|
Papa Francisc: Discurs adresat participanților la cursul de formare de la Rota Romana (23 noiembrie 2024) Eminență,
Sunt bucuros să vă întâlnesc la sfârșitul cursului de formare promovat de Tribunalul Rota Romana despre tema Ministerium Iustitiae et Caritatis in Veritate. Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial și îi mulțumesc decanului de la Rota și celor care au colaborat pentru aceste zile de studiu și de reflecție. Ele v-au dat ocazia de a examina provocările juridico-pastorale referitoare la căsătorie și familie. Acest lucru este foarte important. Este vorba de un domeniu apostolic vast, dar și complex și delicat, căruia este necesar să se dedice energie și entuziasm, cu intenția de a promova evanghelia familiei și a vieții. "Caritatea în adevăr, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viața sa pământească și, mai ales, prin moartea și învierea sa, este principala forță propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane și a întregii omeniri. Iubirea – «caritas» – este o forță extraordinară, care stimulează persoanele să se angajeze cu curaj și generozitate în domeniul dreptății și păcii. Este o forță care-și are originea în Dumnezeu, Iubire veșnică și Adevăr absolut". Cu aceste cuvinte Benedict al XVI-lea deschidea enciclica sa Caritas in veritate[1], în care prezintă doctrina socială a Bisericii în perspectiva raportului dintre caritate și dreptate, și a ambelor cu adevărul. Sunt cuvinte care sunt valabile pentru întregul domeniu al societății civile, dar care sunt pe deplin pertinente atunci când se iau în considerare relațiile dintre credincioși și dintre ei și păstori, în cadrul poporului lui Dumnezeu. De aceea este foarte potrivit a califica misiunea Tribunalului Rota Romana ca ministerium iustitiae et caritatis in veritate – slujire a dreptății și a carității în adevăr –; și această descriere se poate extinde la toate tribunalele ecleziastice, ba chiar îmbrățișează toată acțiunea pastorală a Bisericii, care a fost obiect al acestei întâlniri. Fundamentul mesajului pe care astăzi aș vrea să vi-l las este acesta: voi sunteți chemați să iubiți dreptatea, caritatea și adevărul și să vă angajați zilnici pentru a le realiza în munca voastră ca juriști canoniști și în toate îndatoririle pe care le desfășurați în slujba credincioșilor. Este vorba de a le iubi pe toate trei în același timp, pentru că ele merg împreună – dreptatea, caritatea și adevărul, merg împreună – și, dacă se face abstracție de una, celelalte pierd din autenticitate. De fapt, modelul nostru este Isus Cristos, care este Adevărul și este drept și milostiv. Nici dreptate fără caritate, nici caritate fără dreptate. O caritate fără dreptate nu este caritate. Dreptatea este virtute cardinală foarte importantă, care ne face să dăm fiecăruia dreptul său. Și această virtute trebuie trăită desigur și în interiorul Bisericii: cer asta drepturile credincioșilor și drepturile Bisericii însăși. Totuși, în nicio comunitate umană, și cu atât mai puțin în Biserică, nu este suficient a respecta drepturile: trebuie mers dincolo de drepturi, cu elanul carității, căutând binele celuilalt prin dăruirea generoasă a propriei existențe. Trebuie trăită slujirea iubirii, "pentru că […] dreptatea se înțelege numai în lumina iubirii"[2]. Și în îndeletnicirile voastre juridice trebuie să vă amintiți de asta mereu: persoanele trebuie tratate nu numai conform dreptății, ceea ce este indispensabil, ci și mai ales cu caritate. Nu uitați niciodată că acela care se apropie de voi cerându-vă să exercitați funcția voastră eclezială trebuie să întâlnească mereu fața Mamei noastre, Biserica sfântă, care îi iubește cu duioșie pe toți fiii săi. Astfel trebuie evitată o dreptate rece care să fie pur și simplu distributivă fără a merge mai departe, adică fără milostivire. Se poate aplica dreptății ceea ce afirmă enciclica Fratelli tutti: "Persoanele pot dezvolta unele atitudini pe care le prezintă ca valori morale: tărie, sobrietate, hărnicie și alte virtuți. Însă pentru a orienta în mod adecvat actele diferitelor virtuți morale, trebuie considerat și în ce măsură ele realizează un dinamism de deschidere și de unire față de alte persoane. Acest dinamism este caritatea pe care Dumnezeu o revarsă. Altminteri, vom avea poate numai o aparență de virtute, iar acestea vor fi incapabile să construiască viața în comun"[3]. Dar nici nu se poate imagina o caritate fără dreptate. De fapt "caritatea – explică tot Papa Benedict – depășește dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi din ceea ce este "al meu" altuia; dar nu este niciodată fără dreptate, care induce să se dea altuia ceea ce este «al său», ceea ce-i revine din cauza a ceea ce este el și a ceea ce face el. Nu pot «să dăruiesc» altuia ceea ce este al meu, fără să-i fi dat în primul rând ceea ce-i revine conform dreptății. Cel care iubește cu caritate pe ceilalți este înainte de toate drept față de ei"[4]. Tocmai pentru că îi iubiți pe toți și pe fiecare credincios, cultivați sensibilitatea voastră juridică, nu înțeleasă cum se crede de atâtea ori ca simplă îndeplinire a formalităților de altfel necesare, ci ca recunoaștere delicată a ceea ce constituie un adevărat drept al persoanei în Biserică. Demnitatea sa infinită trebuie respectată exemplar în relațiile intra-ecleziale. Dar trebuie depășite temeri inutile. Înainte de toate, teama de dreptate, ca și cum ea ar putea știrbi sau diminua caritatea. Dacă ne uităm bine, acea teamă provine dintr-o concepție greșită despre dreptate, gândită ca revendicare egoistă și potențial conflictuală. Esența dreptății este cu totul altceva: ea este virtutea în mod tipic altruistă care mișcă spre binele celuilalt. Apoi dacă acest celălalt poate și uneori trebuie să ceară ca să se respecte dreptul său, asta presupune obiectivitatea a ceea ce este necesar. Ca lucrători ai dreptății aveți misiunea destul de relevantă de a contribui și a constata care sunt drepturile și obligațiile credincioșilor și cum trebuie să vă străduiți pentru a le tutela, și prin procese, atât de necesare când este cazul pentru binele Bisericii și al tuturor membrilor săi. Nici nu se poate avea frică de caritate, și de milostivire ca exprimare caracteristică a sa. Caritatea nu dizolvă dreptatea, nu relativizează drepturile. În numele iubirii nu se poate neglija ceea ce este datorie de dreptate. De exemplu, nu se pot interpreta normele actuale despre procesele matrimoniale ca și cum, în căutarea necesară a proximității și a celerității, ele ar implica o slăbire a exigențelor dreptății. La rândul său, milostivirea nu anulează dreptatea, dimpotrivă determină la trăirea ei mai delicat ca rod al compasiunii în fața suferințelor aproapelui. De fapt, "arhitrava care susține viața Bisericii este milostivirea. Totul din acțiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioșia cu care se îndreaptă spre credincioși; nimic din vestirea sa și din mărturia sa față de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive și compătimitoare"[5]. Armonia dintre caritate și dreptate se luminează în referința lor comună la adevăr. Adevărată caritate și adevărată dreptate: iată orizontul fascinant și provocarea atrăgătoare a slujirii voastre ecleziale. Amintea asta incipit-ul însuși al enciclicei lui Benedict al XVI-lea: Caritas in veritate. El învăța în această privință: "Numai în adevăr caritatea strălucește și poate fi trăită în mod autentic. Adevărul este lumină care dă sens și valoare carității. Această lumină este, în același timp, cea a rațiunii și a credinței, prin care inteligența ajunge la adevărul natural și supranatural al carității: îi percepe semnificația de dăruire, de primire și de comuniune. Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine un găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr"[6]. Fraților și surorilor, Biserica își pune multă încredere în voi, ca lucrători de dreptate și de caritate în adevăr. Climatul muncii voastre să fie cel al speranței, care este chiar în centrul de acum apropiatului An Sfânt. Se poate aplica vouă îndemnul pe care l-am făcut în Scrisoarea de convocare: "Să ne lăsăm atrași încă de acum de speranță și să permitem ca prin intermediul nostru să devină contagioasă pentru cei care o doresc. Fie ca viața noastră să le spună: «Așteaptă-l pe Domnul, fii tare, întărește-ți inima și nădăjduiește în Domnul» (Ps 27,14). Fie ca forța speranței să umple prezentul nostru, în așteptarea încrezătoare a întoarcerii Domnului Isus Cristos, căruia să fie lauda și gloria acum și în veacurile viitoare"[7]. Pentru misiunea voastră și pentru sfințirea voastră în ea, vă împart din inimă binecuvântarea mea. Și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc! Franciscus Traducere de pr. Mihai Pătrașcu Note: [1] 29 iunie 2009, nr. 1. [2] Scrisoarea enciclică Dilexit nos (24 octombrie 2024), 197. [3] 3 octombrie 2020, nr. 91. [4] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6; cf. Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 22. [5] Bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015), 10. [6] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 3. [7] Bula Spes non confundit (9 mai 2024), 25.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |