie să vorbim despre milostivire!

Dar aici referinţa merge mai ales la Sfântul Paul, la deschiderea vertiginoasă a imnului din Scrisoarea către Efeseni:

"Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos,

care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos" (1,3).

Iată fundamentul bine-cuvântării noastre: suntem binecuvântaţi, şi ca atare putem binecuvânta. Suntem binecuvântaţi şi pentru aceasta putem binecuvânta.

Noi toţi avem nevoie să fim cufundaţi în acest mister, altminteri riscăm să ne uscăm şi atunci devenim ca acele canale uscate, seci, care nu mai aduc nici măcar o picătură de apă. Şi munca din birou aici în Curie este adesea aridă şi pe termen lung usucă, dacă unul nu se reîncarcă de experienţe pastorale, de momente de întâlnire, de relaţie amicală, în gratuitate. Cu privire la experienţele pastorale, în special tinerilor le cer dacă au vreo experienţă pastorală: este foarte important. Şi mai ales pentru asta, avem nevoie în fiecare an să facem exerciţiile spirituale: pentru a ne cufunda în harul lui Dumnezeu, pentru a ne cufunda total. A ne lăsa "înmuiaţi" de Duhul Sfânt, de apa dătătoare de viaţă în care fiecare dintre noi este voit şi iubit "de la început". Atunci da, dacă inima noastră este cufundată în această binecuvântare originară, atunci suntem capabili să-i binecuvântăm pe toţi, şi pe cei care ne sunt antipatici - este o realitate; a binecuvânta şi pe cei antipatici -, şi pe cel care ne-a tratat rău. A binecuvânta.

Modelul la care trebuie să privim, ca întotdeauna, este Mama noastră, Fecioara Maria. Ea este, prin excelenţă, Binecuvântata. Aşa o salută Elisabeta atunci când o primeşte acasă: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău" (Lc 1,42). Şi aşa noi ne adresăm ei în Bucură-te, Marie. În ea s-a realizat acea "binecuvântare spirituală în Cristos", cu siguranţă "în ceruri", înainte de timp, dar şi pe pământ, în istorie, când timpul a fost "umplut" de prezenţa Cuvântului întrupat (cf. Gal 4,4). El este binecuvântarea. Este rodul care binecuvântează sânul: Fiul care o binecuvântează pe Mama: "fiică a Fiului tău", scrie Dante, "umilă şi înaltă mai mult decât orice creatură". Şi astfel Maria, Binecuvântata, a adus pe lume Binecuvântarea care este Isus. Există un tablou, pe care-l am în biroul meu, care este tocmai synkatabasis. Este Sfânta Fecioară Maria cu mâinile ca şi cum ar fi o mică scară, şi Pruncul coboară pe scara aceea. Pruncul are într-o mână Legea şi cu cealaltă se prinde de mama pentru a nu cădea. Aceasta este funcţia Sfintei Fecioare Maria: a-l aduce pe Fiul. Şi asta este ceea ce face ea în inimile noastre.

Artizani de binecuvântare

Surorilor, fraţilor, privind-o pe Maria, imagine şi model al Bisericii, suntem conduşi să luăm în considerare dimensiunea eclezială a bine-cuvântării. Şi în acest context al nostru aş vrea s-o rezum astfel: în Biserică, semn şi instrument al binecuvântării lui Dumnezeu pentru omenire, toţi suntem chemaţi să devenim artizani de binecuvântare. Nu numai binecuvântători, artizani ai acestuia: a învăţa, a trăi ca artizani pentru a binecuvânta.

Putem să ne imaginăm Biserica precum un mare fluviu care se împarte în mii şi mii de pâraie, torente, râuri - cam ca bazinul amazonian -, pentru a iriga toată lumea cu binecuvântarea lui Dumnezeu, care izvorăşte din Misterul pascal al lui Cristos.

Biserica ne apare astfel ca împlinire a planului pe care Dumnezeu l-a revelat lui Abraham încă din primul moment în care l-a chemat să plece din ţara părinţilor săi. I-a spus: "Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta [...] şi prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului" (Gen 12,2-3). Acest plan prezidează toată economia alianţei lui Dumnezeu cu poporul său, care este "ales" nu în sens excluzător, ci, dimpotrivă, în sensul pe care în mod catolic l-am spune "sacramental": adică făcând să ajungă la toţi darul printr-o singularitate exemplară, mai bine zis, de mărturie, de martiriu.

Astfel, în misterul Întrupării, Dumnezeu a binecuvântat pe fiecare bărbat şi femeie care vine pe această lume, nu cu un decret coborât din înălţimea cerurilor, ci prin trupul, prin trupul lui Isus, Miel binecuvântat născut din Maria binecuvântată (cf. Sfântul Anselm, Disc. 52).

Îmi place să mă gândesc la Curia Romană ca o mare fabrică în care există atâtea îndeletniciri diferite, dar toţi lucrează pentru acelaşi scop: a bine-cuvânta, a răspândi în lume binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Maicii Biserici.

Îndeosebi, mă gândesc la munca ascunsă a "secretarului" - văd unii aici care sunt buni, mulţumesc! -, care în camera sa pregăteşte o scrisoare, pentru ca la o persoană bolnavă, la o mamă, la un tată, la un deţinut, la un bătrân, la un copil să ajungă rugăciunea şi binecuvântarea papei. Mulţumesc pentru asta, pentru că eu semnez aceste scrisori. Şi asta ce este? Nu înseamnă a fi artizani de binecuvântare? Secretarii sunt artizani de binecuvântare. Îmi spun că un preot sfânt care lucra în urmă cu mulţi ani în Secretariatul de Stat a lipit pe partea interioară a uşii de la camera sa o foaie pe care era scris: "Munca mea este umilă, umilită, umilitoare". O viziune un pic prea negativă, dar există adevăr şi bun în ea. Aş spune că exprimă stilul tipic al artizanatului Curiei, de înţeles însă în sens pozitiv: umilinţa drept cale a bine-cuvântării. Calea lui Dumnezeu care în Isus se înjoseşte şi vine să locuiască în condiţia noastră umană, şi astfel ne binecuvântează. Şi asta pot s-o mărturisesc: în ultima enciclică, despre Preasfânta Inimă, pe care a menţionat-o cardinalul Re, câţi au muncit! Câţi! schiţele plecau, se întorceau... Atâţia, atâţia, cu lucruri mici.

Preaiubiţilor, este frumos să mă gândesc că prin munca zilnică, în special aceea mai ascunsă, fiecare dintre noi poate să contribuie pentru a duce în lume binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar în asta trebuie să fim coerenţi: nu putem să scriem binecuvântări şi apoi să vorbim rău despre fratele sau despre sora, ruinează binecuvântarea. Iată, aşadar, urarea: ca Domnul, născut pentru noi în umilinţă, să ne ajute să fim mereu femei şi bărbaţi bine-cuvântători.

Crăciun fericit tuturor!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu