CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ROMÂNIA

(31 mai - 2 iunie 2019)

Rugăciunea "Tatăl Nostru"

Noua catedrală ortodoxă (Bucureşti), vineri, 31 mai 2019

Preafericirea Voastră, frate drag, dragi fraţi şi surori!

Aş dori să-mi exprim mulţumirea şi emoţia pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Isus i-a chemat pe fraţii Andrei şi Petru să-şi părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipseşte chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălţăm împreună, din inima ţării, rugăciunea comună Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii şi, în special, de fraţi care se roagă unul lângă celălalt. Rugăciunea Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18) şi ne oferă încredere să primim şi să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea aş dori să vă împărtăşesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate şi pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înfloreşte împăcarea şi comuniunea.

De fiecare dată când pronunţăm "Tatăl nostru" subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate exista cuvântul Tată. Uniţi în rugăciunea lui Isus, ne unim şi în experienţa sa de unire şi de mijlocire care ne face să spunem: Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru (cf. In 20,17). Prin aceasta ne invită ca "al meu" să se transforme în "al nostru", şi "al nostru" să devină rugăciune. Tată, ajută-ne să luăm în serios viaţa fratelui, să ne însuşim istoria sa. Ajută-ne, Tată, să nu ne judecăm fratele, din cauza acţiunilor şi limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simţi fii mai mari care, pentru că se află într-o poziţie privilegiată, uită că celălalt este un dar (cf. Lc 15,25-32).

Ţie, care eşti în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toţi, de unde faci să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,45), îţi cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ. O cerem prin mijlocirea atâtor fraţi şi surori în credinţă, care, împreună, locuiesc în cerul tău, după ce au crezut, au iubit şi au suferit mult, chiar şi în zilele noastre, doar pentru că sunt creştini.

Asemenea lor, vrem şi noi să sfinţim numele tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre. Doamne, numele tău, nu al nostru, să ne mişte şi să ne trezească să practicăm caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri şi să-ţi înşirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana ta, pentru ca mai apoi să recunoaştem reflexia ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături. În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim, ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezenţa Ta şi a fratelui nostru.

Aşteptăm să vie împărăţia ta: o cerem şi o dorim, pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviinţează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundaţi în consumismul din ce în ce mai dezlănţuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunţăm la garanţiile comode ale puterii, la ispitirile înşelătoare ale lumescului, la aroganţa goală a impresiei de autosuficienţă, la ipocrizia preocupării pentru aparenţe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăţia la care Tu ne chemi.

Facă-se voia ta, nu a noastră. "Voinţa lui Dumnezeu este mântuirea tuturor" (ibid., IX, 20). Tată, avem nevoie să ne lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voinţa ta milostivă de mântuire, care vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi. Tată, ajută-ne, trimiţându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj şi bucurie, ca El să ne impulsioneze să anunţăm vestea cea bună a Evangheliei dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi şi naţiuni.

În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieţii (cf. In 6,35.48), care ne face să ne simţim fii iubiţi, care ne potoleşte foamea când ne simţim singuri şi orfani. El este pâinea slujirii: în timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul (cf. In 13,14). Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-te pentru pâinea de fiecare zi, îţi cerem şi pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identităţii noastre creştine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generaţii, în mijlocul atâtor situaţii "lichide", riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenţei. Pâinea pe care ţi-o cerem, prin lunga sa istorie de la însămânţare la spic, de la cules până pe masă, să inspire în noi dorinţa de a fi răbdători cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolţească seminţele unităţii, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de fraţii lor: fără suspiciuni, fără a sta la distanţă, fără exagerări şi fără conformism, în convivialitatea diferenţelor reconciliate.

Pâinea pe care o cerem astăzi este şi pâinea de care atâţia oameni sunt lipsiţi zi de zi, în timp ce alţii, puţini, au din prisos. Tatăl Nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul faţă de foamea de iubire a timpului nostru, faţă de individualismul şi indiferenţa care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, aminteşte-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărţim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alţii, în loc să ne umplem pe noi înşine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparţine tuturor.

Ori de câte ori ne rugăm, cerem să ne fie iertate greşelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm totodată să iertăm şi noi greşitorilor noştri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru (cf. Mt 18,35), aşa cum Tu, Tată, ierţi păcatele noastre: să lăsăm trecutul în urmă şi să îmbrăţişăm împreună prezentul. Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în faţa fricii, să nu vedem în deschiderea faţă de celălalt un pericol; să avem puterea de a ne ierta şi de a merge înainte, curajul de a nu ne mulţumi cu o viaţă liniştită şi de a căuta mereu, cu transparenţă şi sinceritate, chipul fratelui.

Iar când răul, pândind la uşa inimii (cf. Gen 4,7), ne va împinge să ne închidem în noi înşine, când ispita de a ne izola ne va copleşi, ascunzând substanţa păcatului care constă în îndepărtarea de Tine şi de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susţii. Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre Tine şi să avem împreună curajul de a spune "Tatăl nostru". Amin.

Şi acum să recităm rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Domnul.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Secţiunea specială "Papa Francisc în România": www.ercis.ro/papafrancisc

lecturi: 1840.