Scrisoarea
suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
către bătrâni
(1 octombrie 1999)

Dragi fraţi şi surori în vârstă!

"Şaptezeci sunt anii vieţii noastre,
optzeci, pentru cei mai în putere,
dar în marea lor parte sunt trudă şi durere;
trec repede şi noi dispărem" (Ps 90[89],10)

1. Erau mulţi şaptezeci de ani pe timpul în care psalmistul scria aceste cuvinte, şi nu erau mulţi cei care depăşeau această vârstă. Astăzi, graţie progreselor medicinei ca şi a îmbunătăţirii condiţiilor sociale şi economice, în multe regiuni ale lumii viaţa s-a prelungit destul de mult. Însă rămâne totdeauna adevărat faptul că anii trec în grabă; darul vieţii, în ciuda trudei şi a durerii care îl marchează, este prea frumos şi preţios pentru ca să ne putem plictisi de el.

Şi eu, persoană în vârstă, am simţit dorinţa de a intra în dialog cu voi. Şi o fac înainte de toate aducând mulţumiri lui Dumnezeu pentru darurile şi oportunităţile pe care mi le-a acordat din belşug până astăzi. Reparcurg în memorie etapele existenţei mele, care se intersectează cu istoria unei mari părţi din acest secol, şi văd apărând feţele a nenumărate persoane, dintre care unele deosebit de dragi: sunt amintiri ale unor evenimente obişnuite şi extraordinare, ale unor momente vesele, dar şi ale unor trăiri marcate de suferinţă. Totuşi deasupra a toate, văd întinzându-se mâna providenţială şi milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, care "se îngrijeşte în modul cel mai bun de tot ceea ce există" ⁽¹⁾, şi "orice i-am cere potrivit voinţei lui, el ne ascultă" (1In 5,14). Lui mă adresez împreună cu psalmistul: "Dumnezeule tu m-ai învăţat încă din tinereţe / şi până astăzi vestesc minunile tale. / Iar acum, la bătrâneţe şi la cărunteţe, / Dumnezeule, nu mă părăsi, / ca să vestesc puterea ta, / tuturor generaţiilor faptele tale minunate" (Ps 71[70],17-18).

Dragi persoane în vârstă, gândul meu se îndreaptă cu iubire faţă de voi toţi, de orice limbă şi de orice cultură. Vă adresez această scrisoare în anul în care Organizaţia Naţiunilor Unite a voit cât se poate de nimerit să-l dedice persoanelor în vârstă, pentru a atenţiona întreaga societate asupra situaţiei acelora care, din cauza poverii vârstei, trebuie adesea să înfrunte multiple şi grele probleme.

Deja Consiliul Pontifical pentru Laici a oferit norme preţioase de reflecţie asupra acestei teme. ⁽²⁾ Prin prezenta scrisoare, intenţionez numai să exprim apropierea mea spirituală cu sufletul aceluia care, an după an, simte crescând în persoana sa o înţelegere tot mai profundă a acestei faze de viaţă şi, în consecinţă, îşi dă seama de nevoia unui contact mai imediat cu cei de-o vârstă cu el pentru a discuta despre lucrurile care sunt experienţă comună, punând toate sub privirea lui Dumnezeu, care ne învăluie cu iubirea sa şi ne susţine şi conduce cu providenţa sa.

2. Dragi fraţi şi surori, reîntoarcerea la trecut pentru a încerca un fel de bilanţ este ceva spontan vârstei noastre. Această privire retrospectivă permite o evaluare mai senină şi obiectivă a persoanelor şi situaţiilor întâlnite de-a lungul drumului. Trecerea timpului face să dispară contururile evenimentelor şi le îndulceşte trăsăturile dureroase. Din nefericire crucile şi necazurile sunt foarte prezente în existenţa fiecăruia. Uneori este vorba despre anumite probleme şi suferinţe, care pun la grea încercare rezistenţa psihico-fizică şi chiar zguduie din temelii credinţa însăşi. Însă experienţa ne învaţă că înseşi necazurile zilnice, prin harul Domnului, contribuie adesea la maturizarea persoanelor, făcându-le mai robust caracterul.

Dincolo de evenimentele luate în parte, reflecţia care se impune cel mai mult este cea referitoare la timpul care se scurge inexorabil. "Timpul fuge iremediabil", declara sentenţios deja anticul poet latin. ⁽³⁾ Omul este cufundat în timp: în el se naşte, trăieşte şi moare. Prin naşterea sa este fixată o dată, prima din viaţa sa, iar prin moarte o alta, ultima: alfa şi omega, începutul şi sfârşitul vieţuirii sale pământeşti, aşa cum subliniază tradiţia creştină, sculptând aceste litere ale alfabetului grec pe pietrele mormintelor.

Dar, dacă aşa de limitată şi fragilă este existenţa fiecăruia dintre noi, ne mângâie gândul că, datorită sufletului spiritual, supravieţuim morţii înseşi. De fapt credinţa ne deschide spre o "speranţă care nu deziluzionează" (cf. Rom 5,5), indicându-ne perspectiva învierii finale. Nu degeaba Biserica, în solemna Vigilie pascală, foloseşte chiar aceste litere făcând referire la Cristos viu ieri, astăzi şi totdeauna: "El este începutul şi sfârşitul, alfa şi omega. Ale lui sunt timpurile şi veacurile". ⁽⁴⁾ Viaţa umană, deşi supusă timpului, este plasată de Cristos în orizontul nemuririi. El "s-a făcut om printre oameni, pentru a uni începutul cu sfârşitul, adică pe om cu Dumnezeu". ⁽⁵⁾

Un secol complex spre un viitor de speranţă

3. Adresându-mă persoanelor în vârstă, sunt conştient că vorbesc unor persoane şi despre persoane care au săvârşit un parcurs lung (cf. Sap 4,13). Vorbesc celor de-o vârstă cu mine; de aceea, pot căuta cu uşurinţă o analogie în viaţa mea personală. Viaţa noastră, dragi fraţi şi surori, a fost înscrisă de Providenţă în acest secol al XX-lea, care a primit o moştenire complexă din trecut şi a fost martoră a numeroase şi extraordinare evenimente.

Ca multe alte timpuri ale istoriei, ea a înregistrat lumini şi umbre. Nu a fost totul întunecat. Multe aspecte pozitive au contrabalansat ceea ce a fost negativ sau au ieşit la iveală din el ca o reacţie benefică a conştiinţei colective. Totuşi este adevărat - şi ar fi nedrept şi periculos s-o uităm! - că au fost nemaiauzite suferinţe, care au săpat adânc în viaţa a milioane şi milioane de oameni. Ar fi suficient să ne gândim la conflictele care au explodat în diferite continente, urmare a disputelor teritoriale dintre state sau a urii interetnice. Nu mai puţin grave trebuie socotite condiţiile de sărăcie extremă a unor mari pături sociale din partea de sud a lumii, ruşinosul fenomen al discriminării rasiale şi violarea sistematică a drepturilor umane în multe naţiuni. Şi ce să mai spunem apoi despre marile conflicte mondiale?

În prima parte a secolului au fost două, cu o mulţime de morţi şi distrugeri, niciodată cunoscute mai înainte. Primul război mondial a secerat milioane de soldaţi şi civili, nimicind multe vieţi umane la limita adolescenţei sau chiar a copilăriei. Şi, apoi, ce să mai spunem despre cel de-al doilea război mondial? Survenit la puţine decenii de relativă pace în lume, mai ales în Europa, a fost mai tragic decât precedentul, având consecinţe uriaşe pentru viaţa naţiunilor şi continentelor. A fost un război total, o nemaiauzită mobilizare a urii, care s-a abătut cu brutalitate chiar şi asupra populaţiei civile neînarmate şi a distrus generaţii întregi. Tributul plătit pe diferite fronturi nebuniei războinice a fost incalculabil şi tot atât de îngrozitor a fost şi măcelul care a avut loc în lagărele de exterminare, adevărate Golgota ale epocii contemporane.

Asupra celei de-a doua jumătăţi a secolului a apăsat, timp de mai mulţi ani, coşmarul războiului rece, adică al confruntării între două mari blocuri opuse din punct de vedere ideologic, Estul şi Vestul, cu o cursă nebunească a înarmărilor şi o permanentă ameninţare a unui război atomic, capabil să ducă la distrugerea omenirii. ⁽⁶⁾ Mulţumită lui Dumnezeu, acea pagină întunecată s-a terminat prin căderea în Europa a regimurilor totalitare opresive, ca rod al unei lupte paşnice, care s-a folosit de armele adevărului şi ale dreptăţii. ⁽⁷⁾ În felul acesta a început un obositor, dar benefic, proces de dialog şi reconciliere, care tinde să instaureze o convieţuire mai senină şi solidară între popoare.

Dar multe naţiuni sunt încă foarte departe de a beneficia de pace şi de libertate. O foarte mare îngrijorare a trezit în lunile trecute violentul conflict izbucnit în regiunea Balcanilor, care a fost deja în anii precedenţi teatrul unui teribil război pe fond etnic: alt sânge a fost vărsat, alte distrugeri au avut loc, o altă ură a fost alimentată. Acum, când în sfârşit furia armelor s-a liniştit, a început gândul la reconstrucţia în perspectiva noului mileniu. Dar între timp continuă să se aprindă, şi în alte continente, multiple focare de război, uneori cu masacre şi violenţe, prea adesea uitate de mijloacele de informare.

4. Dacă aceste amintiri şi aceste actualităţi dureroase ne întristează, nu putem uita că secolul nostru a văzut ridicându-se la orizont multe semnale pozitive, care constituie tot atâtea resurse de speranţă pentru cel de-al treilea mileniu. Astfel a crescut - deşi printre multe contradicţii, mai ales în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa fiecărei fiinţe umane - conştiinţa drepturilor umane universale, proclamate în declaraţii solemne care angajează popoarele.

Tot aşa s-a dezvoltat şi simţământul dreptului popoarelor la autoguvernare în cadrul raporturilor naţionale şi internaţionale, inspirate din valorificarea identităţilor culturale şi în acelaşi timp din respectul faţă de minorităţi. Prăbuşirea sistemelor totalitare, cum ar fi cele din Europa de est, a făcut să crească percepţia universală a valorii democraţiei şi a pieţei libere, deşi a lăsat provocarea enormă a îmbinării libertăţii şi dreptăţii sociale.

Şi trebuie luat în consideraţie ca un dar al lui Dumnezeu faptul că religiile încearcă, cu o mereu crescândă hotărâre, un dialog care să le facă element fundamental de pace şi de unitate pentru lume.

Şi ce să mai spunem apoi despre creşterea, în conştiinţa comună, a recunoaşterii demnităţii femeii? Fără îndoială că mai este încă drum lung de parcurs, dar linia a fost trasată. Motiv de speranţă este, de asemenea, intensificarea comunicaţiilor care, favorizate de tehnologia actuală, permit depăşirea hotarelor tradiţionale, făcându-ne să ne simţim cetăţeni ai lumii.

Un alt important domeniu de maturizare este noua sensibilitate ecologică, care merită să fie încurajată. Factori de speranţă sunt şi marile progrese ale medicinei şi ştiinţelor aplicate bunăstării omului.

Aşadar, sunt multe motivele pentru care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu. În ciuda a toate, acest sfârşit de secol, se prezintă cu mari potenţialităţi de pace şi de progres. Din chiar încercările prin care a trecut generaţia noastră iese la iveală o lumină capabilă să lumineze anii bătrâneţilor noastre. Este astfel confirmat un principiu care este foarte drag credinţei creştine: "Necazurile, nu numai că nu distrug speranţa, dar sunt fundamentul ei". ⁽⁸⁾

De aceea este sugestiv ca, în timp ce secolul şi mileniul se îndreaptă spre apus şi se întrevăd deja zorii unei noi etape pentru omenire, noi să ne oprim să medităm despre realitatea timpului care trece iute, nu pentru a ne resemna în faţa unui destin inexorabil, ci pentru a valorifica pe deplin anii care ne mai rămân de trăit.

Toamna vieţii

5. Ce este bătrâneţea? Uneori se vorbeşte despre ea ca fiind toamna vieţii. Aceasta o făcea deja Cicero ⁽⁹⁾ - urmând analogia sugerată de anotimpuri şi de succesiunea fazelor naturii. Este suficient să privim schimbarea peisajului, în decursul anului, pe munţi şi câmpii, pe pajişti, pe văi, în păduri, pe arbori şi plante. Există o strânsă asemănare între bioritmurile omului şi ciclurile naturii, din care şi el face parte.

Însă, în acelaşi timp, omul se deosebeşte de orice altă realitate care-l înconjoară, pentru că este o persoană. Plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, el este un subiect conştient şi responsabil. Totuşi şi în dimensiunea lui spirituală, el trăieşte succesiunea unor faze diferite, toate la fel de fugitive. Sfântului Efrem Sirianul îi plăcea să asemene viaţa cu degetele unei mâini, fie pentru a scoate în evidenţă că lungimea ei nu depăşeşte pe cea a unei palme, fie pentru a arăta că, asemenea fiecărui deget, fiecare fază a vieţii are caracteristica sa, şi "degetele reprezintă cele cinci trepte pe care omul înaintează". ⁽¹⁰⁾

Dacă, prin urmare, copilăria şi tinereţea sunt perioada în care fiinţa umană este în formare, trăieşte proiectată spre viitor, şi, conştientizând propriile capacităţi, schiţează planuri pentru vârsta adultă, bătrâneţea nu duce lipsă de bunurile sale, pentru că - aşa cum remarcă sfântul Ieronim - atenuând impulsul patimilor, ea "face să crească înţelepciunea, dă cele mai chibzuite sfaturi". ⁽¹¹⁾ Într-un anumit sens, ea este epoca privilegiată a acelei înţelepciuni care este în general rodul experienţei, pentru că "timpul este un mare învăţător". ⁽¹²⁾ În sfârşit, este bine cunoscută rugăciunea psalmistului: "Învaţă-ne să calculăm bine zilele noastre / şi vom ajunge la înţelepciunea inimii" (Ps 90[89],12).

Persoanele în vârstă în Sfânta Scriptură

6. "Copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune", remarcă Qohelet (11,10). Biblia nu se sustrage de a atrage atenţia, uneori printr-un sincer realism, asupra caducităţii vieţii şi asupra timpului care se scurge inexorabil: "Deşertăciunea deşertăciunii [...] deşertăciunea deşertăciunii, toate sunt deşertăciune" (Qoh 1,2): cine nu cunoaşte avertismentul sever al Înţeleptului din vechime? Îl înţelegem mai ales noi, cei în vârstă, instruiţi de experienţă.

În ciuda acestui dezamăgitor realism, Scriptura păstrează o viziune foarte pozitivă despre valoarea vieţii. Omul rămâne totdeauna făcut după "chipul lui Dumnezeu" (cf. Gen 1,26) şi fiecare vârstă îşi are frumuseţea şi misiunea sa. Ba mai mult, vârsta înaintată îşi află în cuvântul lui Dumnezeu o deosebită consideraţie, astfel încât longevitatea este văzută ca semn al bunăvoinţei divine (cf. Gen 11,10-32). Cu Abraham, omul căruia îi este subliniat privilegiul bătrâneţii, această bunăvoinţă ia înfăţişarea unei promisiuni: "Voi face din tine un popor mare / şi te voi binecuvânta, / voi mări numele tău / şi vei fi izvor de binecuvântare. / Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta / iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema / şi întru tine vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului" (Gen 12,2-3). Alături de el este Sara, femeia care-şi vede trupul îmbătrânind, dar care experimentează în limita cărnii de acum ofilită puterea lui Dumnezeu care suplineşte insuficienţa umană.

Bătrân este şi Moise, atunci când Dumnezeu îi încredinţează misiunea de a scoate poporul ales din Egipt. Faptele măreţe pe care el le săvârşeşte în favoarea lui Israel din porunca lui Dumnezeu nu ocupă anii tinereţii, ci ai bătrâneţii. Printre alte exemple oferite de persoanele în vârstă, aş vrea să citez istoria lui Tobia, care cu umilinţă şi curaj se angajează să observe legea lui Dumnezeu, să-i ajute pe cei nevoiaşi, să suporte cu răbdare orbirea până când ajunge să experimenteze intervenţia decisivă a îngerului lui Dumnezeu (cf. Tob 3,16-17); precum şi pe cea a lui Eleazar, al cărui martiriu dă mărturie despre generozitatea şi tăria deosebită a acestui bătrân (cf. 2Mac 6,18-31).

7. Şi Noul Testament, pătruns de lumina lui Cristos, enumeră figuri elocvente de bătrâni. Evanghelia lui Luca începe prezentându-ne doi soţi "înaintaţi în vârstă" (1,7): Elisabeta şi Zaharia, părinţii lui Ioan Botezătorul. Spre ei se îndreaptă milostivirea Domnului (cf. Lc 1,5-25.39-79): lui Zaharia, de acum înaintat în vârstă, îi este anunţată naşterea unui fiu. El însuşi subliniază: "Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă" (Lc 1,18). În timpul vizitei Mariei, bătrâna verişoară Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, exclamă: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău" (Lc 1,42), iar la naşterea lui Ioan Botezătorul, Zaharia intonează imnul Benedictus. Iată o familie minunată de bătrâni, pătrunsă de un profund spirit de rugăciune.

În templul din Ierusalim, Maria şi Iosif, care-l aduc aici pe Isus pentru a-l oferi Domnului sau mai degrabă, conform Legii, pentru a-l răscumpăra ca pe primul născut, întâlnesc pe bătrânul Simeon, care-l aşteptase îndelung pe Mesia. Luând copilul în braţele sale, el îl binecuvântează pe Dumnezeu şi izbucneşte în acel Nunc dimittis: "Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace..." (Lc 2,29).

Alături de el o găsim pe Ana, văduvă în vârstă de optzeci şi patru de ani, care frecventează asiduu templul şi cu această ocazie are bucuria să-l vadă pe Isus. Evanghelistul notează că "vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului" (Lc 2,38).

Bătrân este şi Nicodim, un stimat membru al Sinedriului. El se duce în timpul nopţii la Isus, pentru ca acest gest să nu frapeze. Lui, divinul Învăţător îi descoperă că este Fiul lui Dumnezeu, venit pentru a mântui lumea (cf. In 3,1-21). Îl vom reîntâlni pe Nicodim în momentul înmormântării lui Cristos, când, aducând un amestec de mir şi aloe, va învinge teama şi se va arăta ca discipol al Celui Răstignit (cf. In 19,38-40). Cât sunt de reconfortante aceste mărturii! Ele ne amintesc că la orice vârstă, Domnul cere fiecăruia aportul propriilor talente. Slujirea Evangheliei nu este o chestiune de vârstă!

Şi ce să spunem apoi despre bătrânul Petru, chemat să dea mărturia credinţei sale prin martiriu? Într-o zi, Isus îi spusese: "Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te a duce unde nu vrei" (In 21,18). Sunt cuvinte care, ca şi succesor al lui Petru, mă privesc îndeaproape şi mă fac să simt puternic nevoia de a întinde mâinile spre mâinile lui Cristos, în ascultare faţă de porunca sa: "Urmează-mă!" (In 21,19).

8. Psalmul 92[91], sintetizând parcă mărturiile fulminante ale bătrânilor pe care-i întâlnim în Biblie, proclamă: "Cel drept va înflori ca finicul, / ca cedrul din Liban se va înălţa;... / Ei vor da rod la bătrâneţe / vor fi plini de putere şi prospeţime / pentru a vesti cât de drept este Domnul" (13,15-16). Iar apostolul Paul, făcându-se ecoul psalmistului, notează în Scrisoarea către Tit: "Bătrânii să fie cumpătaţi, cu demnitate, înţelepţi, de o credinţă sănătoasă, plini de iubire, de răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă o ţinută ce le stă bine unor sfinte... să fie povăţuitoare la bine, ca să înveţe tinerele să-şi iubească soţii şi copiii" (2,2-5).

Aşadar, în lumina învăţăturii şi în limbajul specific Bibliei, bătrâneţea este prezentată ca un "timp favorabil" pentru realizarea aventurii umane, şi intră în planul divin referitor la orice om ca un timp spre care totul concură, pentru ca el să poată culege mai bine sensul vieţii şi să dobândească "înţelepciunea inimii". "Bătrâneţile cinstite - remarcă autorul cărţii Înţelepciunii - nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată" (4,8-9). Ea constituie etapa definitivă a maturităţii umane şi este expresia binecuvântării divine.

Păzitori ai unei memorii colective

9. În trecut persoanele în vârstă erau foarte respectate. În această privinţă, poetul latin Ovidiu scria: "Mare era odinioară respectul faţă de capul cărunt". ⁽¹³⁾ Cu câteva secole mai înainte, poetul grec Focilides dădea îndemnul: "Respectă părul alb: oferă-i bătrânului înţelept acele omagii pe care i le acorzi tatălui tău". ⁽¹⁴⁾

Dar astăzi? Dacă ne oprim puţin şi analizăm situaţia actuală, constatăm că la puţine popoare bătrâneţea este stimată şi pusă în valoare; în schimb, la altele este marginalizată din cauza unei mentalităţi care pune pe primul loc folosul imediat şi productivitatea omului. Datorită acestei atitudini, aşa-numita vârstă a treia sau a patra este adesea subapreciată, iar bătrânii înşişi sunt determinaţi să se întrebe dacă existenţa lor mai este încă utilă.

Se ajunge chiar să se propună din ce în ce mai insistent eutanasia, ca o soluţie pentru situaţiile dificile. Din păcate, pentru multe persoane, în aceşti ani, conceptul despre eutanasie a pierdut acea conotaţie de oroare pe care în mod normal o trezeşte în sufletele sensibile respectul faţă de viaţă. Desigur, se poate întâmpla ca, în cazurile de boli grave cu suferinţe insuportabile, persoanele încercate să fie ispitite la disperare, iar cei dragi ai lor sau cei care se îngrijesc de ei se pot simţi determinaţi de o prost înţeleasă compasiune să considere raţională soluţia unei "morţi plăcute". În această privinţă, trebuie să amintim că legea morală permite renunţarea la aşa-numita "îndârjire terapeutică" ⁽¹⁵⁾, şi recere numai acele îngrijiri care intră în sfera datoriilor normale ale asistenţei medicale. Dar cu totul altceva este eutanasia înţeleasă ca provocarea directă a morţii! În ciuda intenţiilor şi circumstanţelor, ea rămâne un act intrinsec rău, o violare a legii divine, o ofensă adusă demnităţii persoanei umane. ⁽¹⁶⁾

10. Este urgentă recuperarea perspectivei corecte din care viaţa să fie considerată în ansamblul ei. Iar perspectiva corectă este veşnicia, pentru care viaţa îi este o pregătire semnificativă în fiecare fază a ei. Şi bătrâneţea are un rol al său de desfăşurat în acest proces de maturizare progresivă a fiinţei umane în drum spre veşnicie. Din această maturizare nu se poate să nu tragă folos însuşi grupul social din care bătrânul face parte.

Bătrânii ajută la privirea realităţilor pământeşti cu mai multă înţelepciune, pentru că vicisitudinile vieţii i-au făcut adevăraţi experţi şi maturi. Ei sunt păzitorii memoriei colective, şi de aceea interpreţi privilegiaţi ai acelui ansamblu de idealuri şi de valori comune care conduc şi călăuzesc convieţuirea socială. A-i exclude este ca şi cum ai refuza trecutul, în care se înfing rădăcinile prezentului, în numele unei modernităţi fără memorie. Graţie experienţei lor mature, bătrânii sunt în stare să propună tinerilor sfaturi şi învăţături preţioase.

Aspectele fragilităţii umane, unite într-o manieră mai vizibilă cu bătrâneţea, devin în această lumină o atenţionare la interdependenţa şi la solidaritatea necesară care leagă între ele generaţiile, pentru că fiecare persoană are nevoie de cealaltă şi se îmbogăţeşte cu darurile şi carismele tuturor.

În această privinţă au o rezonanţă semnificativă consideraţiile unui poet drag mie, care scrie aşa: "Nu numai viitorul este veşnic, nu numai!... Da, şi trecutul este era veşniciei: ceea ce s-a întâmplat deja, nu se va reprezenta dintr-odată aşa cum era... Va reveni ca Idee, nu va reapărea ca el însuşi". ⁽¹⁷⁾

"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama"

11. Atunci de ce să nu continuăm să acordăm persoanei în vârstă acel respect pe care tradiţiile sănătoase ale multor culturi din orice continent l-au pus în valoare? De altfel, de-a lungul secolelor, pentru popoarele din zona atinsă de influenţa biblică, referirea la porunca Decalogului: "Cinsteşte pe tatăl şi pe mama", a fost o datorie universal recunoscută. Din aplicarea sa deplină şi coerentă a izvorât nu numai iubirea faţă de părinţi din partea copiilor, dar a fost şi evidenţiată puternica legătură care există între generaţii. Acolo unde porunca este primită şi observată cu fidelitate, persoanele în vârstă ştiu că nu există pericolul să fie considerate o povară inutilă şi deranjantă.

În plus, porunca ne învaţă să acordăm respect faţă de cei care ne-au precedat şi faţă de binele pe care l-au făcut: "tatăl şi mama" indică trecutul, legătura dintre o generaţie şi cealaltă, condiţia care face posibilă însăşi existenţa unui popor. Conform dublei redactări propuse de Biblie (cf. Ex 20,2,17; Dt 5,6-21), această poruncă divină ocupă primul loc în cea de-a doua tablă a Legii, cea privind datoriile fiinţei umane faţă de sine însăşi şi faţă de societate. Şi apoi este singura poruncă de care este legată o promisiune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie" (Ex 20,12; cf. Dt 5,16).

12. "Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului" (Lev 19,32). Cinstirea bătrânilor comportă faţă de ei o triplă datorie: primirea, asistenţa, valorificarea calităţilor lor. În multe ambiente aceasta se întâmplă cvasispontan, dintr-un obicei străvechi. În alte părţi, mai ales la naţiunile mai progresate din punct de vedere economic, se impune o cuvenită inversare de tendinţă, pentru a se ajunge la situaţia ca aceia care înaintează în ani să poată îmbătrâni cu demnitate, fără a se teme de a fi reduşi la situaţia de a nu mai conta nimic. Trebuie să ne convingem că este specific unei civilizaţii pe deplin umană să-i respecte şi să-i iubească pe bătrâni, pentru ca ei, în ciuda scăderii forţelor, să se simtă parte vie a societăţii. Deja Cicero făcea observaţia că "povara vârstei este mai uşoară pentru cel care se simte respectat şi iubit de tineri". ⁽¹⁸⁾

De fapt, spiritul uman, deşi participă la îmbătrânirea trupului, rămâne într-un anumit sens mereu tânăr, dacă trăieşte orientat spre veşnicie, şi se experimentează mai viu această tinereţe veşnică, atunci când împreună cu mărturia conştiinţei bune este unită afecţiunea grijulie şi plăcută a persoanelor dragi. Aşadar, omul, aşa cum scrie sfântul Grigore din Nazianz, "nu voi îmbătrâni cu spiritul: el va accepta descompunerea trupului ca momentul stabilit pentru necesara libertate. Va emigra plăcut dincolo, unde nimeni nu este imatur sau bătrân, ci toţi sunt desăvârşiţi în starea spirituală". ⁽¹⁹⁾

Cunoaştem cu toţii exemple elocvente de persoane în vârstă cu o tinereţe surprinzătoare şi cu multă vigoare de spirit. Pentru cel care se apropie de ele, acestea constituie un adevărat stimulent prin cuvintele lor şi o încurajare prin exemplul lor. Dea bunul Dumnezeu ca societatea să-i aprecieze pe deplin pe cei în vârstă, care în unele regiuni ale lumii - mă gândesc mai ales la Africa - sunt stimaţi pe bună dreptate drept "biblioteci vii" de înţelepciune, păzitori ai unui patrimoniu inestimabil de mărturii umane şi spirituale. Dacă este adevărat că în plan fizic în general au nevoie de ajutor, este tot atât de adevărat că, prin vârsta lor înaintată, pot oferi sprijin pentru paşii celor tineri care se prezintă în faţa orizontului existenţei pentru a-i afla itinerarele de parcurs.

În timp ce vorbesc persoanelor în vârstă, nu pot să nu mă îndrept şi spre cei tineri pentru a-i invita să fie alături de ele. Vă îndemn, dragi tineri, să o faceţi cu iubire şi generozitate. Persoanele în vârstă vă pot oferi mult mai mult decât vă imaginaţi. În această privinţă, cartea lui Ben Sirah atrage atenţia: "Nu trece cu vederea vorbele celor bătrâni, pentru că şi ei au învăţat de la părinţii lor" (8,9); "Frecventează adunarea celor bătrâni; este cineva înţelept? Uneşte-te cu el" (6,34); pentru că "bătrânilor le este destinată înţelepciunea" (25,5).

13. Comunitatea creştină poate primi foarte mult de la prezenţa senină a aceluia care este înaintat în vârstă. Mă gândesc mai ales la evanghelizare: eficacitatea sa nu depinde în principal de eficienţa operativă. În câte familii nu primesc nepoţii de la bunici primele noţiuni simple ale credinţei! Dar sunt şi multe alte domenii la care se poate extinde aportul benefic al persoanelor în vârstă. Duhul acţionează cum şi unde vrea, slujindu-se deseori de nişte căi umane care în ochii lumii apar de mică importanţă. Câte persoane nu găsesc înţelegere şi întărire în persoanele în vârstă, singure sau bolnave, dar capabile să reverse curajul prin sfatul lor iubitor, prin rugăciunea tăcută, mărturia suferinţei primită cu lăsarea răbdătoare în voia lui Dumnezeu! Tocmai în timp ce le scad energiile şi capacităţile operative li se reduc, aceşti fraţi şi surori ale noastre devin mai preţioşi în planul misterios al Providenţei.

De aceea, chiar şi sub acest aspect, pe lângă o evidentă exigenţă psihologică a bătrânului însuşi, locul cel mai natural pentru a trăi condiţia de bătrâneţe rămâne cel al ambientului în care el este "acasă", printre rude, cunoscuţi şi prieteni, şi unde mai poate aduce încă unele servicii. Pe măsură ce prin prelungirea mediei de viaţă, pătura persoanelor în vârstă creşte, va fi tot mai urgentă promovarea acestei culturi a unei bătrâneţi primită şi valorificată, şi nicidecum marginalizată. Ideală este şi va fi rămânerea persoanei în vârstă în sânul familiei, garantându-i-se ajutoarele sociale eficiente în raport cu necesităţile crescânde pe care vârsta sau boala le comportă. Există totuşi situaţii în care împrejurările sfătuiesc sau impun intrarea lor în "case pentru bătrâni", pentru ca bătrânul să se poată bucura de compania altor persoane şi să beneficieze de o asistenţă specializată. De aceea aceste instituţii sunt lăudabile, iar experienţa ne arată că pot aduce o slujire preţioasă, în măsura în care se inspiră din principii nu numai de eficienţă organizatorică, dar şi dintr-o grijă iubitoare. În acest sens, totul devine mai uşor, dacă raportul stabilit din partea rudelor cu fiecare bătrân ajuns aici este într-o aşa manieră încât să-i ajute să se simtă persoane iubite şi, de asemenea, şi utile pentru societate. Şi oare cum să nu ne îndreptăm aici un gând plin de admiraţie şi recunoştinţă faţă de congregaţiile religioase şi grupurile de voluntariat, care se dedică printr-o grijă specială tocmai asistenţei bătrânilor, mai ales a celor mai săraci, părăsiţi sau în dificultăţi?

Dragi bătrâni, care vă aflaţi în condiţii precare din cauza sănătăţii sau din alte motive, eu vă sunt alături cu iubirea mea. Atunci când Dumnezeu permite suferinţa noastră din cauza bolii, solitudinii sau din alte motive legate de vârsta înaintată, ne dă totdeauna harul şi puterea sa pentru ca să ne unim cu iubire la jertfa Fiului şi să participăm mai intens la planul său de mântuire. Să fim convinşi de aceasta: El este Tată, un Tată plin de iubire şi milostivire!

Într-un chip special mă gândesc la voi, văduvi şi văduve, rămaşi singuri să parcurgeţi ultima distanţă din drumul vieţii; la voi, călugări şi călugăriţe în vârstă, care aţi slujit ani îndelungaţi cu fidelitate cauza împărăţiei cerurilor; la voi, preaiubiţi fraţi în preoţie şi episcopat, care datorită faptului că aţi ajuns la limita de vârstă aţi părăsit responsabilitatea directă a ministerului pastoral. Biserica mai are nevoie de voi. Ea apreciază slujirile pe care încă le puteţi presta în multe domenii de apostolat, contează pe aportul vostru de rugăciune îndelungată, aşteaptă sfaturile voastre pline de experienţă şi se îmbogăţeşte din mărturia evanghelică adusă de voi zi după zi.

"Îmi vei arăta cărarea vieţii / bucurie deplină în prezenţa ta (Ps 16[15],11)

14. Este natural ca, o dată cu trecerea anilor, să devină familiar gândul "apusului vieţii". Dacă nu altceva, ne-o aminteşte însuşi faptul că şirul rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor se subţiază: de aceasta ne dăm seama în anumite împrejurări. De exemplu, când ne adunăm cu diferite ocazii în familie, pentru întâlniri cu colegii noştri de copilărie, de şcoală, de universitate, de armată, cu colegii noştri de seminar... Limita dintre viaţă şi moarte străbate comunităţile noastre şi se apropie inexorabil de fiecare dintre noi. Dacă viaţa este un pelerinaj spre patria cerească, bătrâneţea este timpul în care în modul cel mai natural se priveşte la pragul veşniciei.

Şi totuşi şi nouă, celor în vârstă, ne vine greu să ne resemnăm la perspectiva acestei treceri. De fapt, în condiţia umană semnată de păcat, trecerea prezintă o dimensiune de obscuritate care în mod necesar ne întristează şi produce teamă. Dar oare cum ar putea fi altfel? Omul a fost creat pentru viaţă, în timp ce moartea - aşa cum ne spune Scriptura încă din primele sale pagini (cf. Gen 2-3) - nu era în planul originar al lui Dumnezeu, ci a intrat în lume ca urmare a păcatului, fiind rodul "invidiei Diavolului" (Înţ 2,24). Prin urmare, înţelegem de ce, în faţa acestei realităţi întunecoase, omul reacţionează şi se revoltă. În această privinţă, este semnificativ că însuşi Isus, "trecut prin toate încercările, în afară de păcat" (Evr 4,15), a trăit sentimentul de teamă în faţa morţii: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine paharul acesta" (Mt 26,39). Şi cum să uităm lacrimile sale în faţa mormântului prietenului său Lazăr, cu toate că era gata să-l învie (cf. In 11,35)?

Oricât ar fi ea de înţeles sub aspect biologic, totuşi nu putem trăi moartea cu "naturaleţe". Ea contrastează instinctului cel mai profund al omului. În această privinţă, Conciliul a afirmat: "În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive". ⁽²⁰⁾ Desigur, durerea ar rămâne nemângâiată, dacă moartea ar însemna distrugerea totală, sfârşitul a toate. De aceea, moartea îl constrânge pe om să-şi pună întrebările radicale despre însuşi sensul vieţii: ce există dincolo de zidul umbrei morţii? Oare ea constituie sfârşitul definitiv al vieţii sau există ceva care trece dincolo?

15. Desigur, nu au lipsit, în cultura umanităţii, din timpurile cele mai vechi şi până în zilele noastre, răspunsuri reductive, care limitează viaţa numai la ceea ce trăim pe acest pământ. Chiar în Vechiul Testament, unele afirmaţii din cartea Qohelet ne fac să ne gândim la bătrâneţe ca la un edificiu pe cale de demolare, iar la moarte ca la distrugerea sa totală şi definitivă (cf. 12,1-7). Dar tocmai în lumina acestor răspunsuri pesimiste, dobândeşte şi mai mare relevanţă perspectiva plină de speranţă, care emană din ansamblul revelaţiei, şi mai ales din Evanghelie: "Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii" (Lc 20,38). Apostolul Paul afirmă că Dumnezeu care dă viaţă celor morţi (cf. Rom 4,17) va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare (cf. ibid., 8,11). Iar Isus afirmă despre sine însuşi: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci" (In 11,25-26). Cristos, trecând peste hotarele morţii, ne-a revelat viaţa care se află dincolo de această limită în acel "teritoriu" neexplorat de om, viaţa veşnică. El este primul martor al vieţii nemuritoare; în el speranţa umană se revelează plină de nemurire. "Dacă ne întristează certitudinea morţii, ne mângâie promisiunea nemuririi viitoare". ⁽²¹⁾ Acestor cuvinte, pe care liturgia le oferă credincioşilor drept mângâiere în ceasul despărţirii de o persoană dragă, le urmează un anunţ de speranţă: "Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă dar nu se pierde, şi după destrămarea acestei locuinţe pământeşti, li se pregăteşte un lăcaş veşnic în ceruri". ⁽²²⁾ În Cristos, moartea, această realitate dramatică şi răvăşitoare, este răscumpărată şi transformată, până în a manifesta înfăţişarea unei "surori" care ne conduce în braţele Tatălui. ⁽²³⁾

16. În felul acesta, credinţa luminează misterul morţii şi revarsă seninătate asupra bătrâneţii, care nu mai este considerată şi trăită ca o aşteptare pasivă a unui eveniment distructiv, dar ca o apropiere promiţătoare de ţinta maturităţii depline. Sunt anii care trebuie trăiţi cu un sentiment de abandonare încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl providenţei şi al milostivirii; o perioadă de folosit în mod creator în vederea unei aprofundări a vieţii spirituale, prin intensificarea rugăciunii şi angajamentul dăruirii faţă de fraţi în dragoste.

De aceea, trebuie lăudate toate acele iniţiative sociale care permit persoanelor în vârstă fie să continue să se cultive fizic, intelectual şi în viaţa de relaţie, fie să devină utili, punându-şi la dispoziţia altora timpul propriu, capacităţile şi experienţa lor proprie. În felul acesta, este păstrat şi creşte gustul vieţii, darul fundamental al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prin acest gust al vieţii nu contrastează acea dorinţă după veşnicie, care se dezvoltă în toţi aceia care trăiesc o experienţă spirituală profundă, aşa cum foarte bine o dovedeşte viaţa sfinţilor.

În această privinţă, Evanghelia ne aminteşte cuvintele bătrânului Simeon, care se declară gata să moară, din moment ce a putut să ţină în braţele sale pe Mesia cel aşteptat: "Acum eliberează-l, Stăpâne, / pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, / pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta" (Lc 2,29-30). Într-un anumit sens, apostolul se simţea într-o oarecare luptă între dorinţa de a continua să trăiască, pentru a vesti evanghelia, şi dorinţa de "a fi dezlegat de trup pentru a fi cu Cristos" (Fil 1,23). În timp ce mergea cu bucurie să sufere martiriul, sfântul Ignaţiu din Antiohia, mărturisea că aude în sufletul său glasul Duhului Sfânt, care-i izvora dinăuntru şi-i şoptea invitaţia: "Vino la Tatăl". ⁽²⁴⁾ Şi exemplele ar putea continua. Ele nu aruncă nici o umbră asupra valorii vieţii pământeşti, care în ciuda limitelor şi suferinţelor, este frumoasă şi trebuie trăită în toată profunzimea. Dar ne amintesc că ea nu este valoarea ultimă, astfel încât apusul existenţei, în simţirea creştină, capătă conturul unei "treceri", a unei punţi aruncate de la o viaţă la alta, între bucuria fragilă şi nesigură a acestei vieţi şi bucuria deplină pe care Domnul o rezervă slujitorilor săi credincioşi: "Intră în bucuria Domnului tău!" (Mt 25,21).

O urare de viaţă

17. În acest spirit, în timp ce vă doresc, dragi fraţi şi surori în vârstă, să trăiţi cu seninătate anii pe care Domnul i-a orânduit pentru fiecare, îmi vine spontan să vă împărtăşesc total sentimentele care mă animă în acest final al vieţii mele, după mai bine de douăzeci de ani de slujire pe scaunul lui Petru, şi în aşteptarea celui de-al treilea mileniu care acum bate la uşă. În ciuda limitelor survenite datorită vârstei, păstrez gustul de viaţă. Pentru aceasta îi mulţumesc Domnului. Este frumos şi plăcut să te poţi dărui până la sfârşit pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, simt o mare pace la gândul momentului în care Domnul mă va chema: de la viaţă în viaţă! De aceea, îmi vin adesea pe buze, fără nici o undă de tristeţe, o rugăciune pe care preotul o recită după celebrarea sfintei Liturghii: In hora mortis meae voca me, et iube me venire ad te - în ceasul morţii mele cheamă-mă şi porunceşte-mi să vin la tine. Este rugăciunea speranţei creştine, care nu ia nimic bucuriei ceasului prezent, în timp ce încredinţează viitorul pazei bunătăţii divine.

18. "Iube me venire ad te!": aceasta este dorinţa cea mai profundă a inimii omeneşti, chiar şi în cel care nu este conştient de aceasta.

Domn al vieţii, dă-ne să conştientizăm lucid şi să savurăm ca pe un dar plin de promisiuni viitoare orice etapă din viaţa noastră!
Fă-ne să primim cu iubire voinţa ta, lăsându-ne în fiecare zi în mâinile tale milostive.
Iar când va veni momentul "trecerii" definitive, dă-ne s-l înfruntăm cu suflet senin, fără nici un regret referitor la tot ceea ce părăsim.
De fapt, întâlnindu-te pe Tine, după ce te-am căutat îndelung, vom regăsi orice valoare autentică experimentată aici pe pământ, împreună cu cei care au mers înainte cu semnul credinţei şi al speranţei.
Iar tu, Marie, Mama omenirii pelerine, roagă-te pentru noi "acum şi în ceasul morţii noastre". Ţine-ne mereu uniţi cu Isus, Fiul tău iubit şi fratele nostru, Domnul vieţii şi al slavei.
Amin!

Vatican, 1 octombrie 1999

Papa Ioan Paul al II-lea

Note

1. Sfântul Ioan Damaschinul, Esposizione della fede ortodossa, 2,29.
2. Cf. La dignità dell'anziano e la sua missione nella Chiesa e nel mondo, Città del Vaticano, 1998.
3. Virgiliu, "Fugit irreparabile tempus", Georgice, III, 284.
4. Liturgia din Vegilia pascală.
5. Sfântul Irineu din Lyon, Adversus haereses, 4,20,4.
6. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Centesimus annus, 18.
7. Cf. ibid., 23.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Commento alla Lettera ai romani, 9,2.
9. Cf. Cato maior, seu De senectute, 19,70.
10. Despre "Tutto è vanità e afflizione di spirito", 5-6.
11. "Auget sapientiam, dat maturiora consilia", Commentaria in Amos, 2, Prol.
12. Corneille, Sertorius, a. II, sc. 4, b. 717.
13. "Magna fuit quondam capitis reverentia cani", Fasti, lib. V. v. 57.
14. Maxime, XLII.
15. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 65.
16. Cf. ibid.
17. C. Norwid, Nie tylko przyszlosc..., Post scriptum, I, vv. 1-4.
18. "Levior fit senectus eorum, qui a iuventute coluntur et diliguntur", Cato maior, seu De Senectute, 8,26.
19. Discorso dopo il ritorni dalla campagna, 11.
20. Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, 18.
21. Misalul roman, Prefaţa I pentru răposaţi.
22. Ibid.
23. Cf. Sfântul Francisc de Assisi, Cantico delle creature.
24. Scrisoarea către romani, 7,2.

© 1999 - Libreria Editrice Vaticana

Traducere de pr. Anton Iştoc

© 1999 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 10
ISBN 973-99432-7-6