Exortaţia apostolică

REDEMPTORIS CUSTOS

a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
despre imaginea şi misiunea sfântului Iosif
în viaţa lui Cristos şi a Bisericii
(15 august 1989)

Către episcopi,
către preoţi şi diaconi,
către toate persoanele consacrate,
către toţi credincioşii

INTRODUCERE

1. Chemat să fie purtătorul de grijă al Răscumpărătorului, "Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat la sine pe soţia lui" (Mt 1,24).

Inspirându-se din evanghelii, sfinţii părinţi ai Bisericii, încă din primele veacuri, au subliniat că sfântul Iosif, aşa cum a avut o grijă plină de iubire faţă de Maria şi s-a dedicat cu bucurie educării lui Isus Cristos ^[1], la fel el păzeşte şi apără trupul său mistic, Biserica, al cărei model şi figură este Fecioara cea sfântă.

La centenarul publicării scrisorii enciclice Quamquam pluries a papei Leon al XIII-lea ^[2] şi în spiritul cinstirii multiseculare a sfântului Iosif, doresc să ofer consideraţiei voastre, dragi fraţi şi surori, câteva reflecţii despre cel căruia Dumnezeu "i-a încredinţat grija comorilor sale cele mai preţioase" ^[3]. Împlinesc această datorie pastorală cu bucurie, pentru ca să crească în toţi devoţiunea faţă de patronul Bisericii Universale şi iubirea faţă de Răscumpărătorul pe care el l-a slujit în mod exemplar.

Astfel, întregul popor creştin, nu numai că va apela cu mai mare fervoare la sfântul Iosif, dar va avea mereu în faţa ochilor modul său smerit, matur de a sluji şi de "a participa" la economia mântuirii ^[4].

Sunt de părere că reconsiderarea participării soţului Mariei în acest sens va da Bisericii, care se află împreună cu toată omenirea pe drumul spre viitor, posibilitatea de a regăsi mereu propria sa identitate în ambientul acestui plan de răscumpărare, care îşi are fundamentul în misterul întrupării.

Sfântul Iosif a "participat" şi la acest mister, aşa cum nu a făcut-o nici o altă persoană umană, în afară de Maria, mama Cuvântului întrupat. El a participat la acest mister împreună cu ea, implicat în realitatea aceluiaşi eveniment mântuitor, şi a fost păstrătorul aceleiaşi iubiri, prin puterea căreia Tatăl cel veşnic "ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos" (Ef 1,5).

I.

CADRUL EVANGHELIC

Căsătoria cu Maria

2. "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (Mt 1,20-21).

În aceste cuvinte este cuprins nucleul central al adevărului biblic despre sfântul Iosif, momentul existenţei sale la care se referă în mod deosebit sfinţii părinţi ai Bisericii.

Evanghelistul Matei explică semnificaţia acestui moment, arătând şi modul în care l-a trăit Iosif. Totuşi, pentru a înţelege pe deplin conţinutul şi contextul, este important de a lua în consideraţie textul paralel din Evanghelia după Luca. Referindu-ne la versetul care spune: "Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt" (Mt 1,18). Originea sarcinii Mariei "de la Duhul Sfânt" este descrisă mai amplu şi explicit în ceea ce citim în Luca despre vestirea naşterii lui Isus: "În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria" (Lc 1,26-27). Cuvintele îngerului - "Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!" (Lc 1,28) - au provocat o tulburare interioară în Maria şi au făcut-o să reflecteze. Atunci trimisul o linişteşte pe Fecioară şi în acelaşi timp îi revelează planul special al lui Dumnezeu: "Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu, şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său" (Lc 1,30-32).

Evanghelistul afirmase ceva mai înainte că, în momentul vestirii, Maria "era logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David". Natura acestei "logodne" este explicată în mod indirect, atunci când Maria, după ce a auzit ce i-a spus trimisul despre naşterea fiului, îl întreabă: "Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?" (Lc 1,34). Atunci primeşte acest răspuns: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,35). Maria, chiar dacă era "logodită" cu Iosif, va rămâne fecioară, deoarece copilul, zămislit în ea încă de la vestire, era zămislit de la Duhul Sfânt.

În acest moment, textul din Luca este asemenea cu acela din Mt 1,18 şi ne ajută să explicăm ceea ce citim acolo. Dacă, după logodna cu Iosif, "s-a aflat că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt", acest fapt corespunde cu întregul conţinut al Bunei-Vestiri şi, îndeosebi, cu ultimele cuvinte rostite de Maria: "Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Răspunzând la planul clar al lui Dumnezeu, o dată cu trecerea zilelor şi a săptămânilor, Maria se arată în faţa mulţimii şi în faţa lui Iosif ca "însărcinată", ca aceea care trebuie să nască şi care poartă în sine misterul maternităţii.

3. În aceste circumstanţe, "Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns" (Mt 1,19). El nu ştia cum să se comporte în faţa maternităţii "minunate" a Mariei. Desigur, căuta un răspuns la această întrebare neliniştitoare, dar mai ales căuta o cale de ieşire din acea situaţie care pentru el era dificilă. "După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (Mt 1,20-21).

Există o analogie strânsă între "vestirea" din textul lui Matei şi cea din textul lui Luca. Trimisul divin îl introduce pe Iosif în misterul maternităţii Mariei. Cea care era, după Lege, "logodnica" sa, a devenit mamă prin puterea Duhului Sfânt, rămânând fecioară. Şi când va veni în lume Fiul, purtat în sân de către Fecioară, va trebui să primească numele Isus. Acesta era un nume cunoscut între israeliţi şi deseori era dat copiilor. Însă, în acest caz, este vorba de Fiul care - conform promisiunii divine - va împlini pe deplin semnificaţia acestui nume: Isus - Yehosua, care înseamnă: "Dumnezeu mântuieşte".

Trimisul se adresează lui Iosif ca "soţul Mariei", ca aceluia care atunci când va veni timpul va trebui să pună acest nume copilului care se va naşte din fecioara din Nazaret, logodită cu el. Aşadar, i se adresează lui Iosif încredinţându-i datoriile unui tată pământesc faţă de copilul Mariei.

"Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia sa" (Mt 1,24). El a luat-o la sine împreună cu tot misterul maternităţii sale, a luat-o la sine împreună cu Fiul care va veni pe lume prin puterea Duhului Sfânt: astfel, el a demonstrat o disponibilitate de voinţă, asemenea Mariei, cu privire la ceea ce îi cerea Dumnezeu prin trimisul său.

II.

PĂSTRĂTORUL MISTERULUI LUI DUMNEZEU

4. Atunci când Maria, imediat după Buna-Vestire, s-a dus în casa lui Zaharia pentru a o vizita pe ruda ei Elisabeta, a auzit, chiar în momentul în care a salutat-o, cuvintele rostite de Elisabeta "umplută de Duhul Sfânt" (cf. Lc 1,41). În afară de cuvintele care se legau de salutul îngerului, Elisabeta a spus: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Aceste cuvinte au fost gândul călăuzitor al enciclicei Redemptoris Mater, prin care am voit să aprofundez învăţătura Conciliului Vatican II care afirmă: "Sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii" ^[5], "mergând înaintea" ^[6] tuturor celor care îl urmează pe Cristos prin credinţă.

Acum, la începutul acestei peregrinări, credinţa Mariei se întâlneşte cu credinţa lui Iosif. Dacă Elisabeta a spus despre mama Răscumpărătorului "Fericită eşti tu care ai crezut", într-un anumit sens se poate aplica această fericire şi lui Iosif, deoarece el a răspuns afirmativ la cuvântul lui Dumnezeu, atunci când acesta i-a fost transmis în acel moment decisiv. Într-adevăr, Iosif nu a răspuns la "vestirea" îngerului ca Maria, ci "a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat la sine pe soţia lui". Ceea ce a făcut el, este cea mai curată "ascultare a credinţei" (cf. Rom 1,5; 16,26; 2Cor 10,5-6).

Se poate spune că ceea ce a făcut Iosif l-a unit într-un mod cu totul special cu credinţa Mariei: el a acceptat ca adevăr venit de la Dumnezeu ceea ce ea acceptase deja la Buna-Vestire. Conciliul învaţă: "Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin «ascultarea credinţei», prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu oferindu-i «supunerea deplină a minţii şi a voinţei» şi dându-şi de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de el" ^[7]. Fraza citată mai sus, care atinge esenţa credinţei, se aplică perfect lui Iosif din Nazaret.

5. De aceea, el devine un păstrător deosebit al misterului "ascuns de veacuri în Dumnezeu" (cf. Ef 3,9), aşa cum a devenit Maria în acel moment decisiv care este numit de către apostol "împlinirea timpului", atunci când "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie", pentru ca "să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege" şi pentru ca "să primească înfierea" (cf. Gal 4,4-5). "I-a plăcut lui Dumnezeu - învaţă Conciliul - în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi de firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4)" ^[8].

Iosif este, împreună cu Maria, primul păstrător al acestui mister. Împreună cu Maria - şi în relaţie cu Maria - el participă la această fază culminantă a autorevelării lui Dumnezeu în Cristos, şi participă la acest mister încă de la început. Ţinând cont de textele din ambii evanghelişti, Matei şi Luca, se poate spune că Iosif este chiar primul care este părtaş la credinţa mamei lui Dumnezeu şi, făcând astfel, el o susţine pe soţia sa în credinţa vestirii divine. El este şi cel care, cel dintâi, este pus de Dumnezeu pe calea "peregrinării credinţei", pe care Maria - mai ales în timpul Calvarului şi al Rusaliilor - va merge înainte în mod perfect ^[9].

6. Calea proprie a lui Iosif, peregrinarea sa de credinţă, se va termina mai înainte, adică înainte ca Maria să stea la picioarele crucii pe Golgota şi înainte ca ea - după ce Cristos s-a întors la Tatăl - să se afle în cenacolul Rusaliilor în ziua manifestării Bisericii în lume, Biserică născută prin puterea Duhului adevărului. Totuşi, drumul de credinţă al lui Iosif are aceeaşi direcţie, rămâne determinat total de acelaşi mister, al cărui prim păstrător a fost el împreună cu Maria. Întruparea şi răscumpărarea constituie o unitate organică şi indisolubilă, în care "economia revelaţiei are loc prin evenimente şi cuvinte intim unite între ele" ^[10]. Tocmai datorită acestei unităţi, papa Ioan al XXIII-lea, care nutrea o mare devoţiune faţă de sfântul Iosif, a stabilit ca în canonul roman al Liturghiei, memorialul veşnic al răscumpărării, numele său să fie alături de cel al Mariei şi înaintea acelora ale apostolilor, marilor pontifi şi martirilor ^[11].

Slujirea paternităţii

7. Aşa cum se deduce din textele evanghelice, căsătoria cu Maria este fundamentul juridic al paternităţii lui Iosif. Dumnezeu îl alege pe Iosif ca soţ al Mariei pentru a asigura protecţia părintească a lui Isus. Rezultă că paternitatea lui Iosif - o relaţie care îl plasează cât mai aproape posibil de Cristos, scop al oricărei alegeri şi predestinări (cf. Rom 8,28-29) - trece prin căsătoria cu Maria, adică prin familie.

Evangheliştii, deşi afirmă clar că Isus a fost zămislit prin puterea Duhului Sfânt şi că în acea căsătorie a fost păstrată fecioria (cf. Mt 1,18-25; Lc 1,26-34), îl numesc pe Iosif soţul Mariei şi pe Maria soţia lui Iosif (cf. Mt 1,16; 18-20.24; Lc 1,27; 2,5).

Dacă este important de a mărturisi zămislirea feciorelnică al lui Isus, în cazul Bisericii nu este mai puţin important de a apăra căsătoria Mariei cu Iosif, pentru că, din punct de vedere juridic, de ea depinde paternitatea lui Iosif. Se înţelege astfel de ce au fost înşirate generaţiile conform genealogiei lui Iosif. "Pentru ce - se întreabă sfântul Augustin - nu trebuia să fie prin Iosif? Oare nu era Iosif soţul Mariei? ... Scriptura afirmă, prin intermediul autorităţii îngereşti, că el era soţul. Nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, îi spune, pentru că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. I se porunceşte să pună nume copilului, deşi nu s-a născut din el. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, îi spune. Scriptura ştie că Isus nu s-a născut din sămânţa lui Iosif, deoarece lui, care era preocupat de originea sarcinii, i se spune: este de la Duhul Sfânt. Totuşi, nu îi este luată autoritatea paternă, din moment ce i se porunceşte să dea nume copilului. În sfârşit, însăşi Fecioara Maria, deşi e conştientă că nu l-a zămislit pe Cristos din unirea conjugală cu el, îl numeşte totuşi tatăl lui Cristos" ^[12].

Fiul Mariei este şi fiul lui Iosif în virtutea legăturii matrimoniale care îi uneşte: "Din motivul acelei căsătorii fidele, amândoi au meritat să fie numiţi părinţii lui Cristos, nu numai mama, ci şi tatăl său, în acelaşi mod, fiind soţul mamei sale; amândoi prin intermediul minţii, nu al trupului" ^[13]. În această căsătorie nu a lipsit nimic din ceea ce se cere pentru a fi o căsătorie: "În părinţii lui Cristos s-au realizat toate bunurile căsătoriei: copilul, fidelitatea, sacramentul. Cunoaştem copilul care este însuşi Isus Domnul; fidelitatea, pentru că nu există nici un adulter; sacramentul, pentru că nu există nici un divorţ" ^[14].

Analizând natura căsătoriei, atât sfântul Augustin, cât şi sfântul Toma, o plasează întotdeauna în "unirea invizibilă a sufletelor", în "unirea inimilor", în "consimţământ" ^[15], elemente care în acea căsătorie s-au manifestat în mod exemplar. În momentul culminant al istoriei mântuirii, atunci când Dumnezeu îşi revelează iubirea faţă de omenire prin dăruirea Cuvântului, căsătoria dintre Maria şi Iosif realizează în "libertate" deplină "dăruirea conjugală de sine", în primirea şi exprimarea acestei iubiri ^[16]. "În această mare acţiune de reînnoire a tuturor lucrurilor în Cristos, căsătoria, purificată şi reînnoită şi ea, devine o realitate nouă, un sacrament al noii alianţe. Şi iată că, în pragul Noului Testament, ca şi la începutul celui vechi, există un bărbat şi o femeie. Dar, în timp ce Adam şi Eva au fost izvor al răului care a inundat lumea, Iosif şi Maria constituie culmea de unde se revarsă sfinţenia asupra întregului pământ. Mântuitorul a început opera de mântuire prin această unire feciorelnică şi sfântă în care se manifestă voinţa sa atotputernică de a purifica şi a sfinţi familia, sanctuar al iubirii şi leagăn al vieţii" ^[17].

Câte învăţături derivă astăzi de aici pentru familie! Deoarece "esenţa şi îndatoririle familiei sunt definite în cele din urmă de iubire" şi "familia primeşte misiunea de a păzi, a revela şi a comunica iubirea, ca reflex viu şi participare reală a iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul faţă de Biserică, mireasa sa" ^[18], toate familiile trebuie să se oglindească în sfânta familie, în această "biserică domestică" ^[19] originală. În ea, "printr-un plan misterios al lui Dumnezeu, a trăit ascuns, timp de mai mulţi ani, Fiul lui Dumnezeu: aşadar, ea este prototipul şi exemplul tuturor familiilor creştine" ^[20].

8. Sfântul Iosif a fost chemat de Dumnezeu să slujească în mod direct persoana şi misiunea lui Isus prin intermediul exercitării paternităţii sale: tocmai în felul acesta el cooperează la împlinirea timpurilor, la marele mister al răscumpărării şi este cu adevărat "ministru al mântuirii" ^[21]. Paternitatea sa s-a exprimat concret "în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, o jertfă, pentru misterul întrupării şi pentru misiunea răscumpărătoare care este unită cu misterul; în faptul de a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei familii, pentru a face din această autoritate o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale; în faptul de a fi convertit vocaţia sa umană la iubirea domestică, în jertfirea supraomenească de sine, a inimii sale şi a oricărei capacităţi, în iubirea pusă în slujba lui Mesia care s-a născut în casa sa" ^[22].

Liturgia, amintind că au fost încredinţate "ocrotirii fidele a sfântului Iosif începuturile misterelor mântuirii" ^[23], precizează şi faptul că "Dumnezeu l-a pus în fruntea familiei sale, ca slujitor credincios şi înţelept pentru ca el să păzească pe Fiul său unul-născut ca tată" ^[24]. Leon al XIII-lea subliniază măreţia acestei misiuni: "Între toţi, el se impune prin marea sa demnitate, deoarece, prin voinţă divină, el a fost purtătorul de grijă şi, în opinia oamenilor, tată al Fiului lui Dumnezeu. Rezultă de aici că Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, a fost supus lui Iosif, a ascultat de el şi i-a dat acea cinstire şi reverenţă datorate de copii taţilor" ^[25].

Deoarece nu se poate concepe ca unei misiuni sublime să nu-i corespundă calităţile cerute pentru a o putea îndeplini în mod adecvat, trebuie recunoscut că Iosif a avut faţă de Isus "printr-un dar ceresc special, toată iubirea naturală, toată grija afectuoasă pe care o poate avea un tată" ^[26].

Alături de puterea paternă asupra lui Isus, Dumnezeu l-a făcut părtaş pe Iosif şi de o iubire corespunzătoare, acea iubire care îşi are izvorul în Tatăl "de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ" (Ef 3,15).

În evanghelii este prezentată clar misiunea paternă a lui Iosif faţă de Isus. De fapt, mântuirea care trece prin umanitatea lui Isus, se realizează în gesturile care fac parte din viaţa zilnică de familie, respectând acea "condescendenţă" caracteristică economiei întrupării. Evangheliştii sunt foarte atenţi să arate că în viaţa lui Isus nimic nu a fost lăsat la întâmplare, ci totul s-a desfăşurat după un plan divin stabilit mai dinainte. Formula repetată atât de des "a fost aşa pentru ca să se împlinească..." şi referinţa evenimentului descris la un text din Vechiul Testament, tind să sublinieze unitatea şi continuitatea planului care ajunge la împlinire în Cristos.

Prin întrupare, "promisiunile" şi "personajele" din Vechiul Testament devin "realităţi"; locuri, persoane, evenimente şi rituri se întrepătrund conform unor porunci divine precise, transmise prin intermediul îngerului şi ascultate de creaturi deosebit de sensibile la glasul lui Dumnezeu. Maria este slujitoarea smerită a Domnului, pregătită încă din veşnicie să fie mamă a lui Dumnezeu; pe Iosif, Dumnezeu l-a ales să fie "cel care se ocupă de buna rânduială a naşterii Domnului" ^[27], cel care are misiunea de a avea grijă de inserarea "ordonată" în lume a Fiului lui Dumnezeu, prin respectarea dispoziţiilor divine şi a legilor umane. Toată viaţa aşa-numită "privată" sau "ascunsă" a lui Isus este încredinţată grijii sale.

Recensământul

9. Mergând la Betleem pentru recensământ, supunându-se dispoziţiilor autorităţii legitime, Iosif a împlinit faţă de copil datoria importantă şi semnificativă de a insera în mod oficial numele "Isus, fiul lui Iosif din Nazaret" (In 1,45) în analele imperiului. Această înscriere arată în mod clar apartenenţa lui Isus la neamul omenesc, om între oameni, cetăţean al acestei lumi, supus legilor şi instituţiilor civile, dar şi "mântuitor al lumii". Origene descrie bine semnificaţia teologică inerentă acestui fapt istoric, semnificaţie ce nu este marginală: "Deoarece primul recensământ al întregului pământ a avut loc sub Cezar Augustus, şi printre toţi ceilalţi s-a înregistrat şi Iosif împreună cu Maria, soţia sa, care era însărcinată, deoarece Isus s-a născut înainte ca recensământul să se termine, pentru cel care observă cu mare atenţie poate să pară un fel de mister faptul că în înscrierea întregului pământ trebuie să fie înregistrat şi Cristos. În acest fel, înregistrat împreună cu toţi, el putea să-i sfinţească pe toţi; împreună cu întregul pământ înscris în recensământ, el putea să ofere pământului comuniunea cu sine, şi după această înscriere îi scria pe toţi oamenii de pe pământ în cartea celor vii, în care toţi cei care vor crede în el vor fi apoi înscrişi în cer împreună cu sfinţii aceluia căruia i se cuvine slavă şi domnie în vecii vecilor. Amin" ^[28].

Naşterea la Betleem

10. Ca păstrător al misterului "ascuns de veacuri în mintea lui Dumnezeu" care începe să se realizeze în faţa ochilor săi "la împlinirea timpurilor", Iosif este împreună cu Maria, în noaptea din Betleem, martor privilegiat al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Aşa scrie Luca: "Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (Lc 2,6-7).

Iosif a fost martor ocular al acestei naşteri, petrecută în condiţii umilitoare din punct de vedere uman, o primă vestire a acelei "despuieri" (cf. Fil 2,5-8), pe care Cristos a primit-o în mod liber pentru iertarea păcatelor. În acelaşi timp, el a fost martor al adoraţiei păstorilor, ajunşi la locul naşterii lui Isus după ce îngerul le dăduse această mare şi fericită veste (cf. Lc 2,15-16); mai târziu, a fost şi martor al cinstirii magilor veniţi din Răsărit (cf. Mt 2,11).

Tăierea împrejur

11. Tăierea împrejur a copilului, fiind prima îndatorire religioasă a tatălui, Iosif, prin acest rit (cf. Lc 2,21), îşi exercită dreptul şi datoria sa faţă de Isus.

Principiul conform căruia riturile din Vechiul Testament sunt umbra realităţii (cf. Evr 9,9; 10,1) explică de ce le acceptă Isus. Ca şi celelalte rituri, şi tăierea împrejur îşi află "împlinirea" în Isus. Alianţa lui Dumnezeu cu Abraham, care avea ca semn tăierea împrejur (cf. Gen 17,13) a dobândit în Isus efectul său deplin şi realizarea sa perfectă, Isus fiind acel "da" al tuturor făgăduinţelor din vechime (cf. 2Cor 1,20).

Impunerea numelui

12. Cu ocazia tăierii împrejur, Iosif dă copilului numele de Isus. Acest nume este singurul în care este mântuirea (cf. Fap 4,12); Iosif aflase semnificaţia numelui în momentul "vestirii": "Îi vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcatele sale" (Mt 1,21). Dându-i numele, Iosif îşi declară paternitatea legală asupra lui Isus şi, rostindu-i numele, îi proclamă misiunea de mântuitor.

Prezentarea la templu

13. Acest rit, relatat de Luca (2,22-24), include răscumpărarea primului născut şi aruncă lumină asupra rămânerii ulterioare a lui Isus la templu când avea doisprezece ani.

Răscumpărarea primului născut este o altă datorie a tatălui, care este îndeplinită de Iosif. În primul născut era reprezentat poporul alianţei răscumpărat din sclavie, pentru a aparţine lui Dumnezeu. Şi în acest sens, Isus, care este adevăratul "preţ" de răscumpărare (cf. 1Cor 6,20; 7,23; 1Pt 1,19), nu numai că "împlineşte" ritul Vechiului Testament, dar în acelaşi timp îl depăşeşte, el nefiind un subiect ce trebuie răscumpărat, ci însuşi autorul răscumpărării.

Evanghelistul notează că "tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el" (Lc 2,33) şi îndeosebi de ceea ce a spus Simeon, arătându-l pe Isus, în cântarea sa adresată lui Dumnezeu, ca "mântuirea pregătită de Dumnezeu în faţa tuturor popoarelor" şi "lumină spre luminarea neamurilor şi spre slava poporului său Israel" şi, puţin mai înainte, ca "semn care va stârni împotrivire" (cf Lc 2,30-34).

Fuga în Egipt

14. După prezentarea la templu, evanghelistul Luca notează: "Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" (Lc 2,39-40).

Dar, conform textului după Matei, înainte de această întoarcere în Galileea, a avut loc un eveniment foarte important, pentru care providenţa divină apelează din nou la Iosif. Citim: "După ce au plecat ei (magii), iată ca îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă" (Mt 2,13). Cu ocazia venirii magilor din Răsărit, Irod a aflat de naşterea "regelui iudeilor" (Mt 2,2). Când au plecat magii, el "a trimis să fie ucişi, în Betleem şi în toate împrejurimile sale, toţi copiii de la doi ani în jos" (Mt 2,16). În felul acesta, omorându-i pe toţi, el voia să-l ucidă pe acel nou-născut "rege al iudeilor", despre care aflase în timpul vizitei pe care au făcut-o magii la curtea sa. Atunci Iosif, auzind în vis avertismentul, "a luat copilul şi pe mama sa, în timpul nopţii, şi a plecat în Egipt. A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt am chemat pe fiul meu" (Mt 2,14-15; cf. Os 11,1).

Astfel, întoarcerea lui Isus de la Betleem la Nazaret a avut loc prin Egipt. După cum Israel a parcurs drumul exodului "de la starea de sclavie" pentru a începe vechea alianţă, tot aşa Iosif, păstrător şi cooperator al misterului providenţial al lui Dumnezeu, îl păzeşte şi în exil pe cel care realizează noua alianţă.

Rămânerea lui Isus în templu

15. Din momentul vestirii, Iosif, împreună cu Maria, s-au aflat într-un fel în intimitatea misterului ascuns de veacuri în mintea lui Dumnezeu care a luat trup: "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). El a locuit în mijlocul oamenilor, iar ambientul locuinţei sale a fost sfânta familie din Nazaret - una din multele familii ale acestei cetăţi din Galileea, una din multele familii ale ţării lui Israel. Aici Isus "creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" (Lc 2,40). Evangheliile rezumă în puţine cuvinte perioada lungă a vieţii "ascunse", în timpul căreia Isus se pregătea pentru misiunea sa mesianică. Un singur moment iese în evidenţă în timpul acestei "ascunderi" şi este descris de Evanghelia după Luca: Paştele din Ierusalim, atunci când Isus avea doisprezece ani.

Isus a participat la această sărbătoare ca tânăr pelerin împreună cu Maria şi cu Iosif. Şi iată: "După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas la Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau" (Lc 2,43). După ce a trecut o zi, ei şi-au dat seama şi au început căutările "între rude şi cunoscuţi". "După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultând şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui" (Lc 2,46-47). Maria întreabă: "Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi" (Lc 2,48). Răspunsul lui Isus a fost de aşa natură încât cei doi "nu au înţeles cuvântul pe care li-l spusese". El a spus: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" (Lc 2, 49-50).

Acest răspuns l-a auzit Iosif, căruia Maria tocmai îi dăduse calificativul "tatăl tău". De fapt, aşa spuneau şi credeau cu toţii: "după cum se credea, Isus era fiul lui Iosif" (Lc 3,23). Răspunsul lui Isus trebuia să reînnoiască şi mai mult în convingerea "presupusului tată" ceea ce acesta auzise într-o noapte, cu doisprezece ani înainte: "Iosife..., nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt". Deja de atunci el ştia că este păstrător al misterului lui Dumnezeu, iar Isus, în vârstă de doisprezece ani, a evocat chiar acest mister. "Trebuie să fiu în casa Tatălui meu".

Susţinerea şi educarea lui Isus

16. Creşterea lui Isus "în înţelepciune, statură şi har" (Lc 2,52) a avut loc în ambientul sfintei familii sub ochii lui Iosif, care avea misiunea înaltă de "a-l creşte", adică de a-l hrăni, de a-l îmbrăca şi de a-l instrui pe Isus în lege şi într-o meserie, în conformitate cu datoriile încredinţate tatălui.

În jertfa euharistică, Biserica cinsteşte înainte de toate memoria glorioasei Fecioare Maria, dar şi a fericitului Iosif ^[29], pentru că "l-a hrănit pe cel pe care credincioşii trebuiau să-l mănânce ca pâine a vieţii veşnice" ^[30].

La rândul său, Isus "era supus lor" (Lc 2,51), răsplătind cu respect atenţiile "părinţilor" săi. Astfel, el a voit să sfinţească datoriile de familie şi de muncă, pe care le îndeplinea alături de Iosif.

III.

BĂRBATUL DREPT - SOŢUL

17. În timpul vieţii sale, care a fost o peregrinare în credinţă, Iosif, ca şi Maria, a rămas credincios până la sfârşit chemării lui Dumnezeu. Viaţa Mariei a fost împlinirea până la capăt a acelui fiat de la început, rostit în momentul Bunei-Vestiri, în timp ce Iosif, aşa cum s-a spus deja, în momentul "vestirii" nu a spus nici un cuvânt: el "a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului" (Mt 1,24). Şi acest dintâi "a făcut" a devenit începutul "căii lui Iosif". De-a lungul acestei căi, evangheliile nu notează nici un cuvânt spus de el. Dar tăcerea lui Iosif are o elocvenţă specială: graţie acestei tăceri, se poate citi în mod deplin adevărul conţinut în calificativul pe care i-l dă evanghelia: bărbat "drept" (Mt 1,19).

18. Bărbatul "drept" din Nazaret are mai ales caracteristicile clare ale soţului. Evanghelistul vorbeşte despre Maria ca despre "o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif" (Lc 1,27). Înainte de a începe să se împlinească "misterul ascuns de veacuri" (Ef 3,9), evangheliile aşază înaintea noastră imaginea soţului şi a soţiei. Conform obişnuinţei poporului ebraic, căsătoria se încheia în două etape: mai întâi era celebrată căsătoria legală (căsătorie adevărată) şi numai după o anumită perioadă soţul o aducea pe soţie în casa sa. Înainte de a trăi împreună cu Maria, Iosif era deci deja "soţul" ei; însă Maria păstra în ea dorinţa de a se dărui total şi exclusiv lui Dumnezeu. S-ar putea pune întrebarea, în ce fel se împacă această dorinţă cu "nunta". Răspunsul vine numai din desfăşurarea evenimentelor salvifice, adică din acţiunea specială a lui Dumnezeu însuşi. Încă din momentul Bunei-Vestiri, Maria ştie că trebuie să realizeze dorinţa sa feciorelnică de a se dărui lui Dumnezeu în mod exclusiv şi total tocmai devenind mamă a Fiului lui Dumnezeu. Maternitatea prin puterea Duhului Sfânt este forma de dăruire pe care însuşi Dumnezeu o aşteaptă de la fecioară, "logodnica" lui Iosif. Maria rosteşte fiat-ul său.

Faptul de a fi "logodită" cu Iosif este conţinut chiar în planul lui Dumnezeu. Acest lucru îl arată amândoi evangheliştii citaţi, dar în mod deosebit Matei. Cuvintele spuse lui Iosif sunt foarte semnificative: "Nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt" (Mt 1,20). Ele explică misterul soţiei lui Iosif: Maria este fecioară în maternitatea sa. În ea "Fiul Celui Preaînalt" ia trup omenesc şi devine "Fiul Omului".

Adresându-i-se lui Iosif prin cuvintele îngerului, Dumnezeu se adresează lui ca soţ al fecioarei din Nazaret. Ceea ce s-a împlinit în ea, prin lucrarea Duhului Sfânt, exprimă în acelaşi timp o confirmare specială a legăturii conjugale care exista deja înainte între Iosif şi Maria. Trimisul spune clar lui Iosif: "Nu te teme să o iei la tine pe Maria, soţia ta". Pentru aceasta, ceea ce se întâmplase mai înainte - nunta sa cu Maria - a avut loc prin voinţa lui Dumnezeu şi deci trebuia păstrat. În maternitatea sa divină, Maria trebuie să continue să trăiască asemenea unei "fecioare, logodită cu un bărbat" (cf. Lc 1,27).

19. În cuvintele "vestirii" din timpul nopţii Iosif ascultă nu numai adevărul divin cu privire la chemarea inefabilă a soţiei sale, ci în ele el ascultă din nou adevărul cu privire la propria chemare. Acest bărbat "drept", care, în spiritul celor mai nobile tradiţii ale poporului ales, o iubea pe fecioara din Nazaret şi era legat de ea printr-o iubire conjugală, este chemat din nou de Dumnezeu la această iubire.

"Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui" (Mt 1,24); ceea ce s-a zămislit în ea "este de la Duhul Sfânt"; oare din aceste expresii nu trebuie să se recunoască faptul că şi iubirea sa de bărbat este regenerată de Duhul Sfânt? Oare nu trebuie crezut că iubirea lui Dumnezeu, care a fost revărsată în inima omenească prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), modelează în modul cel mai perfect orice iubire umană? Într-un mod cu totul deosebit, ea modelează şi iubirea conjugală a soţilor, aprofundând în ea tot ceea ce este vrednic şi frumos din punct de vedere uman, tot ceea ce poartă semnele încredinţării exclusive, a alianţei persoanelor şi a comuniunii autentice, după exemplul misterului trinitar.

"Iosif... a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu" (cf. Mt 1,24). Aceste cuvinte arată o altă apropiere conjugală. Profunzimea acestei apropieri, intensitatea spirituală a unirii şi a contactului dintre persoane - a bărbatului şi a femeii - provin în definitiv de la Duhul, care dă viaţă (cf. In 6,63). Iosif, supus Duhului, a găsit chiar în el izvorul iubirii, al iubirii sale conjugale de bărbat, iar aceasta a fost o iubire mai mare decât aceea pe care "bărbatul drept" o putea aştepta după măsura propriei inimi omeneşti.

20. În liturgie, Maria este celebrată precum cea "unită cu Iosif, bărbat drept, printr-o legătură de iubire conjugală şi feciorelnică" ^[31]. Este vorba, de fapt, de două iubiri care reprezintă în acelaşi timp misterul Bisericii, fecioară şi mireasă, care îşi are simbolul în căsătoria dintre Maria şi Iosif. "Fecioria şi celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu nu numai că nu contrazic demnitatea căsătoriei, ci o presupun şi o confirmă. Căsătoria şi fecioria sunt două moduri de a exprima şi de a trăi unicul mister al alianţei lui Dumnezeu cu poporul său" ^[32], care este comuniune de iubire între Dumnezeu şi oameni.

Prin jertfirea totală de sine, Iosif exprimă iubirea sa generoasă faţă de mama lui Dumnezeu, făcând-o "dăruire conjugală de sine". Deşi era decis să se retragă pentru a nu împiedica planul lui Dumnezeu care se realiza în ea, el, prin porunca expresă a îngerului, o ţine cu sine şi îi respectă apartenenţa exclusivă la Dumnezeu.

Pe de altă parte, din căsătoria cu Maria au izvorât pentru Iosif demnitatea sa unică şi drepturile sale asupra lui Isus. "Este sigur că demnitatea de mamă a lui Dumnezeu este aşa de înaltă, încât nimic nu poate fi atât de sublim; dar pentru că între preafericita Fecioară şi Iosif a fost legat un nod conjugal, nu există îndoială că el s-a apropiat ca nimeni altul de acea demnitate preaînaltă, prin care mama lui Dumnezeu era cu mult deasupra tuturor creaturilor. Deoarece locuirea împreună este societatea şi prietenia maximă, cu care, prin natura sa, trebuie unită comuniunea bunurilor, rezultă de aici că, dacă Dumnezeu l-a dat Fecioarei pe Iosif ca soţ, i-a dat această demnitate nu numai ca unui tovarăş de viaţă, martor al fecioriei şi apărător al cinstei, dar şi pentru ca să participe, prin intermediul legământului conjugal, la neasemuita ei măreţie" ^[33].

21. O astfel de legătură de dragoste a constituit viaţa sfintei familii, mai întâi în sărăcia din Betleem, apoi în exilul din Egipt şi, ulterior, în locuinţa de la Nazaret. Biserica înconjoară această familie cu veneraţie profundă, propunând-o tuturor familiilor ca model. Inserată direct în misterul întrupării, familia din Nazaret constituie ea însăşi un mister special. De asemenea - ca şi în întrupare - adevărata paternitate aparţine acestui mister: forma umană a familiei Fiului lui Dumnezeu - familie umană adevărată, formată de misterul divin. În ea Iosif este tatăl: paternitatea sa nu este una care derivă din naştere; nu este "aparentă" sau numai "înlocuitoare", dar posedă în mod deplin autenticitatea paternităţii umane, a misiunii paterne în familie. În aceasta este conţinută o consecinţă a unirii ipostatice: umanitatea primită în unitatea persoanei divine a Cuvântului-Fiu, Isus Cristos. Împreună cu primirea umanităţii, în Cristos este "primit" şi tot ceea ce este uman şi, în mod special, familia, ca primă dimensiune a existenţei sale pe pământ. În acest context este "primită" şi paternitatea umană a lui Iosif.

Pe baza acestui principiu, cuvintele adresate de Maria lui Isus la vârsta de doisprezece ani în templu capătă semnificaţia lor justă: "Tatăl tău şi cu mine... te-am căutat". Aceasta nu este o frază convenţională: cuvintele mamei lui Isus arată toată realitatea întrupării, care aparţine misterului familiei din Nazaret. Iosif, care încă de la început a acceptat prin "ascultarea credinţei" paternitatea sa umană faţă de Isus, urmând lumina Duhului Sfânt, care se dăruieşte omului prin credinţă, descoperea desigur tot mai mult darul inefabil al acestei paternităţi.

IV.

MUNCA - EXPRESIE A IUBIRII

22. Munca este exprimarea zilnică a acestei iubiri în viaţa familiei din Nazaret. Textul evanghelic precizează tipul de muncă prin care Iosif se străduia să asigure susţinerea familiei: cea de tâmplar. Acest cuvânt simplu acoperă întregul arc al vieţii lui Iosif. Aceştia sunt anii de viaţă ascunsă pentru Isus, despre care vorbeşte evanghelistul după episodul petrecut la templu: "Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor" (Lc 2,51). Această "supunere", adică ascultarea lui Isus în casa din Nazaret, trebuie înţeleasă şi ca participare la munca lui Iosif. Cel care era numit "fiul tâmplarului" a învăţat meseria de la tatăl său purtător de grijă. Dacă în ordinea mântuirii şi a sfinţeniei familia din Nazaret este model pentru familiile umane, în mod analog este şi munca lui Isus alături de Iosif tâmplarul. În epoca noastră, Biserica a scos în evidenţă această realitate, prin comemorarea liturgică a sfântului Iosif muncitorul, fixată la 1 mai. Munca umană, şi îndeosebi munca manuală, capătă în evanghelie un accent special. Ea a fost primită în misterul întrupării împreună cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum a fost şi răscumpărată în mod deosebit. Graţie atelierului de lucru unde îşi exercita meseria sa împreună cu Isus, Iosif a apropiat munca umană de misterul răscumpărării.

23. În creşterea umană a lui Isus "în înţelepciune, statură şi har", un rol important l-a avut virtutea hărniciei, "munca fiind un bine al omului" care "transformă natura" şi-l face pe om, "într-un anumit fel, mai uman" ^[34].

Importanţa muncii în viaţa omului cere ca să fie cunoscut şi asimilat conţinutul ei "pentru a-i ajuta pe toţi oamenii să se apropie prin intermediul ei de Dumnezeu, Creator şi Răscumpărător, să participe la planurile sale mântuitoare faţă de om şi de lume şi să aprofundeze în viaţa lor prietenia cu Cristos, asumând prin intermediul unei credinţe vii o participare la tripla sa misiune: de preot, profet şi rege" ^[35].

24. În definitiv, este vorba despre sfinţirea vieţii zilnice, pe care fiecare trebuie să o urmărească în propria stare de viaţă şi care poate fi promovată după un model accesibil tuturor: "Sfântul Iosif este modelul celor smeriţi pe care creştinismul îi cinsteşte în mod deosebit; sfântul Iosif este dovada că pentru a fi urmaşi buni şi autentici ai lui Cristos nu trebuie «lucruri mari», ci sunt cerute numai virtuţi obişnuite, omeneşti, simple, dar adevărate şi autentice" ^[36].

V.

PRIMATUL VIEŢII INTERIOARE

25. Şi munca de tâmplar în casa din Nazaret este acoperită de acelaşi climat de tăcere care însoţeşte tot ce se referă la figura lui Iosif. Însă este o tăcere care dezvăluie în mod special profilul interior al acestei figuri. Evangheliile vorbesc exclusiv despre ceea ce "a făcut" Iosif; totuşi ele dau posibilitatea de a descoperi în "acţiunile" sale, învăluite de tăcere, un climat de contemplaţie profundă. Iosif era în contact zilnic cu misterul "ascuns de veacuri", care "şi-a luat locuinţă" sub acoperişul casei sale. Acest lucru explică, de exemplu, pentru ce sfânta Tereza de Avila, marea reformatoare a Carmelului contemplativ, a devenit promotoare a reînnoirii cultului sfântului Iosif în creştinătatea occidentală.

26. Jertfirea totală a existenţei sale, pe care a oferit-o Iosif ca o cerinţă a venirii lui Mesia în propria lui casă, îşi găseşte un sprijin adecvat în "viaţa sa interioară deosebită, de unde primeşte porunci şi întăriri şi care îi inspiră logica şi puterea caracteristică sufletelor simple şi limpezi, care însoţeşte marile decizii, cum este aceea de a pune imediat la dispoziţia planurilor divine libertatea sa, chemarea sa umană legitimă, fericirea sa conjugală, acceptând condiţia, responsabilitatea şi greutatea familiei şi renunţând pentru o iubire feciorelnică incomparabilă la iubirea conjugală naturală care o constituie şi o alimentează" ^[37].

Această supunere înaintea lui Dumnezeu, care înseamnă promptitudine de voinţă în a se dedica lucrurilor care se referă la slujirea sa, nu este altceva decât exercitarea devoţiunii, care constituie una din exprimările virtuţii religiozităţii ^[38].

27. Comuniunea de viaţă dintre Iosif şi Isus ne face să mai luăm încă în considerare misterul întrupării, chiar sub aspectul umanităţii lui Cristos instrument eficace al lui Dumnezeu pentru sfinţirea oamenilor: "În virtutea dumnezeirii, acţiunile umane ale lui Cristos au fost pentru noi mântuitoare, realizând în noi harul fie în vederea meritului, fie pentru o anumită eficacitate" ^[39].

Între aceste acţiuni, evangheliştii le privilegiază pe cele referitoare la misterul pascal, dar nu omit să sublinieze importanţa contactului fizic cu Isus în vederea vindecărilor (cf. de exemplu Mc 1,41) şi influenţa exercitată de el asupra lui Ioan Botezătorul, atunci când amândoi erau încă în sânul matern (cf. Lc 1,41-44).

Aşa cum s-a văzut, mărturia apostolică nu a neglijat relatarea naşterii lui Isus, a tăierii împrejur, a prezentării la templu, a fugii în Egipt şi a vieţii ascunse la Nazaret din cauza "misterului" de har conţinut în aceste "gesturi", care sunt toate mântuitoare, pentru că sunt părtaşe de acelaşi izvor de iubire: dumnezeirea lui Cristos. Dacă această iubire iradia prin intermediul umanităţii asupra tuturor oamenilor, desigur că de ea beneficiau în primul rând cei pe care voinţa divină îi introdusese în cea mai strictă intimitate a sa: Maria, mama sa, şi Iosif, tatăl purtător de grijă ^[40].

Deoarece iubirea "paternă" a lui Iosif nu putea să nu influenţeze iubirea "filială" a lui Isus şi, invers, iubirea "filială" a lui Isus nu putea să nu influenţeze iubirea "paternă" a lui Iosif, cum se poate intra în profunzimea acestei relaţii singulare? Sufletele cele mai sensibile la impulsurile iubirii divine văd pe bună dreptate în Iosif un exemplu luminos de viaţă interioară.

În afară de aceasta, tensiunea aparentă între viaţa activă şi cea contemplativă îşi află în el o depăşire ideală, posibilă celui care posedă perfecţiunea dragostei. Urmând cunoscuta distincţie între iubirea adevărului şi exigenţa iubirii ^[41], putem spune că Iosif a experimentat atât iubirea adevărului, adică iubirea curată de contemplare a adevărului divin care iradia din umanitatea lui Cristos, cât şi exigenţa iubirii, adică iubirea la fel de curată a slujirii, cerută de apărarea şi de dezvoltarea aceleiaşi umanităţi.

VI.

PATRON AL BISERICII DIN TIMPUL NOSTRU

28. În timpuri grele pentru Biserică, Pius al IX-lea, voind să o încredinţeze protecţiei speciale a sfântului patriarh Iosif, l-a declarat "patron al Bisericii Catolice" ^[42]. Pontiful ştia că nu face un gest la întâmplare, deoarece din cauza demnităţii deosebite date de Dumnezeu acestui slujitor al său aşa de credincios, "Biserica, după sfânta Fecioară, soţia lui, a avut mereu o mare cinstire şi l-a umplut de laude pe fericitul Iosif şi a alergat la el mai ales în nenorociri" ^[43].

Care sunt motivele unei încrederi aşa de mari? Leon al XIII-lea le-a expus astfel: "Motivele pentru care fericitul Iosif trebuie considerat patron special al Bisericii, iar Biserica, la rândul ei, trebuie să se încreadă tot mai mult că va avea apărarea şi ocrotirea sa, provin îndeosebi din faptul că el a fost soţul Mariei şi tatăl purtător de grijă al lui Isus [...]. Iosif a fost, la timpul său, păzitor, cap şi apărător legitim şi natural al familiei divine [...]. Aşadar, este cu adevărat vrednic ca fericitul Iosif, aşa cum a ştiut să conducă cu sfinţenie familia din Nazaret în orice eveniment, tot aşa acum să acopere şi să apere cu ocrotirea sa cerească Biserica lui Cristos" ^[44].

29. Această ocrotire trebuie să fie invocată şi este necesară pentru Biserică nu numai pentru a se apăra împotriva pericolelor care apar, ci mai ales şi în special pentru a se întări în acţiunea sa reînnoită de evanghelizare a lumii şi de reevanghelizare în acele "ţări şi naţiuni unde - aşa cum am scris în exortaţia apostolică Christifideles laici - religia şi viaţa creştină erau într-un timp deosebit de înfloritoare" şi care "acum sunt puse la grea încercare" ^[45]. Pentru a duce prima vestire a lui Cristos sau pentru a o duce din nou acolo unde ea a fost neglijată sau uitată, Biserica are nevoie de "putere de sus" specială (cf. Lc 24,29; Fap 1,8), desigur un dar al Duhului Domnului, dar care nu este desprins de mijlocirea şi de exemplul sfinţilor săi.

30. În afară de protecţia sa sigură, Biserica se încrede şi în exemplul luminos al lui Iosif, un exemplu ce depăşeşte fiecare stare de viaţă şi care se propune întregii comunităţi creştine, oricare ar fi starea şi îndatoririle fiecărui credincios în cadrul ei.

Cum s-a spus în constituţia Conciliului Vatican II despre revelaţia divină, atitudinea fundamentală a întregii Biserici trebuie să fie aceea de "ascultare cu pietate a cuvântului lui Dumnezeu" ^[46], adică aceea de disponibilitate absolută de a sluji cu fidelitate voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, revelată în Isus. Găsim deja la începutul răscumpărării umane întruparea modelului de ascultare, după Maria, chiar în Iosif, cel care se distinge prin împlinirea fidelă a poruncilor lui Dumnezeu.

Paul al VI-lea invita să se invoce ocrotirea sa "aşa cum a obişnuit să facă Biserica, în aceste timpuri din urmă, înainte de toate printr-o reflecţie teologică asupra unirii acţiunii divine cu acţiunea umană în marea economie a răscumpărării, în cadrul căreia prima, cea divină, este de la sine suficientă, dar a doua, cea umană, a noastră, deşi nu este capabilă de nimic (cf. In 15,5), nu este niciodată scutită de o colaborare umilă, dar condiţională şi înnobilatoare. În afară de aceasta, Biserica îl invocă în calitate de protector dintr-o dorinţă profundă şi foarte actuală de a-şi revigora existenţa sa seculară cu virtuţile evanghelice adevărate, care strălucesc în sfântul Iosif" ^[47].

31. Biserica transformă aceste exigenţe în rugăciune. Amintind că Dumnezeu a încredinţat grijii pline de iubire a sfântului Iosif începutul răscumpărării noastre, ea îi cere să-i dăruiască harul de a colabora cu fidelitate la opera mântuirii, de a-i dărui aceeaşi fidelitate şi curăţie a inimii care l-a animat pe Iosif în slujirea Cuvântului întrupat şi de a umbla înaintea lui Dumnezeu pe căile sfinţeniei şi ale dreptăţii după exemplul şi prin mijlocirea sfântului ^[48].

Deja cu o sută de ani în urmă, papa Leon al XIII-lea chema lumea catolică la rugăciune pentru a obţine ocrotirea sfântului Iosif, patron al întregii Biserici. Scrisoarea enciclică Quamquam pluries reamintea acea "iubire paternă" pe care Iosif "o nutrea faţă de copilul Isus", şi îi recomanda lui, "păzitor neobosit al familiei divine, moştenirea scumpă pe care Isus Cristos a dobândit-o cu sângele său". De atunci, Biserica - aşa cum am amintit la început - imploră ocrotirea sfântului Iosif "pentru acea sfântă legătură de dragoste ce l-a unit cu neprihănita Fecioară, născătoare de Dumnezeu" şi îi încredinţează toate grijile sale, chiar şi familia umană care este ameninţată de pericole.

Şi astăzi avem numeroase motive pentru a ne ruga în acelaşi fel: "Îndepărtează de la noi, preaiubitorule părinte, toată ciuma rătăcirilor şi a viciilor [...], vino din cer în ajutorul nostru în această luptă cu puterea întunericului [...]; şi, precum odinioară ai scăpat din primejdia morţii pe pruncul Isus, apără acum sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele duşmanului şi de orice nenorocire" ^[49]. Şi astăzi avem motive întemeiate de a recomanda pe orice om sfântului Iosif.

32. Îndemn cu tărie ca amintirea prezentă a figurii sfântului Iosif să reînnoiască şi în noi accentele acelei rugăciuni pe care a recomandat-o cu un secol în urmă predecesorul meu ca să se înalţe către el. Este sigur că această rugăciune şi însăşi figura lui Iosif dobândesc o actualitate reînnoită pentru Biserica din timpul nostru, în relaţie cu noul mileniu creştin.

Conciliul Vatican II i-a sensibilizat din nou pe toţi cu privire la "marile lucruri ale lui Dumnezeu", cu privire la acea "economie a mântuirii", al cărei ministru special a fost Iosif. Aşadar, recomandându-ne ocrotirii celui căruia însuşi Dumnezeu "i-a încredinţat păzirea comorilor sale cele mai preţioase şi mai mari" ^[50], învăţăm în acelaşi timp de la el să slujim "economia mântuirii". Fie ca sfântul Iosif să devină pentru toţi un învăţător deosebit în slujirea misiunii mântuitoare a lui Cristos, datorie ce revine fiecăruia şi tuturor în Biserică: soţilor şi părinţilor, celor care trăiesc din munca mâinilor proprii sau din orice altă muncă, persoanelor chemate la viaţa contemplativă ca şi celor chemate la apostolat.

Bărbatul drept, care purta în sine tot patrimoniul vechii alianţe, a fost introdus şi în "începutul" noii şi veşnicei alianţe în Isus Cristos. Fie ca el să ne arate căile acestei alianţe mântuitoare, acum în pragul apropiatului mileniu, în care trebuie să dureze şi să se dezvolte ulterior "împlinirea timpurilor" care este proprie misterului inefabil al întrupării cuvântului.

Fie ca sfântul Iosif să obţină Bisericii şi lumii, ca şi fiecăruia dintre noi, binecuvântarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Roma, "Sfântul Petru", 15 august - solemnitatea Adormirii Maicii Domnului - din anul 1989, al unsprezecelea an de pontificat.

Ioan Paul al II-lea

© 1989 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere: Mihai Pătraşcu

© 2004 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 44
ISBN 973-8191-56-4