Butea: A treia Întâlnire Diecezană a Familiilor

A treia Întâlnire Diecezană a Familiilor, din 8 august 2015, a adunat la Butea circa 2.000 de persoane. Sfânta Liturghie, celebrată de cardinalul Joachim Meisner, împreuna cu Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop de Iaşi, şi Preasfinţitul Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, mulţi preoţi oaspeţi, călugări şi călugăriţe, familii de aproape şi de departe, cum spunea predicatorul, care a fost cardinalul, au împodobit frumoasa biserică din Butea, care, cel puţin pentru circa o oră şi jumătate a fost transformată într-o splendidă catedrală.

Familia, aşa cum a creat-o Dumnezeu, este formată din mamă, tată şi copii şi are aceeaşi vârstă cu însăşi creaţia, după cum spunea Preasfinţitul Aurel Percă, în conferinţa de deschidere. Familia a fost, este şi va fi, leagănul şi izvorul vocaţiilor. Cele mai frumoase valori sunt transmise în familie. Acestea ne întăresc şi ne formează mai târziu ca oameni. Un preot, un episcop, un papă... un tată sau o mamă creştină..., nu ar fi avut ocazia de a-şi urma vocaţia dacă nu s-ar fi născut şi format mai întâi într-o familie creştină, dacă nu ar fi fost susţinut de rugăciunea familiei şi a comunităţii din care fac sau au făcut parte.

Au participat la această întâlnire multe familii tinere împreună cu copiii lor, iar in timpul sfintei Liturghii am asistat la formarea celei mai tinere familii din Butea. Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost acea familie care, după 70 de ani de căsătorie, a dorit să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate harurile primite, pentru eşecuri şi împliniri, pentru zilele cu nori, dar şi pentru cele însorite, pentru sănătate, dar şi pentru neputinţa care acum se pare că îi însoţeşte. Să mulţumească pentru darul de a avea o familie, unde bărbatul a devenit tată, şi femeia a devenit mamă. El şi ea, copii lor şi copiii copiilor lor, împreună cu întreaga comunitate, ne-a demonstrat că dacă familia are ca temelie credinţa şi iubirea, poate învinge orice greutate, potoleşte furtuna din sufletele obosite de prea multe încercări şi linişteşte marea preocupărilor noastre care, nu de puţine ori, devine atât de agitată încât pare că vrea să înghită totul... şi să ne scufunde în întuneric.... dar când Domnul e cu noi, cine poate sta împotrivă?

Cum bine spunea sr. Elisabetta Barollo, pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, deci nici noi nu-l vedem... dar fiind creştini îl putem simţi. El pentru fiecare, încă de la botez a pregătit o vocaţie; unul pentru căsătorie, altul pentru preoţie sau călugărie, altul pentru căsătorie. El şi-a pus încrederea în fiecare dintre noi, pentru că fiecare a primit demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu prin botez. Noi nu-l vedem, dar îl putem simţi. Putem desluşi semnele prezenţei sale în toată splendoarea creaţiei dar şi în viaţa şi familia noastră.

Ne-am bucurat mult şi de cuvintele cardinalului care în sinteză ne-a făcut să înţelegem că trebuie să fim mândri că suntem parte din Dieceza de Iaşi, că avem preoţi cucernici şi că avem parte de o astfel de întâlnire. "Un soţ, spunea cardinalul, se cheamă astfel pentru că lângă el se află o soţie, iar doi părinţi se cheamă astfel pentru că lângă ei se află copiii lor".

Întăriţi prin cuvânt şi prin sfintele sacramente primite, după sfânta Liturghie oaspeţii au fost invitaţi să guste din sarmalele gustoase, pregătite special pentru acest eveniment.

La ora 13.30, toţi cei interesaţi au avut posibilitatea să participe la alegere, la unul din cele patru ateliere de discuţii care ne-au fost propuse, după cum urmează: prof. Maricica Bejenaru (Familia, "Biserica domestică"); sr. Angela Bulai (Familia, şcoala credinţei); pr. dr. Francisc Ungureanu (Familia şi rolul preotului); pr. Ionuţ-Eremia Imbrişcă (Familia, leagănul vocaţiei).

Deschiderea participanţilor, dezinvoltura şi sinceritatea celor care au răspuns la întrebările coordonatorului atelierului la care am participat, mi-au confirmat încă o dată că familiile noastre au nevoie de astfel de întâlniri. Vor să crească, să-l descopere pe Dumnezeu în tot ceea ce li se întâmplă şi în tot ceea ce trăiesc. Nu le mai este suficient să asculte doar cuvântul Evangheliei, vor şi doresc cu ardoare să-l pună în practică, aducând laudă şi slavă lui Dumnezeu. Deşi iniţial s-a dorit în a prezenta faţa frumoasă a familiei, cei care au luat cuvântul, fără a nega acest adevăr, s-au axat mai mult pe greutăţile şi încercările vieţii, dar şi pe modalităţile de a le rezolva cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, încredere, susţinere reciprocă, iertare şi iubire.

Într-o familie creştină, spunea sr. Angela, citând din mesajul papei Francisc, "trebuie să trăim şi să cultivăm relaţii sănătoase între proprii membri, să spunem unul altuia «scuze», «mulţumesc», «te rog» şi să ne adresăm lui Dumnezeu rugându-ne împreună, folosind frumosul nume de «Tată»".

Fiind convinşi că numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioară Maria, putem dobândi binecuvântări îmbelşugate pentru familiile noastre, făcându-le izvoare de viaţă, de înţelegere şi de o credinţă robustă, alimentată de Evanghelie şi de faptele bune, la ora 16.00, am înţeles că sărbătoarea a ajuns la sfârşit.

Preotul paroh, Petru Blaj, a mulţumit tuturor pentru participare, iar noi mulţumim lui Dumnezeu pentru acest frumos eveniment şi tuturor acelora care s-au îngrijit ca totul să fie atât de frumos, îndeosebi episcopilor noştri, pr. dr. Felician Tiba, care, alături de preoţii parohiei, de Surorile Patimii lui Isus, dar şi comunitatea din Butea, au coordonat şi organizat atât de frumos întregul eveniment şi care ne-au primit cu atâta bucurie şi ospitalitate.

Mariana Ifrim

*

Butea: Mărturia sorei Elisabetta Barollo

Sunt sora Elisabetta Barollo, misionară a Pătimirii lui Isus. Am venit la Butea acum 16 ani. Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat harul de a-i spune "Da" şi îi mulţumesc pentru că a fost mereu cu mine.

Cum s-a născut vocaţia mea sau cum se simte o vocaţie, în general?

Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată, dar chiar dacă nu l-a văzut, el există, pentru că se face prezent. Trebuie să-l simţi!

Vocaţia mea s-a născut în familie. La şase ani am început să fac parte din Acţiunea Catolică unde aveam ocazia să particip la diferitele întâlniri catehetice şi unde puteam să frecventez Oratoriul. Chiar dacă îi iubeam mult pe tata şi pe mama, ca şi Ion Creangă din Amintiri din copilărie, o poveste foarte cunoscută de dumneavoastră, cu cât mă străduiam să fie totul bine, cu atât mai mult le făceam şi le făceam bine...

În familie am învăţat să mă rog şi tot acolo am învăţat să cer iertare.

Îmi amintesc că într-o zi, în curtea casei noastre se afla o treierătoare. Tata mi-a spus să nu stau prea aproape pentru că face foarte mult praf şi este periculos pentru sănătate. M-a trimis să mă joc undeva la umbră.

În acel moment aveam şase ani, i-am luat pe frăţiorii mei de mână şi ne-am dus împreună la o mătuşa, fără să spunem părinţilor noştri. Era vorba de circa un kilometru. Când a sosit timpul prânzului, atât mama, cât şi tata ne-au căutat peste tot. Când în sfârşit ne-au descoperit, tata nu ne-a bătut, ci ne-a condus din nou acasă şi ne-a dat o lecţie, pe care nu am uitat-o nici astăzi. Ne-a spus: "Copii, când se pleacă de acasă, se spune unde se merge! Acum, unul câte unul, treceţi şi cereţi iertare în genunchi".

Chiar şi cel mai mic, care avea un an şi jumătate, văzându-ne cum îngenuncheam, a îngenunchiat şi el, iar tatălui, care a văzut scena, i-au dat lacrimile. Atunci l-a luat în braţe.

Câteodată şi pe părinţi îi costă să facă o observaţie copiilor lor, dar pentru binele lor, trebuie să o facă.

Chiar şi de la bunici am învăţat multe lucruri, mai ales capacitatea de a-i iubi pe semeni.

În fiecare seară, după ce recitam Sfântul Rozariu, cu toţii ne ceream iertare unii de la alţii, chiar şi părinţii.

Cum mi-a dat seama de vocaţie mea? Dumnezeu nu se vede, dar se simte!

Eram în clasa a treia când un misionar a venit şi ne-a vorbit despre misiuni. Ne-a pus nişte diapozitive şi apoi ne-a întrebat: "Cine dintre voi vrea să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu ca să meargă în misiune, să vestească Evanghelia şi să-i ajute pe săraci?"

Eu m-am ridicat spontan şi am răspuns cu forţă: "Eu!!"

Misionarul s-a apropiat de mine, mi-a pus o mână pe cap şi mi-a zis: "Roagă-te, pregăteşte-te bine, că Dumnezeu te cheamă". Apoi a plecat!

Profesoara, care era de faţă, după plecarea misionarului, mi-a spus: "Continuă să păstrezi în inima ta aceste sentimente pentru că sunt nobile".

Aşa cum ştiţi, ca şi adolescenţii doream să cunosc şi eu o grămadă de lucruri; îmi plăcea muzica, îmi plăcea să cânt, ieşirile la munte etc... Căutam prietenia umană, cu toate acestea însă simţeam mereu dorinţa de a-mi consacra viaţa într-o mănăstire.

Cunoşteam multe institute călugăreşti, dar numele de "Misionarele Patimii lui Isus" m-a pus în criză. Ulterior, cu ajutorul confesorului meu, am înţeles că aceasta era vocaţia mea şi am intrat în mănăstire la vârsta de 20 de ani, însoţită de bunul meu tată, care, în câteva cuvinte simple, dar destul de hotărâte, i-a spus Superioarei generale: "Reverenda madre, eu o las să intre la mănăstire, dar dacă nu-i puneţi muzică în piaţă, fiica mea nu va rămâne aici nici măcar 15 zile".

Sora însă, pe care o întâlnisem deja mai înainte de vreo câteva ori, i-a răspuns tatălui: "Fiica dumneavoastră are vocaţie şi vă asigur că va rămâne şi că va merge înainte cu bucurie. este foarte convinsă de alegerea pe care o face! Lui Dumnezeu îi plac persoanele decise şi chiar şi încăpăţânate, pentru că el este cel care le transformă acţionând în inima lor!"

În perioada de pregătire pentru viaţa consacrată, ca şi după, simţeam că îmi place carisma la care mă chemase Domnul: iubirea suferinţei, oferirea lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor, iubirea faţă de Isus din Euharistie, aşa încât nicio hostie să nu fie profanată, precum şi iubirea faţă de aproapele, mai ales faţă de cei neajutoraţi.

În acest an dedicat vieţii consacrate, aş vrea să amintesc tuturor cuvintele papei Francisc pe care le-am citit într-un din scrierile sale, numită "A pătrunde". Papa ne invită pe toţi la sfinţenie şi aceasta în virtutea botezului şi a celorlalte sacramente pe care fiecare dintre noi le primeşte. Iar nouă, persoanelor consacrate, ne spune: "Biserica, printre diferitele căi de sfinţire, recunoaşte şi propune calea sfinţeniei prin intermediul vieţii consacrate, primită prin Isus Cristos şi păstrată în orice moment prin harul său!".

În acest moment, aici la Butea, trăim un moment de har, care ne priveşte pe noi ca persoane consacrate, dar şi pe dumneavoastră ca familii, pentru că, dacă noi ne rugăm, dacă îl adorăm pe Isus din Euharistie, dacă noi trăim bine sacramentele, în Biserică vor fi mereu familii creştine şi din ele vor ieşi noi vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată.

Rugăciunea este aceea care uneşte familia, din ea viaţa consacrată îşi trage vigoarea, iar părinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, îşi pot sfătui copiii să facă alegeri frumoase în viaţă, cu demnitate şi iubire.

Eu cred în valoarea familiei pentru că din familia fidelă, izvorăşte iubirea.

Mă aflu acum aici, în faţa Preasfinţitului Aurel, a părintelui paroh, preoţilor prezenţi şi în faţa tuturor familiilor adunate pentru cea de-a treia Întâlnire Diecezană a familiilor. Vreau să împărtăşesc cu toţi două fraze pe care episcopul de Mondovi le-a pronunţat în timpul pregătirilor pe care le făceam pentru pelerinajul la Lourdes, numit "Semnele lui Isus".

În momentul în care Isus a instituit sacramentele, a ales pentru ele semne vizibile şi eficace.

Pentru a institui sacramentul căsătoriei, Isus a ales un bărbat şi o femeia, creaţi de Dumnezeu ca fiind diferiţi, dar egali în demnitate. În timpul ritualului celebrării, în prezenţa preotului, ei sunt protagoniştii sacramentului pe care îl celebrează. Ei sunt cei care, având crucea între degete, îşi dau mâna şi pronunţă formula prin care schimbă între ei propriul "Da" de iubire şi fidelitate.

Dumnezeu l-a ales pe om, pe cel pe care el l-a creat! Cât respect şi câtă încredere are Dumnezeu în noi!

Spre exemplu, atunci când suntem botezaţi, materia sacramentului este una simplă, dar esenţială pentru viaţa noastră, apa, iar chemându-ne pe nume, suntem botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, devenind astfel fii ai lui Dumnezeu.

Isus înfiinţează cam la fel şi sacramentul Euharistiei şi ce alege ca materie? Vinul şi pâinea făcută din boabele de grâu amestecată cu apă. În acest fel el vrea să ia parte la viaţa umană, să binecuvânteze munca omului şi s-i ofere ostia sfântă ca hrană spirituală, încredinţând preotului să facă zilnic această minune.

Pentru sacramentul Preoţiei alege uleiul de măsline, mici seminţe care cad cu miile sub copacii mici, seminţe aparent nesemnificative, dar alese pentru a deveni apoi uleiul cu care episcopul unge mâinile tinerilor pe care Isus îi cheamă să-l urmeze, şoptindu-le: "Tu eşti preot în veci..."

O altă chemare adresată nouă, femeilor, o găsim în evanghelie, atunci când Isus intră în casa Mariei şi a Martei.

Marta este chemată să trăiască viaţa consacrată, dar într-o formă activă, trăind cuvântul lui Dumnezeu fiind atentă a necesităţile aproapelui, în timp ce Maria este chemată să trăiască viaţa consacrată în formă contemplativă, să trăiască într-o dimensiune transcendentă, iar din exemplul lor provin atâtea mişcări, institute şi congregaţii, recunoscute şi aprobate de către Biserică, ca semne vizibile şi atente la necesităţile timpului.

Noi, ca persoane consacrate, suntem chemaţi să susţinem familia, să fim atenţi la necesităţile lor, să le susţinem în dificultăţi, invitând-o să-şi îndrepte mereu faţă către Isus, pentru că el este forţa lor. În acest fel, Dumnezeu ne cheamă să fim mame spirituale.

Papa Francisc invită persoanele consacrate să fie "santinele" care să menţină în lume mereu vie dorinţa de Dumnezeu. Ne invită să fim oameni de credinţă pentru a putea da mărturie de Cristos şi pentru a trăi evanghelia, fiecare conform cu propria carismă.

Aş vrea să vă invit să redescoperim simplitatea, să trăim cu toţii în prietenie, să fim deschişi unii faţă de alţii, să fim primitori şi să dăm cu toţii mărturie de propria chemare!

Închei, de data aceasta, cu o frază a sfântului papă Ioan Paul al II-lea: "Dacă Isus ar trece astăzi în mod fizic printre noi şi ne-ar spune, ca şi apostolilor: «Tu... tu... tu... urmaţi-mă, mergeţi şi vestiţi evanghelia, încurajaţi-i pe bolnavi în suferinţa lor, mângâiaţi-i pe copiii săraci şi singuri, rugaţi-vă pentru cei care stau departe de Biserică»... avem astăzi curajul de a răspunde: «Da, iată-mă, Doamne, vreau să împlinesc voinţa ta?»"

Dumnezeu nu se vede, dar se simte.

Mulţumesc!

Sr. Elisabeta Barollo

* * *

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 8 august: Butea: A treia Întâlnire Diecezană a Familiilor

lecturi: 12.