|
Călătoria apostolică a Sanctității Sale Francisc la Ajaccio
(15 decembrie 2024) Rugăciunea Angelus cu episcopii, preoții, diaconii, consacrații și consacratele și seminariștii Catedrala "Sfânta Maria Ridicată la Cer", duminică, 15 decembrie 2024 Iubiți frați episcopi,
Și de la "mulțumesc" trec imediat la harul lui Dumnezeu, care este fundamentul credinței creștine și al oricărei forme de consacrare în Biserică. În contextul european în care ne aflăm, nu lipsesc probleme și provocări care se referă la transmiterea credinței și în fiecare zi voi vă confruntați cu asta, descoperindu-vă mici și fragili: nu sunteți foarte numeroși, nu aveți mijloace puternice, nu întotdeauna ambientele în care lucrați se arată favorabile să primească vestirea evangheliei. Și uneori îmi vine în minte un film, pentru că unii sunt dispuși să primească evanghelia, dar nu pe "purtătorul de cuvânt". Acel film avea această frază: "Muzica da, dar muzicianul nu". Gândiți-vă un pic, fidelitatea față de transmiterea evangheliei. Asta ne va ajuta. Și totuși, această sărăcie sacerdotală, aș vrea să spun, este o binecuvântare! De ce? Ne despoaie de pretenția de a reuși singuri, ne învață să considerăm misiunea creștină drept ceva care nu depinde de forțele umane, ci mai ales de lucrarea Domnului, care mereu lucrează și acționează cu puținul pe care i-l putem oferi. Să nu uităm asta: în centru este Domnul. Nu eu în centru, ci Dumnezeu. La noi, pentru vreun preot îngâmfat care se pune în centru, se spune: acesta este un preot yo, me, mí, conmigo, para mí. Eu, pe mine, cu mine, pentru mine. Nu, Domnul este în centru. Și acesta este un lucru pe care probabil că în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, fiecare păstor, fiecare consacrat ar trebui să-l repete în rugăciune: și astăzi, în slujirea mea, nu eu în centru, ci Dumnezeu, Domnul. Și spun asta, pentru că există un pericol în mondenitate, un pericol care este vanitatea. A o face pe "păunul". A privi prea mult la noi înșine. Vanitatea. Și vanitatea este un viciu urât, cu miros urât. A o face pe păunul. Însă primatul harului divin nu înseamnă că putem dormi vise liniștite fără a ne asuma responsabilitățile noastre. Dimpotrivă, trebuie să ne considerăm drept "colaboratori ai harului lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 3,9). Și astfel, mergând cu Domnul, în fiecare zi suntem duși din nou la o întrebare esențială: Cum trăiesc preoția mea, consacrarea mea, ucenicia mea? Sunt aproape de Isus? Când, în cealaltă dieceză, făceam vizitele pastorale, întâlneam unii preoți buni care lucrau mult, mult. "Spune-mi, și tu ce faci seara?" - "Sunt obosit, iau o îmbucătură și apoi merg la culcare ca să mă odihnesc un pic, să mă uit la televizor." - "Dar tu nu treci prin capelă pentru a-l saluta pe Șeful tău?" - "Eh, nu..." - "Și tu, înainte de a adormi faci așa, te rogi un Bucură-te, Marie? Măcar fii educat: treci prin capelă ca să spui: Ciao, multe mulțumiri, pe mâine". Nu uitați de Domnul! Domnul la începutul, la mijlocul și la sfârșitul zilei. Este Șeful nostru. Și este un Șef care lucrează mai mult decât noi! Nu uitați asta. Și vă pun această întrebare: Cum trăiesc eu ucenicia? Fixați-o în inima voastră, n-o subevaluați și nu subevaluați necesitatea acestui discernământ, a acestei priviri înăuntrul nostru, ca să nu ni se întâmple să fim "măcinați" în ritmurile și în activitățile externe și să pierdem consistența interioară. Din partea mea, aș vrea să vă las o dublă invitație: să aveți grijă de voi și să aveți grijă de ceilalți. Prima: să aveți grijă de voi. Pentru că viața sacerdotală sau călugărească nu este un "da" pe care l-am pronunțat o dată pentru totdeauna. Nu se trăiește din retribuție cu Domnul! Dimpotrivă, în fiecare zi trebuie reînnoită bucuria întâlnirii cu el, în fiecare moment trebuie să ascultăm din nou glasul său și să ne decidem să-l urmăm, chiar și în momentele căderilor. Ridicați o privire către Domnul: "Scuză-mă, ajută-mă să merg înainte". Această apropiere fraternă și filială. Să ne amintim asta: viața noastră se exprimă în oferirea de noi înșine, dar cu cât un preot, o călugăriță, un călugăr se dăruiesc mai mult, lucrează mai mult pentru împărăția lui Dumnezeu, cu atât devine mai necesar să aibă grijă și de ei înșiși. Un preot, o soră, un diacon care se neglijează va ajunge să-i neglijeze și pe cei care îi sunt încredințați. Pentru aceasta este nevoie de o mică "regulă de viață" - călugării deja o au -, care să cuprindă întâlnirea cotidiană cu rugăciunea și Euharistia, dialogul cu Domnul, fiecare conform spiritualității proprii și stilului propriu. Și aș vrea să adaug: a păstra și câteva momente de singurătate; a avea un frate sau o soră cu care să împărtășim liber ceea ce purtăm în inimă - odinioară se numea directorul spiritual sau directoarea spirituală -; a cultiva ceva de care suntem pasionați, și nu pentru a petrece timpul liber, ci pentru a ne odihni în mod sănătos de oboselile slujirii. Slujirea obosește! Trebuie să ne fie frică de acele persoane care sunt mereu active, mereu în centru, care eventual din prea mult zel nu se odihnesc niciodată, nu iau niciodată o pauză pentru ei înșiși. Fraților, nu este bine așa, este nevoie de spații și momente în care fiecare preot și fiecare persoană consacrată are grijă de sine. Și nu pentru a face un lifting pentru a apărea mai frumoși, nu, pentru a vorbi cu Prietenul, cu Domnul, și mai ales cu Mama - n-o lăsați pe Sfânta Fecioară Maria, vă rog -, pentru a vorbi despre propria viață, cum merg treburile. Și să aveți mereu pentru asta fie duhovnicul, fie vreun prieten care vă cunoaște bine și cu care puteți să vorbiți și să faceți un frumos discernământ. "Ciupercile prezbiterale" nu merg bine! Și în această grijă intră un alt lucru: fraternitatea între voi. Să învățăm să împărtășim nu numai trudele și provocările, ci și bucuria și prietenia între noi: episcopul nostru spune un lucru care îmi place mult, și anume că este important să trecem de la Cartea lamentațiunilor la Cartea Cântarea Cântărilor. Facem puțin acest lucru. Ne plac lamentațiunile! Și dacă săracul episcop în acea dimineață și-a uitat tichia: "Dar, uită-te la episcop...". Se ia ceva pentru a vorbi rău despre episcop. Este adevărat, episcopul este un păcătos ca fiecare dintre noi. Suntem frați! A schimba de la Cartea lamentațiunilor la Cartea Cântarea Cântărilor. Acest lucru este important, o spune și un psalm: "Ai schimbat plânsul meu în dans" (Ps 30,12). Să împărtășim bucuria de a fi apostoli și discipoli ai Domnului! O bucurie trebuie împărtășită. Altminteri, locul pe care trebuie să-l ia bucuria îl ia oțetul. Este un lucru urât a găsi un preot cu inima amărâtă. Este urâtă. "Dar de ce ești așa?" - "Eh, pentru că episcopul nu ține la mine... Pentru că au numit episcop pe celălalt și nu pe mine... Pentru că... Pentru că...". Lamentațiunile. Vă rog, opriți-vă în fața lamentațiunilor, a invidiilor. Invidia este un viciu "criminal". Să-i cerem Domnului să schimbe plânsul nostru în dans, să ne dea simțul umorului, simplitatea evanghelică. Al doilea lucru: a avea grijă de ceilalți. Misiunea pe care fiecare dintre voi a primit-o are mereu un singur scop: a-l duce pe Isus la ceilalți, a dărui inimilor mângâierea evangheliei. Îmi place să amintesc momentul în care Apostolul Paul urmează să se întoarcă la Corint și scriind comunității spune: "Eu voi oferi cu bucurie totul și mă voi oferi pe mine pentru sufletele voastre" (2Cor 12,15). A ne oferi pentru suflete, a ne oferi în dăruire de sine pentru cei care ne-au fost încredințați. Și îmi vine în minte un preot tânăr sfânt care după aceea a murit de cancer în urmă cu câtva timp. El locuia într-un cartier de barăci cu oamenii cei mai săraci. Spunea el: "Uneori îmi vine să închid fereastra cu cărămizi, pentru că oamenii vin la orice oră și dacă eu nu răspund la ușă, bat la fereastră". Preotul cu inima deschisă tuturor, fără a face distincții. Ascultarea, apropierea oamenilor, și aceasta este o invitație de a găsi, în contextul de astăzi, căile pastorale cele mai eficace pentru evanghelizare. Să nu vă fie frică să schimbați, să revizuiți vechile scheme, să reînnoiți limbajele credinței, învățând că misiunea nu este problemă de strategii umane: este înainte de toate problemă de credință. A avea grijă de ceilalți: de cel care așteaptă cuvântul lui Isus, de cel care s-a îndepărtat de el, de cei care au nevoie de orientare sau de mângâiere pentru suferințele lor. A avea grijă de toți, în formare și mai ales în întâlnire. A întâlni persoanele, acolo unde trăiesc și muncesc, acest lucru este important. Și după aceea, un lucru pe care îl am mult la inimă: vă rog, iertați mereu. Și iertați tot. Iertați tot și mereu. Preoților le spun, în sacramentul Reconcilierii, să nu pună prea multe întrebări. A asculta și a ierta. Spunea un cardinal - care este un pic conservator, un pic pătrat, dar este un mare preot - vorbind într-o conferință preoților: "Dacă vreunul [la Spovadă] începe să se bâlbâie, pentru că îi este rușine, eu îi spun: bine, am înțeles, treci la un alt lucru. În realitate, nu am înțeles nimic, dar el [Domnul] a înțeles". Vă rog, nu torturați oamenii în confesional: unde, cum, când, cu cine... A ierta mereu, a ierta mereu! Este un bun frate capucin la Buenos Aires, pe care eu l-am făcut cardinal la 96 de ani. El are mereu o coadă lungă de oameni, pentru că este un bun duhovnic, mergeam și eu la el. Acest duhovnic mi-a spus odată: "Ascultă, uneori îmi vine scrupulul că iert prea mult." - "Și ce faci?" - "Merg să mă rog și spun: Doamne, scuză-mă, am iertat prea mult. Dar imediat îmi vine să-i spun: Dar dacă tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău!". A ierta mereu. A ierta tot. Și asta o spun și călugărițelor și călugărilor: a ierta, a uita, când ne fac vreun lucru urât, luptele ambițioase din comunitate... A ierta. Domnul ne-a dat exemplul: a ierta tot și mereu! Toți, toți, toți. Și vă fac o destăinuire: eu am deja 55 de ani de preoție, da, alaltăieri am împlinit 55 de ani de preoție, și n-am refuzat niciodată o dezlegare. Și îmi place să spovedesc, mult. Am căutat mereu modul de a ierta. Nu știu dacă este frumos, dacă Domnul îmi va da... Dar aceasta este mărturia mea. Dragi surori și dragi frați și surori, vă mulțumesc din inimă și vă urez o slujire bogată în speranță și în bucurie. Chiar și în momentele de oboseală și de descurajare, nu vă pierdeți cu firea. Duceți din nou inima la Domnul. Nu uitați să plângeți în fața Domnului! El se manifestă și se lasă găsit dacă veți avea grijă de voi înșivă și de ceilalți. În acest mod el oferă mângâiere celor pe care i-a chemat și i-a trimis. Mergeți înainte cu curaj: vă va umple de bucurie! Acum ne adresăm în rugăciune Fecioarei Maria. În această catedrală, intitulată ei Ridicată la Cer, poporul credincios o venerează ca Patroană și Mamă a Milostivirii, "Madunnuccia". De pe această insulă din Mediterana, să înălțăm către ea implorarea pentru pace: pace pentru toate ținuturile care au ieșire la această Mare, în special pentru Țara Sfântă unde Maria l-a născut pe Isus. Pace pentru Palestina, pentru Israel, pentru Liban, pentru Siria, pentru tot Orientul Mijlociu! Pace în Myanmarul martirizat. Și Sfânta Născătoare de Dumnezeu să obțină pacea suspinată pentru poporul ucrainean și poporul rus. Sunt frați - "Nu, părinte, sunt verișori!" - Sunt verișori, frați, nu știu, dar să se înțeleagă! Pacea! Fraților, surorilor, războiul este mereu o înfrângere. Și războiul din comunitățile călugărești, războiul din parohii este mereu o înfrângere, mereu! Fie ca Domnul să ne dea tuturor pacea. Și să ne rugăm pentru victimele ciclonului care, în orele trecute, a lovit arhipelagul Mayotte. Sunt spiritual aproape de cei care au fost loviți de această tragedie. Și acum toți împreună să ne rugăm Angelus. Angelus Domini... Franciscus Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |