© Vatican Media

În armata sfinţilor a fost soldat valoros, dar a rămas "mică"

Dubla bătălie a Terezei de Lisieux

de Jean de Saint-Cheron

Publicăm aici un extras din noua carte a lui Jean de Saint-Cheron, "Elogiu al unei războinice. Tereza de Lisieux, sfânta care a luptat" (Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2024, 160 de pagini), în librărie în această săptămână. Saint-Cheron, scriitor şi nuvelist francez, a obţinut în aceste zile graţie ediţiei franceze a acestui text Premiul François-Victor Noury de la Institut de France la propunerea Academiei Franceze. Autor al unui alt volum apreciat deja de critică şi de cititori. "Cine crede nu este un burghez" (Libreria Editrice Vaticana, 2023), cu care a obţinut Premiul Giuseppe Toniolo, Saint-Cheron va fi la următoarea întâlnire pentru prietenia dintre popoare de la Rimini, protagonist al unui dialog cu părintele Paolo Prosperi pornind de la un citat din Charles Péguy ("Nu mai există creştini liniştiţi!") prevăzut pentru miercuri, 21 august.

Iat-o, aşadar, pe Tereza. Ne poate inspira evlavie, admiraţie, neîncredere, mânie sau indiferenţă. Putem cunoaşte sau nu istoria sa, putem să-i ignorăm şi numele. Dar am văzut-o cu toţii. Este acea tânără din ghips, albă sau policromă, buchet de trandafiri şi crucifix în mâini, voal pe cap şi văl de călugăriţă care-i încadrează faţa. Se găseşte în toate bisericile din lume, cu o întindere de lumânări roşii la picioarele sale. Şi bătrânele care murmură rugăciuni implorând-o cu privirea. Atunci când se face mai mică, este pusă în nişe în magazine, în cafenele, în spatele seifului sau printre sticlele de pe raft. Pretutindeni o vedem, o recunoaştem după îmbrăcămintea austeră, după obrăjorii săi şi după zâmbetul blând, un pic grav. Nu trebuie confundată cu altcineva, care nu este niciodată prea departe, în haina sa albă cu brâu albastru: Sfânta Fecioară Maria de Lourdes. Au mai mult sau mai puţin aceeaşi clientelă.

Tereza este mica soră cu buchetul de flori. Şi putem decide să ne oprim la asta. Dar, dacă vrem să întâlnim femeia de carne născută la Alençon în 1873, decedată la Lisieux în 1897, canonizată în 1925 şi proclamată al treizeci şi treilea învăţător al Bisericii în 1997, trebuie să dăm la parte acel sentiment de dulcegărie transmis nouă de statuile de ghips colorat sau de unele formule celebre care îi sunt atribuite. Pentru că Tereza nu este o tânără bravă, liniştită. Într-un prim moment nu este uşor să ne convingem de acest lucru. Eroismul lui Ioana d'Arc este mai îndrăzneţ. Desigur, statuile ecvestre - coif şi stindard fluturând - nu sunt treburi de tinere. Tereza poartă povara atitudinii sale pudice şi al acelei limbi din secolul al XIX-lea care ni se pare diluat. Dar trebuie să ne scufundăm în manuscrisele autobiografice ale sfintei din Lisieux, să examinăm corespondenţa sa, să consultăm mărturiile celui care a cunoscut-o, pentru a fi cuprinşi de sfinţenia sa, "aşa de stranie, aşa de rezervată, implorată de antreprenori şi de simoniaci, cu zâmbetul său de neînţeles" (Georges Bernanos), şi a ne da seama că şi ea a petrecut viaţa sa pe un câmp de bătălie.

Desigur pentru că este sfântă. Raportul intrinsec care leagă sfinţenia de arta militară nu va surprinde niciun cititor serios al Bibliei sau al vieţilor sfinţilor: în mod global, în tot creştinismul nu există decât război. Şi în seara vieţii sale de douăzeci şi patru de ani, dintre care nouă petrecuţi în mica mănăstire în care a intrat adolescentă (şi, desigur, a luptat pentru a intra acolo aşa de tânără), Tereza nu va înceta, între o criză de tuberculoză şi alta, să amintească îndârjirea sa de luptătoare: "Nu am spus că voi muri cu armele în mână?"; "Eu, care sunt un soldat aşa de valoros!". Va strânge sabia în mână până la ultima respiraţie, amestecată cu sânge, în faţa morţii.

Petru şi Paul au fost primii generali ai unei armate care n-a coborât niciodată armele. Armata sfinţilor. Aşadar, nu mai puţin decât ceilalţi, Sfânta Tereza este o soldată din aceeaşi armată. Şi programul bătăliei (programul sfinţeniei), expus cu amănunţime în Biblie, n-ar putea să fie mai clar: "Să-l iubeşti pe aproapele tău".

Acest război permanent căruia Tereza îi datorează gloria sa are în creştinism numele de "luptă spirituală". A fost soarta tuturor sfinţilor. La scară individuală, este lupta fiecăruia împotriva sa pentru a face binele. Tereza va face din ea obiect de meditaţie toată viaţa sa mergând pe urma Imitaţiunii lui Cristos, tratat mistic din secolul al XV-lea care adună esenţialul doctrinei despre lupta spirituală. Cunoaşte pe de rost numeroase texte din el, pe care le presară în caietele sale.

În creştinism, aşa cum aminteşte papa eventualilor dezertori, lupta sfinţeniei nu este rezervată trupelor de elită: este vocaţia universală, unica aventură demnă de acest nume, în afara căreia este imposibilă orice fericire adevărată. Iată, aşadar, sensul războiului în creştinism. Iată lupta sfinţilor. Dar ceea ce face din Tereza o luptătoare genială printre miile de canonizaţi este că nu numai că s-a sustras de la determinismele psihologice, sociale şi religioase care voiau să facă din ea o tânără supusă, paralizată de scrupule şi terorizată de un Dumnezeu pedepsitor, ci, şi mai mult, că a dus la extrem mai mult decât oricine paradoxul evangheliei: în timp ce se proclamă războinică, ea caută să (re)devină o copilă. Ideea îi vine direct de la Isus: "Adevăr vă spun: dacă nu vă veţi converti şi nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". A înţeles că acolo era cheia istoriei: a accepta să fie un copil mic, care îşi trage puterea din ceea ce îi dau tatăl şi mama şi căreia nu-i este ruşine să ceară cu voce tare. Dublă bătălie, aşadar: să ceri cu voce tare şi fără încetare puterea de a iubi, să te străduieşti să iubeşti. Aceasta este ceea ce trebuie să elogiem.

(După L'Osservatore Romano, 26 iulie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu