Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Congresul Internaţional despre Cateheză (27 septembrie 2013)
Dragi cateheţi, bună seara!
Îmi place că în Anul Credinţei este această întâlnire cu voi: cateheza este un pilastru pentru educaţia credinţei şi este nevoie de cateheţi buni! Mulţumesc pentru această slujire adusă Bisericii şi în Biserică. Deşi uneori poate să fie dificil, se munceşte mult, este angajare şi nu se văd rezultatele voite, a educa în credinţă este frumos! Este probabil cea mai bună moştenire pe care noi o putem da: credinţa! A educa în credinţă, pentru ca ea să crească. A-i ajuta pe copii, pe adolescenţi, pe tineri, pe adulţi să-l cunoască şi să-l iubească mai mult pe Domnul este una dintre aventurile educative cele mai frumoase, se construieşte Biserica! "A fi" cateheţi! A nu lucra ca şi cateheţi: asta nu foloseşte! Nu vei fi rodnic, nu vei fi rodnică! Catehetul este o vocaţie: "a fi catehet", aceasta este vocaţia, nu a lucra ca şi catehet. Fiţi atenţi, n-am spus "a face" pe cateheţii, ci "a fi", pentru că implică viaţa. Se conduce la întâlnirea cu Isus cu cuvintele şi cu viaţa, cu mărturia. Amintiţi-vă ceea ce ne-a spus Benedict al XVI-lea: "Biserica nu creşte prin prozelitism. Creşte prin atracţie". Şi ceea ce atrage este mărturia. A fi catehet înseamnă a da mărturia credinţei; a fi coerent în propria viaţă. Şi acest lucru nu este uşor. Nu este uşor! Noi ajutăm, noi conducem la întâlnirea cu Isus cu cuvintele şi cu viaţa, cu mărturia. Îmi place să amintesc ceea ce sfântul Francisc de Assisi le spunea fraţilor săi: "Predicaţi mereu evanghelia şi, dacă este necesar, chiar şi cu cuvintele". Cuvintele vin... dar mai întâi mărturia: ca oamenii să vadă în viaţa noastră evanghelia, să poată citi evanghelia. Şi "a fi" cateheţi cere iubire, iubire tot mai puternică faţă de Cristos, iubire faţă de poporul său sfânt. Şi această iubire nu se cumpără în magazine, nu se cumpără nici aici la Roma. Această iubire vine de la Cristos! Este un cadou al lui Cristos! Este un cadou al lui Cristos! Şi dacă vine de la Cristos, porneşte de la Cristos şi noi trebuie să pornim din nou de la Cristos, de la această iubire pe care el ne-o dă. Ce înseamnă acest a porni din nou de la Cristos pentru un catehet, pentru voi, şi pentru mine, pentru că şi eu sunt catehet? Ce înseamnă?
Eu voi vorbi despre trei lucruri: unu, doi şi trei, aşa cum făceau vechii iezuiţi... unu, doi şi trei!
1. Înainte de toate, a porni din nou de la Cristos înseamnă a avea familiaritate cu el, a avea această familiaritate cu Isus: Isus recomandă asta cu insistenţă discipolilor la ultima cină, când începe să trăiască darul cel mai înalt de iubire, jertfa crucii. Isus foloseşte imaginea viţei şi a mlădiţelor şi spune: Rămâneţi în iubirea mea, rămâneţi alipiţi de mine, aşa cum mlădiţa este lipită de viţă. Dacă suntem uniţi cu el putem aduce rod şi aceasta este familiaritatea cu Cristos. A rămâne în Isus! Înseamnă a rămâne lipiţi de el, înlăuntrul lui, cu el, vorbind cu el: a rămâne în Isus!
Primul lucru, pentru un discipol, înseamnă a fi cu Învăţătorul, a-l asculta, a învăţa de la el. Şi acest lucru e valabil mereu, este un drum care durează toată viaţa. Îmi amintesc, de atâtea ori în dieceză, în cealaltă dieceză pe care o aveam înainte, că am văzut la sfârşitul cursurilor în seminarul catehetic pe cateheţii care ieşeau spunând: "Am titlul de catehet!" Acela nu foloseşte, nu ai nimic, ai parcurs o mică străduţă! Cine te va ajuta? Acest lucru este valabil mereu! Nu este un titlu, este o atitudine: a fi cu el; şi durează toată viaţa! Înseamnă a fi în prezenţa Domnului, a ne lăsa priviţi de el. Eu vă întreb: Cum staţi în prezenţa Domnului? Când mergi la Domnul, priveşti tabernacolul, ce faceţi? Fără cuvinte... Dar eu spun, spun, gândesc, meditez, aud... Foarte bine! Dar tu te laşi privit de Domnul? A ne lăsa priviţi de Domnul. El ne priveşte şi aceasta este o manieră de a ne ruga. Te laşi privit de Domnul? Dar cum se face asta? Priveşti tabernacolul şi te laşi privit... este simplu! Este un pic plictisitor, adorm... Adoarme, adoarme! El tot te va privi, el tot te va privi. Dar eşti sigur că el te priveşte! Şi acest lucru este mult mai important decât titlul de catehet. Acest lucru încălzeşte inima, ţine aprins focul prieteniei cu Domnul, te face să simţi că el te priveşte cu adevărat, este aproape de tine şi te iubeşte. Într-una dintre ieşirile pe care le-am făcut, aici la Roma, la o Liturghie, s-a apropiat un domn, relativ tânăr, şi mi-a spus: "Părinte, e o plăcere să vă cunosc, dar eu nu cred în nimic! Nu am darul credinţei!". Înţelegea că este un dar. "Nu am darul credinţei! Ce-mi spuneţi dumneavoastră?". "Nu te descuraja. El te iubeşte. Lasă-te privit de el! Nimic mai mult". Şi acest lucru vi-l spun vouă: Lăsaţi-vă priviţi de Domnul! Înţeleg că pentru voi nu este aşa de simplu: în special pentru cel care este căsătorit şi are copii, este greu să găsească un timp lung de linişte. Dar, slavă Domnului, nu este necesar să facă toţi în acelaşi mod; în Biserică există varietate de vocaţii şi varietate de forme spirituale; important este a găsi modul adaptat pentru a fi cu Domnul; şi asta se poate, este posibil în orice stare de viaţă. În acest moment fiecare se poate întreba: Cum trăiesc eu acest "a fi" cu Isus? Aceasta este o întrebare pe care v-o las: "Cum trăiesc eu acest a fi cu Isus, acest a rămâne în Isus? Las eu ca focul său să încălzească inima mea? Dacă în inima mea nu este căldura lui Dumnezeu, a iubirii sale, a duioşiei sale, cum putem noi, sărmani păcătoşi, să încălzim inima celorlalţi? Gândiţi-vă la asta!
2. Al doilea element este acesta. Al doilea: a porni din nou de la Cristos înseamnă a-l imita în a ieşi din noi înşine şi a merge în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este o experienţă frumoasă şi un pic paradoxală. De ce? Pentru că acela care îl pune în centrul vieţii sale pe Cristos se descentrează! Cu cât te uneşti mai mult cu Isus şi el devine centrul vieţii tale, cu atât el te face să ieşi din tine însuţi, te descentrează şi te deschide la ceilalţi. Acesta este adevăratul dinamism al iubirii, aceasta este mişcarea lui Dumnezeu însuşi! Dumnezeu este centrul, dar este mereu dăruire de sine, relaţie, viaţă care se comunică... Aşa devenim şi noi dacă rămânem uniţi cu Cristos, el ne face să intrăm în acest dinamism al iubirii. Acolo unde este adevărata viaţă în Cristos, este deschiderea spre celălalt, este ieşire din sine pentru a merge în întâmpinarea celuilalt în numele lui Cristos. Şi aceasta este lucrarea catehetului: să iasă încontinuu din sine pentru a iubi, pentru a-l mărturisi pe Isus şi a vorbi despre Isus, a-l predica pe Isus. Acest lucru este important pentru că asta face Domnul: tocmai Domnul e cel care ne determină să ieşim.
Inima catehetului trăieşte mereu această mişcare de "sistole-diastole": unire cu Isus - întâlnire cu celălalt. Sunt cele două lucruri: eu mă unesc cu Isus şi ies la întâlnirea cu ceilalţi. Dacă lipseşte una dintre aceste două mişcări, nu mai merge, nu se poate trăi. Primeşte în dar carisme şi la rândul său le oferă în dar. Acest cuvinţel: dar. Catehetul este conştient că a primit un dar, darul credinţei şi îl dă în dar altora. Şi acest lucru este frumos. Şi nu-şi ia procentul său! Tot ceea ce primeşte dăruieşte! Asta nu este o afacere! Nu este o afacere! Este pur dar: dar primit şi dar transmis. Şi catehetul este acolo, la această răscruce de dar. Aşa este în însăşi natura kerigmei: este un dar care generează misiune, care duce mereu dincolo de noi înşine. Sfântul Paul spune: "Iubirea lui Cristos ne împinge", însă acel "ne împinge" se poate traduce şi "ne posedă". Aşa este: iubirea te atrage şi te trimite, te ia şi te dăruieşte altora. În această tensiune se mişcă inima creştinului, îndeosebi inima catehetului. Să ne întrebăm cu toţii: Aşa bate inima mea de catehet: unire cu Isus şi întâlnire cu celălalt? Cu această mişcare de "sistole şi diastole"? Se alimentează în raportul cu el, dar pentru a-l duce altora şi nu pentru a-l reţine? Vă spun un lucru: Nu înţeleg cum un catehet poate să rămână pe loc, fără această mişcare. Nu înţeleg!
3. Şi al treilea element - trei - este tot în această linie: a porni din nou de la Cristos înseamnă a nu avea teamă de a merge cu el în periferii. Aici îmi vine în minte istoria lui Iona, o figură într-adevăr interesantă, în special în timpurile noastre de schimbări şi de nesiguranţă. Iona este un om evlavios, cu o viaţă liniştită şi ordonată; acest lucru îl face să aibă schemele sale foarte clare şi să judece totul şi pe toţi cu aceste scheme, în mod rigid. Totul e clar, adevărul este acesta. Este rigid! De aceea, atunci când Domnul îl cheamă şi îi spune să meargă ca să predice la Ninive, marele oraş păgân, Iona nu se simte în stare. Să meargă acolo! Dar eu am tot adevărul aici! Nu se simte în stare... Ninive este în afara schemelor sale, este la periferia lumii sale. Şi atunci fuge, pleacă în Spania, fuge, se îmbarcă pe o corabie şi merge în părţile acelea. Mergeţi şi recitiţi Cartea lui Iona! Este scurtă, dar este o parabolă foarte instructivă, în special pentru noi care suntem în Biserică.
Ce anume ne învaţă? Ne învaţă să nu ne fie teamă să ieşim din schemele noastre pentru a-l urma pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu merge mereu dincolo. Dar ştiţi un lucru? Lui Dumnezeu nu-i este frică! Ştiaţi voi asta? Nu-i este frică! Este mereu dincolo de schemele noastre! Lui Dumnezeu nu-i este frică de periferii. Dar dacă voi mergeţi la periferii, îl veţi găsi acolo. Dumnezeu este mereu fidel, este creativ. Dar, vă rog, nu se înţelege un catehet care nu este creativ. Şi creativitatea este ca o coloană a fiinţei catehetului. Dumnezeu este creativ, nu este închis, şi pentru aceasta nu este niciodată rigid. Dumnezeu nu este rigid! Ne primeşte, ne vine în întâmpinare, ne înţelege. Pentru a fi fideli, pentru a fi creativi, trebuie să ştim să ne schimbăm. Să ştim să ne schimbăm. Şi pentru ce trebuie să mă schimb? Pentru a mă adapta la circumstanţele în care trebuie să vestesc evanghelia. Pentru a rămâne cu Dumnezeu trebuie să ştim să ieşim, să nu ne fie frică să ieşim. Dacă un catehet se lasă cuprins de frică, este un laş; dacă un catehet stă liniştit, ajunge să fie o statuie de muzeu: şi avem atâţia din aceştia! Avem atâţia! Vă rog, fără statui de muzeu! Dacă un catehet este rigid, devine uscat şi steril. Vă întreb: Vreunul dintre voi vrea să fie laş, statuie de muzeu sau steril? Vreunul vrea asta? [cateheţii: Nu!] Nu? Sigur? Bine! Ceea ce voi spune acum am spus-o de atâtea ori, dar îmi vine din inimă s-o spun. Când noi creştinii suntem închişi în grupul nostru, în mişcarea noastră, în parohia noastră, în ambientul nostru, rămânem închişi şi ni se întâmplă ceea ce se întâmplă la tot ceea ce este închis; când o cameră este închisă începe mirosul de umiditate. Şi dacă o persoană este închisă în camera aceea, se îmbolnăveşte! Când un creştin este închis în grupul său, în parohia sa, în mişcarea sa, este închis, se îmbolnăveşte. Dacă un creştin iese pe străzi, în periferii, i se poate întâmpla ceea ce i se întâmplă unei persoane care merge pe stradă: un accident. De atâtea ori am văzut accidente stradale. Dar eu vă spun: prefer de o mie de ori o Biserică accidentată şi nu o Biserică bolnavă! O Biserică, un catehet care să aibă curajul de a risca pentru a ieşi, şi nu un catehet care să studieze, să ştie totul, dar închis mereu: acesta este bolnav. Şi uneori este bolnav de la cap...
Dar atenţie! Isus nu spune: Mergeţi, descurcaţi-vă. Nu, nu spune asta! Isus spune: Mergeţi, eu sunt cu voi! Aceasta este frumuseţea noastră şi forţa noastră: Dacă noi mergem, dacă noi ieşim ca să ducem evanghelia sa cu iubire, cu adevărat spirit apostolic, cu parresia, el merge cu noi, ne precede - o spun în spaniolă - ne "primerea". Domnul mereu ne "primerea"! De acum aţi învăţat sensul acestui cuvânt. Şi asta o spune Biblia, n-o spun eu. Biblia spune, Domnul spune în Biblie: Eu sunt ca floarea de migdal. De ce? Pentru că este prima floare care înfloreşte primăvara. El este mereu "primero"! El este primul! Acest lucru este fundamental pentru noi: Dumnezeu ne precede mereu! Când noi ne gândim să mergem departe, într-o periferie extremă, şi poate ne este un pic teamă, în realitate el este deja acolo: Isus ne aşteaptă în inima acelui frate, în carnea sa rănită, în viaţa sa asuprită, în sufletul său fără credinţă. Dar voi ştiţi una dintre periferiile care-mi face aşa mult rău încât simt durere - văzusem asta în dieceza pe care o aveam înainte? Este aceea a copiilor care nu ştiu să facă semnul crucii. La Buenos Aires sunt atâţia copii care nu ştiu să facă semnul crucii. Aceasta este o periferie! Trebuie mers acolo! Şi Isus este acolo, te aşteaptă, pentru a-l ajuta pe acel copil să facă semnul crucii. El mereu ne precede.
Dragi cateheţi, s-au terminat cele trei puncte. A porni din nou de la Cristos mereu! Vă spun "Mulţumesc!" pentru ceea ce faceţi, dar mai ales pentru că sunteţi în Biserică, în poporul lui Dumnezeu care merge, pentru că mergeţi cu poporul lui Dumnezeu. Să rămânem cu Cristos - a rămâne în Cristos - să căutăm să fim tot mai mult una cu el; să-l urmăm, să-l imităm în mişcarea sa de iubire, când el merge în întâmpinarea omului; şi să ieşim, să deschidem uşile, să avem curajul de a trasa drumuri noi pentru vestirea evangheliei.
Domnul să vă binecuvânteze şi sfânta Fecioară Maria să vă însoţească. Mulţumesc!
Maria este Mama noastră,
Maria ne duce mereu la Isus!
Să facem o rugăciune, unul pentru altul, la sfânta Fecioară Maria.
[Bucură-te Marie]
[Binecuvântarea]
Multe mulţumiri!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
lecturi: 30.