© Vatican Media

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc despre reînnoirea studiului istoriei Bisericii

Iubiţi fraţi şi surori,

Aş vrea să împărtăşesc cu această scrisoare a mea câteva gânduri cu privire la importanţa studiului istoriei Bisericii, în mod special pentru a-i ajuta pe preoţi să interpreteze mai bine realitatea socială. Este vorba de o chestiune care aş vrea să fie luată în considerare în formarea noilor preoţi, precum şi a altor agenţi pastorali.

Sunt foarte conştient că, în parcursul formativ al candidaţilor la Preoţie, este destinată o bună atenţie studiului istoriei Bisericii, aşa cum este corect să fie. Ceea ce aş vrea să subliniez acum merge mai curând în direcţia unei invitaţii de a promova, în tinerii studenţi de teologie, o sensibilitate istorică reală. Cu această ultimă expresie vreau să indic nu numai cunoaşterea aprofundată şi punctuală a momentelor mai importante din cele douăzeci de secole de creştinism care se află în spatele nostru, ci mai ales şi naşterea unei familiarităţi clare cu dimensiunea istorică proprie a fiinţei umane. Nimeni nu poate cunoaşte cu adevărat cine este şi ce intenţionează să fie mâine fără a hrăni legătura care îl conectează cu generaţiile care îl preced. Şi acest lucru este valabil nu numai la nivel de viaţă a individului, ci şi la un nivel mai amplu de comunitate. De fapt, a studia şi a relata istoria ajută la a menţine aprinsă "flacăra conştiinţei colective"[1]. Altminteri, rămâne numai amintirea personală a faptelor legate de propriul interes sau de propriile emoţii, fără o adevărată legătură cu comunitatea umană şi eclezială în care trăim.

O corectă sensibilitate istorică ajută pe fiecare dintre noi să aibă un simţ al proporţiilor, un simţ de măsură şi o capacitate de înţelegere a realităţii fără abstracţii periculoase şi dezincarnate, prin cum este ea şi nu prin cum se imaginează ea sau s-ar vrea să fie. Astfel se reuşeşte să se împletească un raport cu realitatea care convoacă la responsabilitatea etică, la împărtăşire, la solidaritate.

Conform unei tradiţii orale, pe care nu pot s-o confirm cu izvoare scrise, un marele teolog francez spune studenţilor săi că studiul istoriei ne protejează de "monofizismul ecleziologic", adică de o concepţie prea angelică a Bisericii, a unei Biserici care nu este reală, pentru că nu are petele sale şi ridurile sale. Şi Biserica, precum mama, trebuie iubită aşa cum este, altminteri nu o iubim deloc, sau iubim numai o fantomă a imaginaţiei noastre. Istoria Bisericii ne ajută să privim Biserica reală pentru a putea iubi ceea ce există cu adevărat şi ceea ce a învăţat şi continuă să înveţe din erorile sale şi din căderile sale. Această Biserică, ce se recunoaşte ea însăşi şi în momentele sale întunecate, devine capabilă să înţeleagă petele şi rănile lumii în care trăieşte, şi dacă va încerca s-o vindece şi s-o facă să crească, va face asta în acelaşi mod în care încearcă să se vindece şi să facă să crească pe ea însăşi, chiar dacă de atâtea ori nu reuşeşte.

Este vorba de o corectare a acelei planificări teribile care ne face să înţelegem realitatea pornind numai de la apărarea triumfalistă a funcţiei sau a rolului pe care îl ocupă cineva. Această ultimă planificare este tocmai aceea care, aşa cum am subliniat în enciclica Fratelli tutti, face să fie perceput omul rănit din parabola bunului samaritean ca un deranj faţă de propria planificare de viaţă, fiind pur şi simplu un "în afara locului" şi un "subiect fără funcţie"[2].

În afară de asta, a-i educa pe candidaţii la Preoţie la o sensibilitate istorică apare o necesitate evidentă. Şi cu atât mai mult în acest timp al nostru, în care "se favorizează şi o pierdere a simţului istoriei care provoacă o ulterioară dezagregare. Se observă pătrunderea culturală a unui soi de «deconstructivism», prin care libertatea umană pretinde să construiască totul pornind de la zero. Rămân în picioare numai nevoia de a consuma fără limite şi accentuarea multor forme de individualism fără conţinuturi"[3].

Importanţa de a ne conecta cu istoria

Mai în general, va trebui să se spună că astăzi toţi – şi nu numai candidaţii la Preoţie – avem nevoie să reînnoim sensibilitatea noastră istorică. În acest context se situa un sfat pe care l-am dat tinerilor: "dacă o persoană vă face o propunere şi vă spune să ignoraţi istoria, să nu preţuiţi experienţa bătrânilor, să dispreţuiţi tot ceea ce este trecut şi să priviţi numai spre viitorul pe care el vi-l oferă, oare nu este acesta un mod uşor de a vă atrage cu propunerea sa pentru a vă determina să faceţi numai ceea ce vă spune el? Acea persoană are nevoie să fiţi goi, dezrădăcinaţi, neîncrezători faţă de toate, ca să vă puteţi încrede numai în promisiunile sale şi să vă supuneţi planurilor sale. Aşa funcţionează ideologiile de diferite culori, care distrug (sau de-construiesc) tot ceea ce este diferit şi în acest mod pot să domine fără opoziţii. În acest scop, au nevoie de tineri care să dispreţuiască istoria, care să refuze bogăţia spirituală şi umană care a fost transmisă prin generaţii, care să ignore tot ceea ce i-a precedat"[4].

De fapt, pentru a înţelege realitatea este nevoie de a o încadra în diacronie, acolo unde tendinţa dominantă este aceea de a ne încrede în lecturi ale fenomenelor care le aplatizează pe sincronie: aşadar, pe un soi de prezent fără trecut. A eluda istoria apare foarte des o formă de orbire care ne determină să ne ocupăm şi să irosim energii pentru o lume care nu există, punându-ne probleme false şi îndreptându-ne spre soluţii nepotrivite. Unele dintre aceste lecturi pot fi utile pentru mici grupuri, dar cu siguranţă pentru totalitatea omenirii şi a comunităţii creştine.

Iată, aşadar, că nevoia unei sensibilităţi istorice mai mari este mai urgentă într-un timp în care se răspândeşte tendinţa de a încerca să nu se folosească amintirea sau de a construi o amintire adecvată la exigenţele ideologiilor dominante. În faţa ştergerii trecutului şi a istoriei şi a relatărilor istorice "tendenţioase", munca istoricilor, precum şi cunoaşterea şi difuzarea sa amplă pot fi un dig în calea mistificărilor, a revizionismelor interesate şi a acelei folosiri publice angajate în mod deosebit să justifice războaie, persecuţii, producţie, vânzare, consum de arme şi atâtea alte rele.

Astăzi avem o răspândire de memorii, adesea false, artificiale, precum şi mincinoase, şi în acelaşi timp o lipsă de istorie şi de conştiinţă istorică în societatea civilă, precum şi în comunităţile noastre creştine. Apoi totul devine şi mai rău dacă ne gândim la istorii prefabricate în mod circumspect şi ascuns care folosesc pentru a construi memorii ad hoc, memorii identitare şi memorii care exclud. Rolul istoricilor şi cunoaşterea rezultatelor lor sunt decisive astăzi şi pot să reprezinte unul dintre antidoturi pentru a face faţă acestui regim mortal al urii care se sprijină pe ignoranţă şi pe prejudecăţi.

În acelaşi timp, tocmai cunoaşterea aprofundată şi participată a istoriei demonstrează că nu putem să ne ocupăm de trecut cu o interpretare rapidă şi deconectată de consecinţele sale. Realitatea, trecută sau prezentă, nu este niciodată un fenomen simplu care poate să fie redus la simplificări naive şi periculoase. Cu atât mai puţin la tentativele celor care cred că sunt ca nişte perfecţi şi atotputernici şi vor să şteargă parte din istorie şi din omenire. Este adevărat că pot să fie în omenire momente oribile şi persoane foarte întunecate, dar dacă judecata este făcută înainte de toate prin media, social sau numai pentru interes politic, suntem expuşi mereu avântului iraţional al furiei sau al emoţiei. La sfârşit, aşa cum se spune, "un lucru în afara contextului foloseşte numai ca pretext". În acest caz ne vine în ajutor studiul istoric, pentru că istoricii pot să contribuie la înţelegerea complexităţii, graţie metodei riguroase utilizate în interpretarea trecutului. Înţelegere fără de care nu este posibilă transformarea lumii prezente dincolo de deformările ideologice[5].

Amintirea adevărului întreg

Ne amintim de genealogia lui Isus, relatată de Sfântul Matei. Nimic nu este simplificat, şters sau inventat. Genealogia Domnului este constituită din istoria adevărată, unde sunt prezente câteva nume să nu spunem problematice şi se subliniază păcatul regelui David (cf. Mt 1,6). Oricum, totul se termină şi înfloreşte în Maria şi în Cristos (cf. Mt 1,16).

Dacă asta s-a întâmplat în Istoria Mântuirii, se întâmplă la fel în istoria Bisericii: "De fapt Biserica […] uneori, după începuturi fericite, trebuie să înregistreze în mod dureros un regres, sau măcar ajunge să fie într-un stadiu de nepotrivire şi de insuficienţă"[6]. Şi "este totuşi foarte conştientă că, în decursul multelor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli faţă de Duhul lui Dumnezeu. Şi în vremurile noastre, Biserica îşi dă seama de distanţa mare dintre mesajul pe care îl poartă şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conştienţi de ele şi să le combatem cu tărie pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii evangheliei. De asemenea, Biserica ştie în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienţei veacurilor, pentru a-şi dezvolta relaţiile cu lumea"[7].

Un studiu sincer şi curajos al istoriei ajută Biserica să înţeleagă mai bine raporturile sale cu diferitele popoare, şi acest efort trebuie să ajute la explicarea şi interpretarea momentelor mai dure şi confuze ale acestor popoare. Noi nu trebuie să invităm la uitare, de fapt "nu putem permite ca actualele şi noile generaţii să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanţie şi stimulent pentru a construi un viitor mai drept şi fratern"[8]. Din acest motiv insist că "Shoah nu trebuie uitată. […] Nu trebuie uitate bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. […] Şi nu trebuie uitate nici persecuţiile, traficul de sclavi şi masacrele etnice care au avut loc şi au loc în diferite ţări, şi atâtea alte fapte istorice care ne fac să ne ruşinăm că suntem fiinţe umane. Trebuie amintite mereu, mereu din nou, fără a înceta şi fără a ne anestezia. […] Este uşor de a cădea astăzi în ispita de a întoarce pagina spunând că de acum a trecut mult timp şi că trebuie privit înainte. Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Fără amintire nu se merge înainte niciodată, nu se creşte fără o amintire integră şi luminoasă. […] Nu mă refer numai la amintirea ororilor, ci şi la amintirea celor care, în mijlocul unui context otrăvit şi corupt, au fost capabili să recupereze demnitatea şi cu gesturi mici sau mari au ales solidaritatea, iertarea, fraternitatea. Face mult bine a aminti binele. […] Iertarea nu implică uitarea. […] Când există ceva ce niciodată nu trebuie tolerat, justificat sau scuzat, totuşi, putem să iertăm"[9].

Împreună cu amintirea, căutarea adevărului istoric este necesară pentru ca Biserica să poată demara – şi ajuta la demararea în societate – parcursuri sincere şi eficace de reconciliere şi de pace socială: "Cei care s-au confruntat dur îşi vorbesc pornind de la adevăr, clar şi gol. Au nevoie să înveţe să exercite o amintire penitenţială, capabilă să asume trecutul pentru a elibera viitorul de propriile insatisfacţii, dezorientări şi proiecţii. Numai din adevărul istoric al faptelor se vor putea naşte efortul perseverent şi durabil de a se înţelege reciproc şi de a încerca o nouă sinteză pentru binele tuturor"[10].

Studiul istoriei Bisericii

Acum aş vrea să adaug câteva mici observaţii referitoare la studiul istoriei Bisericii.

Prima observaţie se referă la riscul ca acest tip de studiu să poată menţine o anumită planificare pur cronologică sau chiar o direcţie apologetică greşită, care transformă istoria Bisericii în simplu suport al istoriei teologiei sau al spiritualităţii din secolele trecute. Ar fi vorba de un mod de a studia şi, prin urmare, de a preda istoria Bisericii care nu promovează acea sensibilitate faţă de dimensiunea istorică despre care am vorbit la început.

A doua observaţie se referă la faptul că istoria Bisericii învăţată în toată lumea pare să resimtă un reducţionism în ansamblu, cu o prezenţă încă supusă faţă de teologie, care după aceea se arată incapabilă să intre realmente în dialog cu realitatea vie şi existenţială a bărbaţilor şi a femeilor din timpul nostru. Pentru că istoria Bisericii, învăţată ca parte a teologiei, nu poate să fie deconectată de istoria societăţilor.

A treia observaţie ţine cont de faptul că se percepe, în parcursul de formare a viitorilor preoţi, o educaţie încă neadecvată cu izvoarele. De exemplu, rar studenţii sunt puşi în condiţia de a putea citi texte fundamentale ale creştinismului antic cum ar fi Scrisoarea către Diognet, Didahia sau Faptele martirilor. Însă când izvoarele sunt în vreun fel necunoscute, lipsesc instrumentele pentru a le citi fără filtre ideologice sau pre-înţelegeri teoretice care nu permit o receptare vie şi stimulantă a lor.

O a patra observaţie se referă la necesitatea de "a face istorie" a Bisericii – aşa cum de "a face teologie" – nu numai cu rigoare şi precizie, ci şi cu pasiune şi implicare: cu acea pasiune şi acea implicare, personale şi comunitare, proprii ale celui care, implicat în evanghelizare, nu a ales un loc neutru şi aseptic, pentru că iubeşte Biserica şi o primeşte ca Mamă aşa cum este ea.

O ulterioară observaţie, legată de cea precedentă, atinge legătura dintre istoria Bisericii şi ecleziologie. Cercetarea istorică are o contribuţie indispensabilă de oferit în elaborarea unei ecleziologii care să fie cu adevărat istorică şi misterică[11].

Penultima observaţie, care îmi este mult la inimă, se referă la ştergerea urmelor celor care nu au putut să-şi facă auzit glasul în cursul secolelor, fapt care face dificilă o reconstruire istorică fidelă. Şi aici mă întreb: Oare nu este un şantier de cercetare privilegiat, pentru istoricul Bisericii, acela de a readuce la lumină cât mai mult posibil golul popular al celor din urmă şi acela de a reconstrui istoria înfrângerilor lor şi a samavolniciilor îndurate, dar şi a bogăţiilor lor umane şi spirituale, oferind instrumente pentru a înţelege fenomenele de marginalitate şi de excludere de astăzi?

În această ultimă observaţie doresc să amintesc că istoria Bisericii poate ajuta la recuperarea întregii experienţe a martiriului, având conştiinţa că nu există istorie a Bisericii fără martiriu şi că niciodată n-ar trebui să se piardă această amintire preţioasă. Şi în istoria suferinţelor sale "Biserica mărturiseşte că mult ajutor i-a venit şi îi poate veni chiar din opoziţia celor care i se împotrivesc sau o prigonesc"[12]. Chiar acolo unde Biserica nu a triumfat în ochii lumii, este atunci când a ajuns la cea mai mare frumuseţe a sa.

Pentru a încheia, amintesc că vorbim despre studiu, nu despre vorbării, despre lecturi superficiale, despre "taie şi lipeşte" de rezumate din Internet. Astăzi mulţi ne "determină să urmărim succesul ieftin, discreditând sacrificiul, insuflând ideea că studiul nu foloseşte dacă nu dă imediat ceva concret. Nu, studiul foloseşte pentru a ne pune întrebări, pentru a nu ne lăsa anesteziaţi de banalitate, pentru a căuta sens în viaţă. Trebuie revendicat dreptul de a nu face să prevaleze multele sirene care abat astăzi de la această căutare […]. Iată marea voastră misiune: să răspundeţi la refrenele paralizante ale consumismului cultural cu alegeri dinamice şi puternice, cu cercetarea, cunoaşterea şi împărtăşirea"[13].

Cu fraternitate,

Franciscus

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, la 21 noiembrie din anul 2024, al doisprezecelea al Pontificatului meu, comemorarea Prezentării la templu a Sfintei Fecioare Maria.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Mesaj pentru a 53-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2020 (8 decembrie 2019), 2: L’Osservatore Romano, 13 decembrie 2019, p. 8.

[2] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 101.

[3] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 13.

[4] Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit (25 martie 2019), 181.

[5] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 116 şi 164-165.

[6] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Ad gentes, 6.

[7] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 43.

[8] Discurs la Memorialul Păcii, Hiroshima – Japonia (24 noiembrie 2019): L’Osservatore Romano, 25-26 noiembrie 2019, p. 8.

[9] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 247.248, 249.250.

[10] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 226.

[11] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1.

[12] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 44.

[13] Discurs la întâlnirea cu studenţii şi lumea academică în Piaţa "Sfântul Dominic" din Bologna (1 octombrie 2017): AAS 109 (2017), 1115.