Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc la Ajaccio
pentru încheierea Congresului
"La religiosité populaire en Méditerranée"

(15 decembrie 2024)

Sesiunea concluzivă a Congresului "La religiosité populaire en Méditerranée"

"Palais des Congrès et d'Exposition d'Ajaccio", duminică, 15 decembrie 2024

Domnule cardinal,
iubiţi confraţi în episcopat,
iubiţi preoţi, călugăriţe şi călugări,
dragi surori şi dragi fraţi!

© Vatican Media

Sunt bucuros să vă întâlnesc aici la Ajaccio la încheierea Congresului despre evlavia populară în zona Mediteranei, la care au participat numeroşi studioşi şi episcopi care provin din Franţa şi din alte ţări.

Ţinuturile udate de Marea Mediterană au intrat în istorie şi au fost leagănul multor civilizaţii care au ajuns la o dezvoltare însemnată. Amintim, îndeosebi, cea greco-romană şi cea iudeo-creştină, care atestă relevanţa culturală, religioasă, istorică a acestui mare "lac" în mijlocul a trei continente, a acestei mări unice în lume, care este Mediterana.

Nu putem să uităm că în literatura clasică, cea greacă şi cea latină, adesea Mediterana a fost scenariul ideal pentru naşterea de mituri, relatări şi legende. Precum şi faptul că gândirea filozofică şi artele, împreună cu tehnicile de navigaţie, au permis civilizaţiilor de la Mare nostrum să dezvolte o cultură elevată, să deschidă căi de comunicare, să construiască infrastructuri şi apeducturi şi, mai mult, sisteme juridice şi instituţii de complexitate însemnată, ale căror principii de bază sunt şi astăzi valabile şi actuale.

Între Mediterana şi Orientul Apropiat şi-a avut originea o experienţă religioasă cu totul deosebită, legată de Dumnezeul lui Israel, care se revelează omenirii şi începe un dialog neîncetat cu poporul său, culminând în prezenţa singulară a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. El este cel care a făcut cunoscută în mod definitiv faţa Tatălui, Tatăl său şi al nostru, şi care a dus la împlinire alianţa dintre Dumnezeu şi omenire.

Au trecut peste două mii de ani de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi multe au fost epocile şi culturile care s-au succedat. În unele momente ale istoriei, credinţa creştină a dat formă vieţii popoarelor şi a înseşi instituţiilor sale politice, în timp ce astăzi, în special în ţările europene, întrebarea despre Dumnezeu pare să slăbească şi ne descoperim tot mai indiferenţi faţă de prezenţa şi de cuvântul său. Totuşi, trebuie să fim atenţi în analizarea acestui scenariu, pentru a nu ne lăsa duşi în consideraţii grăbite şi judecăţi ideologice care, uneori şi astăzi, contrapun cultura creştină şi cultura laică. Aceasta este o greşeală!

Dimpotrivă, este important să se recunoască o deschidere reciprocă între aceste două orizonturi: credincioşii se deschid cu tot mai mare seninătate la posibilitatea de a trăi propria credinţă fără a o impune, a o trăi ca drojdie în aluatul lumii şi al ambientelor în care se află; iar necredincioşii sau cei care s-au îndepărtat de practica religioasă nu sunt străini de căutarea adevărului, a dreptăţii şi a solidarităţii, şi adesea, deşi nu aparţin vreunei religii, poartă în inimă o sete mai mare, în întrebare de sens care îi conduce să interogheze misterul vieţii şi să caute valori fundamentale pentru binele comun.

Tocmai în acest cadru putem percepe frumuseţea şi importanţa evlaviei populare (cf. Sfântul Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 48). Sfântul Paul al VI-lea a fost cel care "a schimbat numele", în Evangelii nuntiandi schimbă din "religiozitate" în "evlavie" populară. Pe de o parte, ea ne trimite la Întrupare ca fundament al credinţei creştine, care se exprimă mereu în cultura, în istoria şi în limbajele unui popor şi se transmite prin simbolurile, obiceiurile, riturile şi tradiţiile unei comunităţi vii. Pe de altă parte, practica evlaviei populare atrage şi implică şi persoane care sunt în pragul credinţei, care nu practică în mod asiduu şi care, totuşi, în ea regăsesc experienţa propriilor rădăcini şi a propriilor afecte, împreună cu idealuri şi valori pe care le consideră utile pentru propria viaţă şi pentru societate.

Evlavia populară, exprimând credinţa cu gesturi simple şi limbaje simbolice înrădăcinate în cultura poporului, revelează prezenţa lui Dumnezeu în carnea vie a istoriei, întăreşte relaţia cu Biserica şi adesea devine ocazie de întâlnire, de schimb cultural şi de sărbătoare - este curios: o evlavie care nu este sărbătorească nu are "un miros bun", nu este o evlavie care vine de la popor, este prea "distilată" -. În acest sens, practicile sale dau trup relaţiei cu Domnul şi conţinuturilor credinţei. Îmi place să amintesc, în această privinţă, o reflecţie a lui Blaise Pascal, care în dialog cu un interlocutor fictiv, pentru a-l ajuta să înţeleagă cum să ajungă la credinţă, spune că nu este suficient a înmulţi dovezile existenţei lui Dumnezeu sau a face eforturi intelectuale; mai degrabă, trebuie privit la cei care deja sunt înaintaţi pe drum, pentru că ei au început cu paşi mici, "luând apa sfinţită, făcând să se celebreze liturghii" (Cugetări, în Opere complete, Milano, 2020, nr. 681). Paşii mici care te duc înainte. Evlavia populară este o evlavie care este implicată cu cultura, dar cu confundată cu cultura. Şi face paşi mici.

Iată, aşadar, un lucru care nu trebuie uitat: "În evlavia populară se poate percepe modalitatea în care credinţa primită s-a întrupat într-o cultură şi continuă să se transmită", şi, prin urmare, în ea "este subînţeleasă o forţă activ evanghelizatoare pe care n-o putem subevalua: ar fi ca şi cum nu am recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 123; 126), care lucrează în sfântul popor al lui Dumnezeu, îl duce înainte în discernămintele zilnice. Să ne gândim la diaconul Filip, sărăcuţul, care într-o zi a fost dus [de Duhul] pe un drum şi a auzit un păgân, un slujitor al reginei Candace din Etiopia, citindu-l pe profetul Isaia şi nu înţelegea nimic. S-a apropiat: "Tu înţelegi?" - "Nu". Şi i-a vestit evanghelia. Şi acel om, care a primit credinţa în acel moment, ajungând acolo unde era apă, spune; "Spuneţi-mi, Filip, dumneavoastră mă puteţi boteza, acum, aici, pentru că este apă?". Şi Filip nu a spus: "Nu, trebuie să faci cursul, trebuie să aduci naşii, amândoi căsătoriţi în Biserică; trebuie să faci asta...". Nu, l-a botezat. Botezul este tocmai darul credinţei pe care ni-l dă Isus.

Trebuie să fim atenţi pentru ca evlavia populară să nu fie folosită, instrumentalizată de asociaţii care intenţionează să întărească propria identitate în mod polemic, alimentând particularismele, contrapoziţiile, atitudinile care exclud. Toate acestea nu răspund la spiritul creştin al evlaviei populare şi îi cheamă în cauză pe toţi, în mod special pe păstori, să vegheze, să discearnă şi să promoveze o atenţie continuă asupra formelor populare ale vieţii religioase.

Când evlavia populară reuşeşte să comunice credinţa creştină şi valorile culturale ale unui popor, unind inimile şi amalgamând o comunitate, atunci se naşte un rod important care recade asupra întregii societăţi, precum şi asupra relaţiilor între instituţiile politice, sociale şi civile şi Biserică. Credinţa nu rămâne un fapt privat - trebuie să fim atenţi la această dezvoltare, aş spune, eretică a privatizării credinţei; inimile se amalgamează şi merg înainte... -, un fapt care se epuizează în locul sacru al conştiinţei, dar - dacă intenţionează să fie pe deplin fidelă faţă de ea însăşi - comportă o angajare şi o mărturie faţă de toţi, pentru creşterea umană, progresul social şi îngrijirea creaţiei, sub semnul carităţii. Tocmai de aceea, din mărturisirea credinţei creştine şi din viaţa comunitară însufleţită de evanghelie şi de sacramente, de-a lungul secolelor s-au născut nenumărate opere de solidaritate şi instituţii precum spitale, şcoli, centre de asistenţă - în Franţa sunt multe! -, în care credincioşii s-au angajat în favoarea celor nevoiaşi şi au contribuit la creşterea binelui comun. Evlavia populară, procesiunile şi rogaţiunile, activităţile caritative ale confraternităţilor, rugăciunea comunitară a sfântului Rozariu şi alte forme de devoţiune pot să alimenteze această - îmi permit s-o calific astfel - "cetăţenie constructivă" a creştinilor. Evlavia populară îţi dă o "cetăţenie constructivă"!

Uneori vreun intelectual, vreun teolog nu înţelege asta. Îmi amintesc odată că am mers o săptămână în nordul Argentinei, la Salta, unde este festivitatea "Señor de los Milagros", "Domnul Miracolelor". Toată provincia, toată, merge la sanctuar, şi se spovedesc toţi, de la primar la toţi, pentru că au această evlavie înăuntru. Eu mergeam mereu ca să spovedesc şi era o muncă puternică, pentru că toţi oamenii se spovedeau. Şi într-o zi, la ieşire, am găsit un preot pe care-l cunoşteam: "Oh, tu eşti aici, ce faci?" - "Bine!"... Şi în timp ce ieşeam, în acel moment s-a apropiat o doamnă cu iconiţe în mână şi i-a spus preotului, un bun teolog: "Părinte, le binecuvântaţi?". Preotul, cu o mare teologie, îi spune: "Dar, doamnă, dumneavoastră aţi fost la Liturghie?" - "Da, padrecito!" - "Şi dumneavoastră ştiţi că la sfârşitul Liturghiei se binecuvântează totul?" - "Da, padrecito!" - "Şi dumneavoastră ştiţi că binecuvântarea lui Dumnezeu vine din partea sa?" - "Da, padrecito!". În acel moment un alt preot l-a chemat: "Oh, ce faci?". Şi doamna care a spus de mai multe ori "da, padrecito" se adresează acelui preot: "Părinte, mi le binecuvântaţi?". Există o complicitate, o complicitate sănătoasă care caută binecuvântarea Domnului şi nu acceptă generalizări.

În acelaşi timp, pe terenul comun al acestei îndrăzneli de a face binele, de a cere binecuvântarea, credincioşi se pot afla pe un drum împărtăşit şi cu instituţiile laice, civile şi politice, pentru a lucra împreună în slujba fiecărei persoane, începând de la cei din urmă, pentru o creştere umană integrală şi păzirea acestei "Île de beauté".

Rezultă necesitatea să se dezvolte un concept de laicitate care să nu fie static şi pus în ghips, ci evolutiv, dinamic, capabil să se adapteze la situaţii diferite sau neprevăzute, şi de a promova o colaborare constantă între autorităţi civile şi ecleziastice pentru binele întregii colectivităţi, rămânând fiecare în limitele propriilor competenţe şi ale propriului spaţiu. Benedict al XVI-lea a afirmat: laicitatea sănătoasă "înseamnă a elibera religia de povara politicii şi a o îmbogăţi pe aceasta din urmă cu aporturile religiei, menţinând între ele o distanţă necesară, o distincţie clară şi colaborare necesară între cele două. [...] O astfel de laicitate sănătoasă garantează politicii să acţioneze fără a instrumentaliza religia, iar religiei să trăiască liber fără a se îngreuna cu politica dictată de interes, şi uneori mai puţin conformă, sau chiar contrară, credinţelor religioase. De aceea laicitatea sănătoasă (unitate-distincţie) este necesară, ba chiar indispensabilă pentru amândouă" (Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, 29). Aşa spune Benedict al XVI-lea: o laicitate sănătoasă, dar alături de o religiozitate. Se respectă domeniile.

În acest mod se vor putea elibera mai multe energii şi mai multe sinergii, fără prejudecăţi şi fără opoziţii de principiu, într-un dialog deschis, sincer şi rodnic.

Preaiubiţi surori şi fraţi, evlavia populară, care aici în Corsica este foarte înrădăcinată - şi nu este superstiţie -, scoate în evidenţă valorile credinţei şi, în acelaşi timp, exprimă faţa, istoria şi cultura popoarelor. În această împletire, fără amestecări, îşi găseşte formă dialogul constant între lumea religioasă şi cea laică, între Biserică şi instituţiile civile şi politice. Cu privire la această temă, voi sunteţi pe cale de mult timp, este o tradiţie a voastră, şi sunteţi un exemplu virtuos în Europa. Mergeţi înainte! Şi aş vrea să-i încurajez pe tineri să se angajeze şi mai activ în viaţa socio-culturală şi politică, cu elanul idealurilor cele mai sănătoase şi pasiunea pentru binele comun. Aşa cum îndemn şi pe păstori şi pe credincioşi, pe politicieni şi pe cei care au responsabilităţi publice să rămână mereu aproape de popor, ascultând nevoile sale, percepând suferinţele sale, interpretând speranţele sale, pentru că orice autoritate creşte în proximitate. Păstorii trebuie să aibă aceste apropieri: apropiere de Dumnezeu, apropiere cu ceilalţi păstori, apropiere de preoţi, apropiere de popoare, care sunt aşa de aproape. Aceştia sunt adevăraţii păstori. Dar păstorul care nu are această apropiere, nici măcar de istorie şi de cultură, este pur şi simplu "Monsieur l'Abbé". Nu este un păstor. Trebuie să distingem aceste două moduri de a desfăşura pastoraţia.

Doresc ca acest Congres despre evlavia populară să vă ajute să redescoperiţi rădăcinile credinţei voastre şi să vă stimuleze la o angajare reînnoită în Biserică şi în societatea civilă, în slujba evangheliei şi a binelui comun al tuturor cetăţenilor.

Maria, Maica Bisericii, să vă însoţească şi să vă asiste pe drumul vostru. Mulţumiri, multe!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu