Exortaţia apostolică
FAMILIARIS CONSORTIO
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi
(22 noiembrie 1981)

Introducere

Biserica în slujba familiei

1. Transformările ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituţii. Multe familii trăiesc această situaţie în fidelitate faţă de acele valori spirituale care stau la baza instituţiei familiale. Altele plutesc în nesiguranţă ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine şi oarecum necunoscătoare ale semnificaţiei vieţii de familie şi ale adevărului sens al vieţii conjugale şi familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăţi sociale, nu pot să-şi realizeze drepturile fundamentale.

Conştientă că taina Căsătoriei şi familia constituie una dintre valorile cele mai preţioase ale omenirii, Biserica vrea să-şi facă auzit glasul şi să-şi ofere ajutorul celor care, conştienţi de valoarea Căsătoriei şi a familiei, se străduiesc să realizeze cu fidelitate aceste valori în viaţa lor, acelora care plutesc în nesiguranţă şi anxietate, caută adevărul, precum şi acelora care sunt împiedicaţi pe nedrept să trăiască liber propriul proiect al familiei. Susţinând pe cei dintâi, luminându-i pe următorii şi ajutându-i pe ceilalţi, Biserica oferă slujirea sa celor care sunt preocupaţi de destinul Căsătoriei şi al familiei¹.

În mod deosebit, Biserica se adresează tinerilor care sunt gata de a începe drumul spre Căsătorie şi viaţa de familie, cu scopul de a le deschide noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumuseţea şi măreţia chemării la dragoste şi la slujirea vieţii.

Sinodul episcopilor din anul 1980 în continuitate cu Sinoadele precedente

2. Un semn al acestei profunde preocupări a Bisericii pentru familie a fost ultimul Sinod al episcopilor, care s-a ţinut la Roma între 26 septembrie şi 26 octombrie 1980. Acest Sinod a fost continuarea naturală a celor două precedente²: familia creştină este, într-adevăr, prima comunitate creştină chemată să vestească evanghelia persoanei umane în continuă dezvoltare şi să conducă această persoană, printr-o educaţie şi cateheză progresivă, la deplina maturizare umană şi creştină.

Nu numai atât, ultimul Sinod al episcopilor se leagă într-un anumit fel şi cu cel care a dezbătut problema Preoţiei sacramentale şi promovarea dreptăţii în lumea contemporană. Fiind o comunitate educativă, familia creştină trebuie să-l ajute pe om să-şi cunoască propria vocaţie şi să-şi asume rolul necesar pentru realizarea dreptăţii în lume, formându-l încă de la început pentru realizarea unor relaţii interpersonale, bogate în dreptate şi dragoste.

La încheierea lucrărilor, părinţii sinodali mi-au prezentat o listă amplă de propuneri care cuprindea roadele reflecţiilor făcute în cursul intenselor zile de lucru şi mi-au cerut cu un vot unanim să fiu interpretul lor, în faţa omenirii, al preocupărilor arzătoare ale Bisericii pentru familie şi să dau indicaţiile oportune pentru reînnoirea activităţii pastorale în acest sector fundamental al vieţii umane şi ecleziale.

Îndeplinind această îndatorire cu prezenta exortaţie, ca semn al grijii deosebite faţă de misiunea apostolică încredinţată mie, doresc să mulţumesc tuturor membrilor Sinodului pentru contribuţia preţioasă de doctrină şi experienţă pe care mi-au dat-o prin acele Propositiones, al căror text îl încredinţez Consiliului Pontifical pentru Familie, dispunând ca studiul să fie aprofundat cu scopul de a valorifica fiecare aspect al bogăţiilor pe care le conţin.

Bunul preţios al Căsătoriei şi familiei

3. Biserica, luminată de darul credinţei care o face să cunoască întreg adevărul despre bunul preţios al Căsătoriei şi al familiei, precum şi înţelesul lor adânc, simte încă o dată datoria grabnică de a vesti tuturor, fără deosebire, evanghelia, adică "vestea cea bună", dar mai ales acelora care sunt chemaţi şi se pregătesc pentru Căsătorie, cât şi tuturor soţilor şi părinţilor din întreaga lume.

Biserica este profund convinsă că numai prin acceptarea evangheliei se poate realiza pe deplin orice speranţă pe care omul şi-o pune legitim în Căsătorie şi familie.

Voite de Dumnezeu prin însuşi actul creaţiei³, Căsătoria şi familia sunt destinate intrinsec spre a se realiza în Cristos⁴ şi au nevoie de harul său spre a fi vindecate de rănile păcatului⁵ şi readuse la "începutul" lor⁶, adică la cunoaşterea deplină şi realizarea integrală a planului lui Dumnezeu.

Într-un moment istoric în care familia este supusă unor forţe care încearcă s-o distrugă sau s-o deformeze, Biserica - fiind conştientă de faptul că binele societăţii şi al său este profund legat de binele familiei⁷ - simte că datoria ei arzătoare şi urgentă este de a vesti tuturor planul lui Dumnezeu despre Căsătorie şi familie, asigurându-i deplina vitalitate şi promovarea umană şi creştină, contribuind în felul acesta la reînnoirea societăţii şi a poporului lui Dumnezeu.

Prima parte

Lumini şi umbre în familia zilelor noastre

Necesitatea cunoaşterii situaţiei

4. Deoarece planul lui Dumnezeu despre Căsătorie şi familie priveşte pe bărbat şi femeie în complexul existenţei lor zilnice şi în situaţii sociale şi culturale bine determinate, Biserica, în îndeplinirea misiunii sale, trebuie să cunoască situaţiile în care se dezvoltă astăzi Căsătoria şi familia⁸.

Această cunoaştere este deci o exigenţă indispensabilă pentru opera de evanghelizare. Într-adevăr, Biserica trebuie să vestească evanghelia lui Isus Cristos, neschimbată şi mereu nouă, familiilor noastre, aşa cum sunt acestea legate de condiţiile lumii în mijlocul căreia sunt chemate să primească şi să realizeze planul lui Dumnezeu specific lor. Dar nu numai atât; chemările şi ecourile Duhului Sfânt răsună chiar prin glasul evenimentelor istorice, iar Biserica poate să fie condusă la înţelegerea mai profundă a misterului inepuizabil al Căsătoriei şi al familiei, chiar de complexul situaţiilor, de întrebările, neliniştile şi speranţele tinerilor, ale soţilor şi ale părinţilor zilelor noastre⁹.

La toate acestea trebuie adăugată o constatare deosebit de importantă pentru zilele noastre. Nu rareori bărbatului şi femeii de astăzi, în căutarea sinceră şi profundă a unui răspuns la problemele zilnice şi grave ale vieţii lor matrimoniale şi familiale, le sunt oferite viziuni şi propuneri chiar seducătoare, dar care compromit în diferite feluri adevărul şi demnitatea persoanei umane. Adesea, această ofertă este făcută de organizarea puternică şi capilară a mijloacelor de comunicare socială, care subminează în mod subtil libertatea şi capacitatea de judecare obiectivă a lucrurilor.

Mulţi sunt conştienţi deja de acest pericol în care se află persoana umană şi lucrează pentru adevăr. Biserica, ajutată de discernământul evangheliei, se uneşte cu aceştia, punându-se în slujirea adevărului, a libertăţii şi a demnităţii fiecărui bărbat şi a fiecărei femei.

Discernământul evangheliei

5. Discernământul Bisericii devine ofertă de orientare pentru a fi salvat şi realizat întregul adevăr şi deplina demnitate a Căsătoriei şi a familiei.

El este realizat de sensul credinţei¹⁰, care este un dar pe care Duhul Sfânt îl dă tuturor credincioşilor¹¹, fiind deci opera întregii Biserici, conform cu diversitatea diferitelor daruri şi carisme care, împreună şi conform responsabilităţii proprii fiecăruia, cooperează pentru o mai profundă înţelegere şi actualizare a cuvântului lui Dumnezeu. Deci Biserica nu-şi împlineşte misiunea de pătrundere a înţelesului evangheliei numai prin intermediul păstorilor bisericeşti, care învaţă în numele şi cu puterea lui Cristos, ci şi prin laici: Cristos "îi investeşte ca martori ai săi şi-i umple cu sensul şi cu darul cuvântului (Fap 2,17-18; Ap 19,10) pentru ca forţa evangheliei să strălucească în viaţa lor zilnică, familială şi socială"¹². Mai mult, datorită chemării lor deosebite, laicii au datoria specifică de a interpreta în lumina lui Cristos istoria acestei lumi, pentru că sunt chemaţi să lumineze şi să dirijeze realităţile trecătoare după planul lui Dumnezeu Creator şi Răscumpărător.

"Sensul supranatural al credinţei"¹³ nu constă deci în mod necesar numai în consensul credincioşilor. Biserica, urmând pe Cristos, caută adevărul care nu coincide totdeauna cu părerile majorităţii. Ea ascultă conştiinţa, nu puterea, şi pentru aceasta apără pe cei săraci şi dispreţuiţi. Biserica poate să aprecieze cercetările sociologice şi statistice atunci când le consideră revelatoare pentru a înţelege contextul istoric în care trebuie să se dezvolte acţiunea pastorală şi pentru a cunoaşte mai bine adevărul; dar numai aceste cercetări singure nu trebuie considerate ca o expresie a sensului credinţei.

Misiunea ministerului apostolic este de a asigura permanenţa Bisericii în adevărul lui Cristos şi de a-l individualiza mereu tot mai profund. Pentru aceasta, păstorii Bisericii trebuie să promoveze sensul credinţei în toţi credincioşii, să vegheze şi să judece cu autoritate adevărul genuin al expresiilor, să-i educe pe cei ce cred spre o înţelegere mereu mai matură a evangheliei¹⁴.

Soţii şi părinţii pot şi trebuie să-şi ofere contribuţia lor proprie şi de neînlocuit pentru elaborarea unei adânci pătrunderi a discernământului evangheliei în diferite situaţii şi culturi în care bărbatul şi femeia trăiesc viaţa lor matrimonială şi familială. În acest scop îi întăreşte carisma sau darul propriu, darul sacramentului Căsătoriei¹⁵.

Situaţia familiei în lumea de astăzi

6. Situaţia în care se află astăzi familia prezintă aspecte pozitive şi aspecte negative: pentru unii familia este semn al mântuirii pe care Cristos o desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii familia este semn al refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu.

Pe de o parte, într-adevăr, se constată cea mai vie conştiinţă a libertăţii personale, o mai mare atenţie la calitatea relaţiilor interpersonale în viaţa matrimonială, la promovarea demnităţii femeii, la procreare responsabilă şi la educarea copiilor. La fel, găsim conştiinţa necesităţii că trebuie să se dezvolte relaţii între familii pentru ajutor spiritual şi material reciproc, pentru redescoperirea misiunii ecleziale proprie familiei şi pentru construirea unei societăţi mai drepte. Pe de altă parte, totuşi nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare a unor valori fundamentale: o concepţie teoretică şi practică greşită despre independenţa soţilor, unul faţă de altul; grave ambiguităţi faţă de raporturile de autoritate între părinţi şi copii; greutăţi concrete pe care familia adesea le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea mereu tot mai crescândă la sterilizare; instaurarea unei adevărate mentalităţi anticoncepţionale.

La baza acestor fenomene negative stă adesea o idee coruptă a sensului şi experienţei libertăţii, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului planului lui Dumnezeu despre Căsătorie şi familie, ci ca o forţă autonomă de afirmare, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă.

Merită atenţia noastră şi faptul că în ţările din aşa-zisa lume a treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viaţă, cum sunt hrana, locul de muncă, locuinţa, medicamentele, fie chiar libertăţile cele mai elementare. În ţările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă şi mentalitatea consumistică, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare şi nesiguranţă pentru viitor, toate acestea le iau soţilor generozitatea şi curajul de a dărui noi vieţi omeneşti. În felul acesta viaţa este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere.

Situaţia istorică în care trăieşte familia se prezintă deci ca un amestec de lumini şi umbre.

În felul acesta istoria nu este un simplu progres necesar către mai bine, ci un efect al libertăţii; mai mult, o luptă între libertăţi care se lovesc între ele, adică, după cunoscuta expresie a sfântului Augustin, un conflict între două iubiri: iubirea de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine şi iubirea de sine însuşi împinsă până la dispreţul lui Dumnezeu¹⁶.

Urmează că numai educarea pentru iubirea bazată pe credinţă poate să ajute la dobândirea capacităţii de interpretare a "semnelor timpurilor", care sunt expresia istorică a acestei duble iubiri.

Influenţa situaţiei asupra conştiinţei credincioşilor

7. Trăind într-o lume de acest fel, sub presiuni provenite mai ales de la mass-media, nu totdeauna credincioşii au ştiut şi ştiu să păstreze neatinse de umbre valorile fundamentale şi să aibă o conştiinţă critică asupra acestei culturi familiale, să fie subiecţi activi la construirea unui autentic umanism familial.

Între semnele îngrijorătoare ale acestui fenomen, părinţii sinodali au subliniat, mai ales:
- răspândirea divorţului şi recurgerea la încheierea altei căsătorii de către aceiaşi credincioşi;
- simpla căsătorie civilă, în contradicţie cu vocaţia celor botezaţi de "a se căsători în Domnul";
- celebrarea Căsătoriei sacramentale fără o credinţă vie, ci pentru alte motive;
- refuzul normelor morale care conduc şi promovează exerciţiul uman şi creştin al sexualităţii în căsătorie.

Timpurile noastre au nevoie de înţelepciune

8. Întreaga Biserică trebuie să mediteze asupra acestei situaţii şi să-şi asume sarcini foarte mari pentru ca noua cultură, în continuă dezvoltare, să fie profund evanghelizată, să fie recunoscute adevăratele valori, să fie apărate drepturile bărbatului şi ale femeii şi să fie promovată dreptatea în structurile intime ale societăţii. În felul acesta, "noul umanism" nu-i va scoate pe oameni din raportul lor cu Dumnezeu, ci îi va conduce mai deplin către el.

În construirea unui astfel de umanism, ştiinţa şi aplicaţiile ei tehnice oferă noi şi imense posibilităţi. Cu toate acestea, ştiinţa, din cauza ingerinţelor politice care decid direcţiile de cercetare şi de aplicare a ştiinţei, este folosită adesea împotriva semnificaţiei ei originare, care este promovarea persoanei umane.

Se cere deci, în chip necesar, ca toţi să recupereze conştiinţa primatului valorilor morale, care sunt valorile persoanei umane ca atare. Reînţelegerea sensului ultim al vieţii şi al valorilor ei fundamentale este marea îndatorire care se impune astăzi pentru reînnoirea societăţii. Numai conştiinţa primatului acestor valori permite folosirea imenselor posibilităţi puse în mâna omului de către ştiinţă şi care să fie, într-adevăr, îndreptată pentru promovarea persoanei umane în întregul ei adevăr, în libertatea şi demnitatea ei. Ştiinţa este chemată să se alieze cu înţelepciunea.

Şi problemei familiei i se pot aplica deci cuvintele Conciliului Vatican II: "Epoca noastră, mai mult decât secolele trecute, are nevoie de o astfel de înţelepciune pentru ca toate noile descoperiri ale omului să devină mai umane. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înţelepţi"¹⁷.

Educarea conştiinţei morale, care face capabil pe orice om de a judeca şi discerne modurile adecvate de a se realiza după adevărul originar, devine astfel o exigenţă prioritară la care nu se poate renunţa.

Alianţa cu înţelepciunea divină trebuie să fie implantată tot mai profund în cultura zilelor noastre. Orice om participă la această înţelepciune divină prin însuşi gestul creator al lui Dumnezeu. Numai în fidelitatea faţă de această alianţă familiile de astăzi vor fi în stare să influenţeze pozitiv construirea unei lumi mai drepte şi mai frăţeşti.

Gradualitate şi convertire

9. Nedreptăţii generate de păcat - pătruns adânc în structurile lumii de astăzi - care adesea frânează drumul familiei în realizarea misiunii ei şi a drepturilor ei fundamentale, toţi trebuie să ne opunem printr-o convertire a minţii şi a inimii, urmând prin renegarea egoismului nostru pe Cristos răstignit: o astfel de convertire nu se poate să nu aibă influenţă binefăcătoare şi novatoare chiar şi în structurile societăţii.

Se cere o convertire continuă, permanentă, care, deşi cere dezlipirea interioară de orice rău şi adeziunea integrală la bine, se înfăptuieşte însă concret în paşi care ne conduc din ce în ce mai departe. Se dezvoltă astfel un proces dinamic, care avansează gradat în funcţie de integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţelor dragostei divine, definitivă şi absolută, în întreaga viaţă personală şi socială a omului. Pentru aceasta este necesară parcurgerea unei căi pedagogice de creştere, pentru ca fiecare creştin, familiile şi popoarele, ba chiar şi întreaga civilizaţie, folosind ceea ce au primit deja din misterul lui Cristos, să fie conduşi cu răbdare mai departe spre o cunoaştere tot mai bogată şi la o integrare mai deplină a acestui mister al lui Cristos în viaţa lor.

Înculturare

10. Permanent tradiţia Bisericii a cules de la diferite popoare tot ceea ce este în stare să exprime mai bine bogăţiile nesecate ale lui Cristos¹⁸. Numai cu colaborarea tuturor culturilor aceste bogăţii vor străluci tot mai mult şi Biserica va putea înainta spre o cunoaştere, zilnic mai completă şi mai profundă, a întregului adevăr pe care i l-a dăruit Domnul său.

Respectând dublul principiu al compatibilităţii evangheliei cu diferitele culturi şi al comuniunii cu Biserica Universală, trebuie continuat acest studiu, mai ales de către conferinţele episcopilor şi de către congregaţiile Curiei Romane, pentru ca, în acţiunea pastorală a Bisericii, această "înculturalizare" a credinţei creştine să fie mereu tot mai amplă, chiar şi în cercul restrâns al Căsătoriei şi familiei.

Cu acţiunea de "înculturare" se merge spre reconstrucţia deplină a alianţei cu înţelepciunea lui Dumnezeu, care este Cristos însuşi. Biserica întreagă va fi îmbogăţită de acele culturi care, chiar dacă sunt lipsite de tehnologie, sunt bogate în înţelepciunea umană şi în valori morale dătătoare de viaţă.

Pentru ca ţinta acestui drum să fie clară şi, prin urmare, fiind sigur indicată calea, Sinodul a considerat pe bună dreptate că în primul rând trebuie examinat planul originar al lui Dumnezeu referitor la Căsătorie şi familie: a voit să se facă o "întoarcere la început", prin urmare la învăţătura lui Cristos¹⁹.

Partea a doua

Planul lui Dumnezeu despre Căsătorie şi familie

Omul este imaginea lui Dumnezeu - iubire

11. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa²⁰: chemându-l la existenţă din iubire, l-a chemat, în acelaşi timp, la iubire.

Dumnezeu este iubire²¹ şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, cu alte cuvinte capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii²². Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane.

Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală.

Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei persoanei umane, în întregime, către iubire: Căsătoria şi fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului cel mai profund al omului, a "fiinţei lui după asemănarea lui Dumnezeu".

Prin urmare, sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este deloc ceva pur biologic, ci priveşte nucleul intim al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa, şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană şi-ar rezerva ceva sau posibilitatea de a decide altfel în viitor, deja prin acest fapt dăruirea n-ar mai fi totală.

Această dăruire totală cerută de iubirea conjugală corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile care, îndreptată aşa cum este către a da fiinţă unei vieţi omeneşti, depăşeşte prin natura sa ordinea pur şi simplu biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi.

"Locul" unic care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este Căsătoria sau pactul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă cu care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu²³ şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie. Instituţia matrimonială nu este o ingerinţă nepermisă a societăţii ori a autorităţii, nici impunerea extrinsecă a unei forme, ci este o exigenţă interioară a pactului de iubire conjugală care, public, se afirmă ca unic şi exclusiv, pentru ca în felul acesta să fie trăită pe deplin fidelitatea voită de planul lui Dumnezeu Creator. Această fidelitate conjugală, departe de a fi o mortificare a libertăţii persoanei, o pune la adăpost împotriva oricărei forme de subiectivism sau relativism şi o face părtaşă de înţelepciunea creatoare.

Căsătoria şi comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni

12. Comuniunea de iubire dintre Dumnezeu şi oameni, conţinut fundamental al revelaţiei şi al experienţei de credinţă a lui Israel, îşi află expresia semnificativă în legământul Căsătoriei care are loc între bărbat şi femeie.

Pentru aceasta, expresia centrală a revelaţiei, "Dumnezeu iubeşte poporul său", e repetată şi în cuvintele vii şi concrete cu care bărbatul şi femeia îşi exprimă iubirea lor conjugală. Legământul lor de iubire devine imaginea şi simbolul legământului care uneşte pe Dumnezeu cu poporul său²⁴. Şi la fel, păcatul care răneşte pactul conjugal devine imaginea infidelităţii poporului faţă de Dumnezeul său: idolatria înseamnă prostituţie²⁵, infidelitatea este adulter, neascultarea faţă de lege este părăsirea iubirii conjugale a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, infidelitatea lui Israel nu distruge fidelitatea veşnică a Domnului; de aceea, iubirea fidelă a lui Dumnezeu este prototipul relaţiilor de iubire fidelă care trebuie să existe între soţi²⁶.

Isus Cristos, mirele Bisericii şi sacramentul Căsătoriei

13. Comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Isus Cristos, mirele care iubeşte şi se dă pe sine însuşi ca mântuitor al omenirii, unind-o cu sine ca şi trup al său.

El descoperă adevărul originar al Căsătoriei, adevărul de la "început"²⁷ şi, eliberând pe om de împietrirea inimii, îl face capabil să realizeze integral acest adevăr.

Această revelaţie ajunge la desăvârşirea deplină în darul iubirii pe care cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-şi natura umană şi în sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa sa, Biserica. În acest sacrificiu se descoperă pe deplin acel plan pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului şi a femeii, chiar de la crearea lor²⁸. În felul acesta, Căsătoria celor botezaţi devine simbol real al noului şi veşnicului legământ, semnat în sângele lui Cristos. Duhul Sfânt pe care Domnul îl revarsă le dă o inimă nouă şi face pe bărbat şi pe femeie apţi de a se iubi aşa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugală ajunge la plinătatea la care a fost rânduită, caritatea conjugală, care este modelul propriu şi specific cu care soţii participă şi sunt chemaţi a trăi însăşi caritatea lui Cristos care ni s-a dăruit pe cruce.

Într-o pagină renumită, Tertulian a exprimat măreţia şi frumuseţea vieţii conjugale în Cristos astfel: "Cum voi fi în stare să arăt fericirea Căsătoriei pe care o uneşte Biserica, pe care jertfa euharistică o întăreşte, binecuvântarea o sigilează, îngerii o anunţă şi Tatăl o ratifică?... Acel jug la care sunt uniţi doi credincioşi într-o unică speranţă, într-o unică ascultare, într-o unică slujire! Amândoi sunt fraţi şi amândoi slujesc împreună, nu există între ei nici o diviziune a spiritului şi a trupului... Sunt deci doi într-un singur trup şi, când trupul e unic, este unic şi spiritul"²⁹.

Primind şi meditând cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu, Biserica a învăţat şi învaţă în mod solemn că legătura de căsătorie dintre cei botezaţi este unul dintre cele şapte sacramente ale legii noi³⁰.

Într-adevăr, prin Botez, bărbatul şi femeia sunt inseraţi definitiv în noul şi veşnicul legământ, în legământul conjugal al lui Cristos cu Biserica. În puterea acestei inserări indestructibile, comuniunea intimă de viaţă şi caritatea conjugală întemeiată de Creator³¹ este ridicată şi înglobată în iubirea conjugală a lui Cristos, fiind susţinută şi îmbogăţită de forţa lui mântuitoare.

În virtutea caracterului sacramental al Căsătoriei lor, soţii sunt legaţi unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică.

Pentru aceasta, soţii sunt pentru Biserică reamintirea permanentă a ceea ce s-a întâmplat pe cruce; sunt, unul pentru altul şi faţă de copii, martorii mântuirii de care îi face părtaşi sacramentul Căsătoriei. Ca orice sacrament, Căsătoria este memorial, actualizare şi profeţie a evenimentului salvific de pe cruce. "Ca memorial, sacramentul le dă harul şi datoria să mărturisească prin fapte faţă de copiii lor aceste opere ale lui Dumnezeu; Căsătoria este apoi actualizarea mântuirii, pentru că le dă harul şi datoria de a da mărturie, prin fapte în prezent, unul faţă de altul şi faţă de copii, despre exigenţele unei iubiri care iartă şi mântuieşte; ca profeţie, le dă harul şi datoria de a trăi şi a mărturisi prin fapte speranţa în viitoarea întâlnire cu Cristos"³².

Ca fiecare dintre cele şapte sacramente, şi Căsătoria este semnul real al evenimentului mântuirii, însă într-un fel propriu. "Soţii împreună participă în calitate de căsătoriţi, în doi, ca familie, în aşa fel încât efectul prim şi imediat al Căsătoriei (res et sacramentum) nu este harul sacramental însuşi, ci legătura conjugală creştină, o comuniune în doi tipic creştină, pentru că reprezintă misterul întrupării lui Cristos şi misterul alianţei sale. Iar conţinutul participării la viaţa lui Cristos este şi aceasta specific: iubirea conjugală presupune o totalitate în care intră toate componentele persoanei - apelul trupului şi al instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, aspiraţia spiritului şi a voinţei; acestea au ca scop unitatea profund personală, aceea care, dincolo de unirea într-un singur trup, conduce la o singură inimă şi un singur suflet; această iubire cere indisolubilitatea şi fidelitatea dăruirii reciproce definitive şi se deschide spre fecunditate (cf. Humanae vitae, 9). Într-un cuvânt, e vorba despre caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificaţie nouă, care nu numai că purifică şi consolidează această iubire, ci o ridică la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creştine"³³.

Fiii, cel mai preţios dar al Căsătoriei

14. După planul lui Dumnezeu, Căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a Căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa Căsătoriei³⁴.

În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esenţial dar şi iubire conjugală, în timp ce îi conduce pe soţi la "cunoaşterea" reciprocă, aceea care îi face "un singur trup"³⁵, nu se epuizează în interiorul perechii conjugale, pentru că îi face apţi pentru maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieţii unei noi persoane umane. În felul acesta, soţii, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înşişi, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflexie vie a iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale şi sinteza vie şi indisolubilă a faptului lor de a fi tată şi mamă.

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăşi a lui Dumnezeu "de la care primeşte nume orice paternitate în cer şi pe pământ"³⁶.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că şi atunci când nu e posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi să întreprindă alte slujiri importante pentru viaţa persoanei umane, cum ar fi adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci sau cu handicap.

Familia, comuniune de persoane

15. În Căsătorie şi în familie se constituie un complex de relaţii interpersonale - cadrul nupţial, relaţia paternitate-maternitate, filiaţia, fraternitatea -, prin care orice persoană umană este introdusă în "familia umană" şi în "familia lui Dumnezeu", care este Biserica.

Căsătoria şi familia creştină construiesc Biserica: de fapt, în familie persoana umană nu numai că este născută, iar prin educaţie este introdusă progresiv în comunitatea umană, ci, prin renaşterea de la Botez şi educaţia la credinţă, persoana este introdusă şi în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.

Familia umană, dezagregată de păcat, este reconstituită în unitatea sa de forţa mântuitoare a morţii şi învierii lui Cristos³⁷. Căsătoria creştină, părtaşă la eficacitatea salvatoare a acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea familie a Bisericii.

Mandatul de a creşte şi de a se înmulţi, dat la început bărbatului şi femeii, ajunge în acest mod la adevărata şi deplina sa realizare.

Biserica găseşte în acest mod în familie, născută din sacrament, leagănul şi locul în care poate să pătrundă în generaţiile umane, iar acestea, la rândul lor, găsesc locul de a intra în Biserică.

Căsătoria şi fecioria

16. Fecioria şi celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu nu numai că nu contrazic demnitatea Căsătoriei, ci o presupun şi o întăresc. Căsătoria şi fecioria sunt cele două moduri de exprimare şi trăire a unicului mister al legământului lui Dumnezeu cu poporul său. Când nu este preţuită Căsătoria, nu poate exista nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este considerată ca o mare comoară dată de Dumnezeu, îşi pierde semnificaţia şi renunţarea la ea pentru împărăţia cerurilor.

De fapt, pe bună dreptate spune sfântul Ioan Gură de Aur: "Cine condamnă Căsătoria, ştirbeşte şi gloria fecioriei; şi invers, cine o laudă, face mai admirabilă şi mai strălucitoare fecioria. Ceea ce apare bine, numai în comparaţie cu un rău, nu este un mare bine; dar ceea ce este încă mai bine dintre toate lucrurile bune recunoscute în mod universal, este sigur un bine în cel mai mare grad"³⁸.

În starea de feciorie, omul este în aşteptarea - chiar şi cu trupul - nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice. Persoana care trăieşte în feciorie anticipă în felul acesta în trupul său lumea cea nouă a învierii viitoare³⁹.

Prin forţa acestei mărturisiri, fecioria menţine vie conştiinţa misterului Căsătoriei în Biserică şi o apără de orice micşorare şi sărăcire.

În special, făcând liberă inima omului⁴⁰, "aşa încât să se aprindă mai mult de iubirea către Dumnezeu şi către toţi oamenii"⁴¹, fecioria dă mărturie de faptul că împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui sunt acea perlă preţioasă care trebuie preferată oricărei alte valori, oricât de mare ar fi ea, şi că trebuie căutată ca unica valoare definitivă. Pentru aceasta, Biserica, în tot cursul istoriei ei, a apărat mereu superioritatea acestei carisme în comparaţie cu Căsătoria, datorită legăturii cu totul speciale pe care o are cu împărăţia lui Dumnezeu⁴².

Deşi a renunţat la fecunditatea fizică, persoana feciorelnică devine în chip spiritual fecundă, tată şi mamă a multora, cooperând la realizarea familiei după planul lui Dumnezeu.

Soţii creştini au pentru aceasta dreptul de a aştepta de la persoanele feciorelnice exemplul bun şi mărturia fidelităţii faţă de vocaţia lor până la moarte. Aşa cum pentru soţi fidelitatea devine uneori dificilă şi cere sacrificii, mortificare şi renunţare la sine, aşa se poate întâmpla şi cu persoanele feciorelnice. Fidelitatea acestora, chiar şi în eventualele încercări, trebuie să întărească fidelitatea celorlalţi⁴³.

Aceste reflecţii despre feciorie pot ilumina şi ajuta pe aceia care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să se căsătorească şi apoi au acceptat situaţia lor în spirit de slujire.

Partea a treia

Îndatoririle familiei creştine

Familie, devino ceea ce eşti!

17. În planul lui Dumnezeu creator şi mântuitor, familia descoperă nu numai "identitatea" sa, ceea ce "este", ci şi "misiunea" sa, adică ceea ce poate şi trebuie "să facă". Misiunile pe care familia este chemată de Dumnezeu să le dezvolte în istorie decurg din însăşi fiinţa ei şi îi reprezintă dezvoltarea dinamică şi esenţială. Orice familie descoperă şi află în ea însăşi strigătul neîncetat care defineşte demnitatea şi responsabilitatea ei: familie, "devino" ceea ce "eşti"!

Reîntoarcerea la "începutul" gestului creator al lui Dumnezeu este, aşadar, o necesitate pentru familie, dacă vrea să se cunoască şi să se realizeze după adevărul intim nu doar al fiinţei sale, ci şi al modului său de a acţiona în istorie. Deoarece, conform planului divin, este constituită ca o "comunitate intimă de viaţă şi de iubire"⁴⁴, familia are misiunea de a deveni din ce în ce mai mult ceea ce este, adică o comunitate de viaţă şi iubire, într-o tensiune care, la fel ca pentru orice realitate creată şi mântuită, îşi va afla împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu. Într-o perspectivă care, apoi, ajunge chiar la rădăcinile realităţilor, trebuie spus că esenţa şi îndatoririle familiei sunt definite în cele din urmă de dragoste. Pentru aceasta, familia primeşte misiunea de a păstra, a descoperi şi a comunica dragostea, ca reflexie vie şi reală participare la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi la iubirea lui Cristos Domnul pentru Biserică, mireasa sa.

Orice îndatorire deosebită a familiei este expresia şi înfăptuirea concretă a acestei misiuni fundamentale. Este necesar deci să pătrundem mai adânc în bogăţiile deosebite ale misiunii familiei şi să sondăm conţinutul multiplu şi unitar al acestei misiuni.

În acest sens, plecând de la iubire şi mereu referindu-se la ea, recentul Sinod a evidenţiat patru misiuni generale ale familiei:
1. formarea unei comunităţi de persoane;
2. slujirea vieţii;
3. participarea la dezvoltarea societăţii;
4. participarea la viaţa şi misiunea Bisericii.

I. Formarea unei comunităţi de persoane

Iubirea, începutul şi forţa comuniunii

18. Familia, întemeiată şi însufleţită de iubire, este o comunitate de persoane: soţii, părinţii, copiii, rudele. Prima misiune a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o comuniune autentică de persoane.

Principiul interior, forţa permanentă şi ţelul ultim al acestei îndatoriri este iubirea: aşa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, la fel, fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate perfecţiona ca o comunitate de persoane. Ceea ce am scris în enciclica Redemptor hominis îşi află aplicarea originară şi privilegiată tocmai în familia ca atare: "Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire"⁴⁵.

Iubirea dintre bărbat şi femeie în Căsătorie şi, în formă derivată şi amplificată, iubirea între membrii aceleaşi familii - între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, între rude - este însufleţită şi împinsă pas cu pas de un dinamism interior neîncetat, care duce familia la o comuniune, din ce în ce mai profundă şi mai intensă, fundamentul şi sufletul comunităţii conjugale şi familiale.

Unitatea indivizibilă a comuniunii conjugale

19. Prima comuniune este aceea care se creează şi se dezvoltă între soţi: bazaţi pe forţa legăturii de iubire conjugală, bărbatul şi femeia "nu mai sunt doi, ci un singur trup"⁴⁶ şi sunt chemaţi să crească mereu în comuniunea lor prin fidelitatea zilnică faţă de promisiunea matrimonială de totală dăruire reciprocă.

Această comuniune conjugală îşi are rădăcinile în complementaritatea naturală care există între bărbat şi femeie şi se alimentează prin voinţa personală a celor doi soţi de a duce la îndeplinire întregul program de viaţă, ceea ce au şi ceea ce sunt: pentru aceasta, o asemenea comuniune este rodul şi semnul unei exigenţe profund umane. Dar Dumnezeu îşi asumă, în Cristos Domnul, această exigenţă umană, o întăreşte, o purifică şi o ridică, ducând-o la perfecţiune cu sacramentul Căsătoriei: Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentală, oferă soţilor creştini darul unei comuniuni noi de iubire, care este imaginea vie şi reală a acelei uniri cu totul speciale care face din Biserică indivizibilul trup mistic al lui Cristos Domnul.

Darul Duhului Sfânt este poruncă de viaţă pentru soţii creştini şi, în acelaşi timp, impuls stimulator pentru ca în fiecare zi să progreseze spre o unire reciprocă, mereu mai bogată, la toate nivelurile - unirea trupurilor, a caracterelor, a inimilor, a minţii şi a voinţei, a sufletelor⁴⁷ - dezvăluind în felul acesta Bisericii şi lumii noua comuniune de iubire, dăruită de harul lui Cristos.

O atare comuniune este radical contrazisă de poligamie, care neagă în mod direct planul originar al lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că este contrară demnităţii personale egale a bărbatului şi a femeii, care se dăruiesc în Căsătorie cu o iubire totală, de aceea unică şi exclusivă. Aşa cum scrie Conciliul Vatican II: "Demnitatea personală egală ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmată de Domnul"⁴⁸.

O comuniune indisolubilă

20. Comuniunea conjugală se caracterizează nu numai prin unitate, ci şi prin indisolubilitatea sa: "Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei"⁴⁹.

Este datoria fundamentală a Bisericii să reafirme cu tărie - aşa cum au făcut părinţii sinodali - doctrina despre indisolubilitatea Căsătoriei: tuturor celor care în zilele noastre susţin că e dificil sau de-a dreptul imposibil a te uni cu o persoană pentru toată viaţa, precum şi tuturor care sunt conduşi de o cultură care respinge indisolubilitatea Căsătoriei şi care ia în derâdere făţiş angajamentele soţilor pentru păstrarea fidelităţii conjugale. E necesar de a le reaminti vestea cea bună a caracterului definitiv al acelei iubiri conjugale care îşi are baza şi forţa în Isus Cristos⁵⁰.

Înrădăcinată în dăruirea personală şi totală a soţilor şi recerută de binele fiilor, indisolubilitatea Căsătoriei îşi are adevărul său ultim în planul pe care Dumnezeu l-a manifestat în revelaţia sa: el vrea şi dăruieşte indisolubilitatea matrimonială ca rod, semn şi exigenţă a iubirii fidele în mod absolut pe care o are Dumnezeu pentru om şi pe care Domnul Isus o trăieşte faţă de Biserica sa.

Cristos reînnoieşte planul de la început pe care Creatorul l-a înscris în inima bărbatului şi a femeii, iar în celebrarea sacramentului Căsătoriei le dă "inimă nouă". În felul acesta soţii pot învinge "duritatea inimii"⁵¹, dar mai ales pot împărţi împreună iubirea deplină şi definitivă a lui Cristos, noua şi veşnica alianţă, făcută trup. Aşa cum Cristos Domnul este "martorul fidel"⁵², este acel "da" al promisiunilor lui Dumnezeu⁵³ şi deci realizarea supremă a fidelităţii necondiţionate cu care Dumnezeu iubeşte pe poporul său, tot aşa soţii creştini sunt chemaţi să participe în mod real la indisolubilitatea irevocabilă care leagă pe Cristos de Biserică, mireasa sa, pe care el o iubeşte până la sfârşit⁵⁴.

Darul sacramentului este în acelaşi timp vocaţie şi poruncă pentru soţii creştini, ca ei să rămână mereu fideli unul faţă de altul, împotriva tuturor încercărilor şi greutăţilor, în generoasă supunere la sfânta voinţă a lui Dumnezeu: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă"⁵⁵.

Una dintre îndatoririle cele mai preţioase şi urgente ale cuplurilor creştine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilităţii şi fidelităţii matrimoniale. Pentru aceasta, împreună cu toţi confraţii care au luat parte la lucrările sinodului episcopilor, laud şi încurajez toate acele numeroase cupluri care, cu toate că au greutăţi deloc uşoare, păstrează şi dezvoltă binele indisolubilităţii: împlinesc în felul acesta, într-un mod umil şi curajos, misiunea încredinţată lor de a fi în lume un "semn" - un semn mic şi preţios, uneori supus la ispite, dar totdeauna reînnoit - al fidelităţii neobosite cu care Dumnezeu şi Isus Cristos îi iubesc pe toţi şi pe fiecare dintre oameni. E de datoria noastră să recunoaştem valoarea mărturisirii faptice pe care o dau şi acei soţi care, cu toate că au fost părăsiţi de partener, cu puterea credinţei şi a speranţei creştine s-au abţinut de a trece la o altă unire: şi aceştia dau mărturie autentică a fidelităţii, de care are atâta nevoie lumea de astăzi. Pentru aceasta trebuie încurajaţi şi ajutaţi de păstorii şi credincioşii Bisericii.

Cea mai amplă comuniune a familiei

21. Comuniunea conjugală formează temelia pe care se clădeşte cea mai amplă comuniune a familiei: părinţii şi copiii, fraţii şi surorile între ei, rudele şi alte persoane apropiate familiei.

O asemenea comuniune se bazează pe legăturile naturale ale trupului şi ale sângelui şi se dezvoltă până la perfecţionarea propriu-zis umană prin procesul de începere şi maturizare a legăturilor celor mai profunde şi mai bogate ale spiritului: iubirea care însufleţeşte raporturile interpersonale ale diferiţilor membri ai familiei constituie forţa interioară care modelează şi dă viaţă comuniunii şi comunităţii familiale.

Familia creştină este apoi chemată să experimenteze o nouă şi originală comuniune, care o confirmă şi o perfecţionează pe cea naturală şi umană. În realitate, harul lui Isus Cristos, "cel dintâi născut dintre mulţi fraţi"⁵⁶, este prin natura şi dinamismul său interior un "har de fraternitate", cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino⁵⁷. Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentelor, este izvorul viu şi hrana nesecată a comuniunii supranaturale care îi adună şi-i uneşte pe credincioşi cu Cristos şi între ei în unitatea Bisericii lui Dumnezeu. O descoperire şi realizare specifică a comuniunii ecleziale o constituie familia creştină, care şi pentru aceasta poate şi trebuie să se numească "Biserica domestică"⁵⁸.

Toţi membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie "cea mai completă şi mai bogată şcoală de umanitate"⁵⁹, ceea ce se traduce în fapte prin grija şi dragostea faţă de cei mici, faţă de cei bolnavi şi bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărţirea bunurilor, a bucuriilor şi suferinţelor.

Un moment fundamental pentru a construi o asemenea comuniune familială este schimbul educativ dintre părinţi şi fii⁶⁰, în care fiecare dă şi primeşte. Iubirea, respectul şi ascultarea faţă de părinţi constituie contribuţia specifică şi de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane şi creştine⁶¹. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutaţi dacă părinţii vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunţa, ca o adevărată şi proprie slujire; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman şi creştin al copiilor; mai ales pentru a-i face să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, precum şi dacă părinţii vor menţine vie conştiinţa "darului" pe care îl primesc mereu de la copiii lor.

Comuniunea familială poate fi păstrată şi perfecţionată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, într-adevăr, de la toţi şi de la fiecare în parte, să fie dispuşi, prompt şi generos, la înţelegere, toleranţă, iertare şi împăcare. Orice familie ştie că egoismul, dezacordul, tensiunile şi neînţelegerile rănesc în mod violent şi adesea vatămă mortal propria-i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viaţa familială. Dar în acelaşi timp, fiecare familie este întotdeauna chemată de Dumnezeul păcii să facă experienţa plăcuta şi reînnoitoare a "reîmpăcării", adică a comuniunii reconstituite, a unităţii regăsite. În particular, participarea la sacramentul mărturisirii şi la masa sfântă a unicului trup al lui Cristos oferă familiei creştine harul şi responsabilitatea de a trece peste orice diviziune şi de a merge spre adevărul deplin al comuniunii voite de Dumnezeu, răspunzând la dorinţa puternică a Domnului ca "toţi să fie una"⁶².

Drepturile şi datoriile femeii

22. Fiind şi trebuind mereu să devină o comuniune şi comunitate a persoanelor, familia găseşte în iubire izvorul şi imboldul continuu pentru a primi, respecta şi promova pe fiecare dintre membrii ei în cea mai înaltă demnitate a persoanei, aceea de icoane vii ale lui Dumnezeu. Aşa cum pe drept au afirmat părinţii sinodali, criteriul moral al autenticităţii relaţiilor conjugale şi familiale constă în promovarea demnităţii şi chemării fiecărei persoane care se găsesc în plinătatea drepturilor lor prin dăruirea sinceră de sine⁶³.

În această perspectivă, sinodul a voit să rezerve o atenţie specială femeii, drepturilor şi îndatoririlor ei în familie şi societate. În aceeaşi perspectivă sunt consideraţi bărbatul ca soţ şi tată, copilul şi bătrânii.

Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea şi responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o formă singulară de realizare în dăruirea reciprocă a ambilor soţi între ei şi copiilor, dăruire proprie Căsătoriei şi familiei. Aşa cum vede şi recunoaşte, însăşi raţiunea umană, tot aşa şi revelaţia divină ne descoperă acelaşi lucru: toată istoria mântuirii este o luminoasă mărturie despre demnitatea femeii.

Creând pe om "bărbat şi femeie"⁶⁴, Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului şi femeii, înzestrându-i cu drepturi inalienabile şi responsabilităţi care sunt proprii persoanei umane. Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii, luând el însuşi trup omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinsteşte ca pe mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă şi propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa, apariţia lui în dimineaţa Paştelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, şi misiunea dată femeilor de a duce această veste bună a învierii, sunt toate semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos faţă de femeie. Sfântul apostol Paul va zice mai târziu: "Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos... Nu mai există nici evreu, nici grec... nu mai există nici sclavi, nici om liber... nu mai există nici bărbat, nici femeie... pentru că voi toţi sunteţi unul în Isus Cristos"⁶⁵.

Femeia şi societatea

23. Fără a intra acum în a trata în diferitele sale aspecte ampla şi complexa temă a raporturilor femeie-societate, ci, limitând discursul numai la unele aspecte esenţiale, nu se poate să nu se observe cum în câmpul cel mai specific familiei, o amplă şi răspândită tradiţie socială şi culturală a voit să rezerve femeii numai datoria de soţie şi mamă, fără a o deschide în mod adecvat către îndatoriri politice, în general rezervate bărbatului.

Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, adevărata promovare a femeii cere să fie recunoscută în mod clar valoarea îndatoririi sale maternă şi familială, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie să se integreze între ele, dacă se vrea ca evoluţia socială şi culturală să fie cu adevărat şi pe deplin umană.

Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat Sinodul episcopilor, noua "teologie a muncii" va scoate în lumină şi va aprofunda semnificaţia muncii în viaţa creştină şi va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi, prin urmare, semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor⁶⁶. De aceea, Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. În felul acesta, va apărea cea mai splendidă icoană a lui Dumnezeu în bărbat şi femeie.

Dacă trebuie să se recunoască şi femeilor dreptul de acces la funcţii publice aşa cum au bărbaţii, societatea trebuie să se restructureze în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse a lucra în afara căsniciei şi ca familiile lor să poată trăi şi să se poată dezvolta cu demnitate, chiar dacă ele se dedică în totalitate propriei familii.

Mai mult încă, trebuie depăşită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă, decât din activitatea familială. Acest lucru cere ca oamenii să stimeze şi să iubească cu adevărat femeia, cu respectarea demnităţii sale personale şi ca societatea să creeze şi să dezvolte condiţii apte pentru munca la domiciliu.

Biserica, respectând diferita vocaţie a bărbatului şi a femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităţilor în viaţa sa egalitatea lor în drepturi şi demnitate, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii.

Este evident deci că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor masculine, ci deplinătatea adevăratei sale umanităţi feminine care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra, atât în familie cât şi în afara acesteia, fără a uita în acest domeniu varietatea obiceiurilor şi a culturilor.

Ofense aduse demnităţii femeii

24. Din păcate, mesajul creştin despre demnitatea femeii este contrazis de acea mentalitate persistentă care consideră fiinţa umană nu ca o persoană, ci ca un lucru, ca obiect comercial de vânzare-cumpărare, pus în slujba interesului egoist şi plăcerii: prima victimă a acestei mentalităţi este femeia.

Această mentalitate produce roade foarte amare: dispreţuirea bărbatului şi a femeii, sclavia, oprimarea celor slabi, pornografia, prostituţia - mai ales atunci când este organizată - şi toate celelalte discriminări care se întâlnesc în câmpul educaţiei, al profesiunilor, al retribuirii muncii etc.

Mai mult, chiar şi astăzi, în mare parte, în societatea noastră persistă multe forme de discriminare înjositoare care lovesc şi ofensează grav unele categorii de femei, cum ar fi, de exemplu: soţiile care nu au copii, văduvele, femeile despărţite, femeile divorţate şi femeile necăsătorite care au copii.

Acestea şi alte forme de discriminare au fost deplânse de părinţii sinodali cu toată forţa posibilă, eu cer însă ca toţi să intensifice acţiunea pastorală specifică, mai viguroasă şi incisivă, pentru ca aceste forme să fie înfrânte şi să se ajungă la deplina stimă a chipului lui Dumnezeu care străluceşte în toate fiinţele umane, fără excluderea nici uneia.

Bărbatul, tată şi soţ

25. În cadrul comuniunii-comunităţii conjugale şi familiale, bărbatul este chemat să trăiască darul şi îndatorirea de soţ şi tată.

El vede în soţia sa împlinirea planului lui Dumnezeu: "Nu e bine ca omul să fie singur: am să-i fac un ajutor care să semene cu el"⁶⁷, însuşindu-şi exclamaţia lui Adam când a văzut-o pe Eva: "Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi trup din trupul meu"⁶⁸.

Iubirea conjugală autentică presupune şi cere ca bărbatul să aibă un profund respect pentru demnitatea egală a soţiei sale. Sfântul Ambrozie zice bărbatului: "Nu eşti stăpânul, ci soţul ei. Nu ţi-a fost dată ca sclavă, ci ca soţie... Redă-i atenţiile pe care ea le are faţă de tine şi fii recunoscător pentru iubirea ei"⁶⁹. Bărbatul trebuie să trăiască cu soţia sa într-o "formă cu totul specială de prietenie personală"⁷⁰. Bărbatul creştin este chemat să dezvolte o iubire nouă, arătând soţiei sale caritatea delicată şi puternică pe care Isus Cristos o are pentru Biserica sa⁷¹.

Iubirea faţă de soţia devenită mamă şi iubirea faţă de copiii săi sunt pentru bărbat calea naturală pentru înţelegerea şi realizarea paternităţii sale. Mai ales acolo unde condiţiile sociale şi culturale îl determină uşor pe soţ la o anumită nepăsare faţă de familie sau la o prezenţă mai redusă în opera educativă a familiei, este necesară o angajare pentru recuperarea socială a convingerii că locul şi îndatorirea lui de tată în familie şi pentru familie sunt de o importanţă unică şi de neînlocuit⁷². Aşa cum ne învaţă experienţa, absenţa tatălui în familie provoacă dezechilibre psihologice şi morale şi greutăţi însemnate în relaţiile familiale, aşa cum, în circumstanţe opuse, prezenţa opresivă a tatălui, mai ales acolo unde este încă în act fenomenul "machismului", adică al superiorităţii abuzive a prerogativelor masculine care umilesc femeia şi inhibă dezvoltarea raporturile sănătoase din familie.

Însă redescoperind şi trăind pe pământ paternitatea lui Dumnezeu⁷³, bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei şi-şi împlineşte această obligaţie în responsabilitatea generoasă faţă de viaţa concepută în sânul femeii, precum şi printr-o operă educativă atentă, împreună cu soţia sa⁷⁴, efort care să nu slăbească niciodată unitatea familiei, ci s-o promoveze cu competenţă şi stabilitate: o mărturie vie a unei vieţi creştine mature, care trebuie să introducă pe copii, cu cea mai mare eficacitate, în experienţa vie a lui Cristos şi a Bisericii.

Drepturile copilului

26. În familie, comunitate de persoane, trebuie să fie rezervată o atenţie foarte specială copilului, dezvoltând o stimă profundă pentru demnitatea lui personală, unită cu un mare respect şi o grijă generoasă faţă de drepturile sale. Afirmaţia este valabilă pentru orice copil, dar capătă o urgenţă deosebită cu cât copilul este mic, are nevoie de toate, este bolnav, suferind ori handicapat.

Îngrijindu-se şi nutrind o gingaşă şi puternică grijă pentru orice copil care vine pe lume, Biserica îşi îndeplineşte o misiune fundamentală: este chemată, de fapt, să redescopere şi să arate în istorie exemplul şi porunca lui Cristos Domnul, care a voit să pună copilul în centrul împărăţiei lui Dumnezeu: "Lăsaţi pe copii să vină la mine..., căci a unora ca acestora aparţine împărăţia lui Dumnezeu"⁷⁵.

Repet ceea ce am spus la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 2 octombrie 1979: "Doresc să-mi exprim bucuria pe care, pentru fiecare dintre noi, o constituie copiii, primăvara vieţii, anticipare a istoriei viitoare a fiecăreia dintre patriile pământului. Nici o ţară din lume, nici un sistem politic nu se poate gândi la viitorul lor decât prin imaginea acestor noi generaţii care vor primi de la părinţii lor patrimoniul complex al valorilor, al îndatoririlor şi aspiraţiilor naţiunii din care fac parte şi pe acela al întregii umanităţi. Grija pentru copii, chiar înainte ca ei să vadă lumina zilei, din prima clipă a conceperii şi urmând în anii copilăriei şi adolescenţei, este valorificarea cea dintâi şi fundamentală a relaţiei de la om la om. De aceea, ce se poate dori mai bine unei naţiuni şi chiar omenirii întregi, tuturor copiilor din lume, decât un viitor mai bun în care respectul pentru drepturile omului să devină realitate deplină în dimensiunile anului 2000 care se apropie?"⁷⁶.

Primirea, iubirea, stima, angajarea multiplă şi unitară - materială, afectivă, educativă, spirituală - pentru oricare copil care vine pe lume vor trebui să constituie totdeauna o notă distinctivă, la care nu se poate renunţa, pentru creştini şi în special pentru familiile creştine: în felul acesta, copiii, în timp ce vor putea creşte "în înţelepciune, în vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor"⁷⁷, vor oferi contribuţia lor preţioasă la edificarea comunităţii familiale şi la sfinţirea însăşi a părinţilor lor⁷⁸.

Bătrânii în familie

27. Sunt culturi care manifestă un respect deosebit şi o mare iubire pentru bătrâni: departe de a fi scoşi din familie sau suportaţi ca pe o greutate inutilă în familie, bătrânii rămân înglobaţi în viaţa familială, continuând să aibă parte activă şi responsabilă şi respectând autonomia tinerei familii; mai presus de toate, ei îndeplinesc importanta misiune de a fi un martor al trecutului şi o sursă de înţelepciune pentru cei tineri şi pentru viitor.

Alte culturi, dimpotrivă, mai ales în urma dezordinilor provocate de dezvoltarea industrială şi urbanistică, i-au condus şi continuă să-i conducă pe bătrâni la forme inacceptabile de marginalizare, care sunt în acelaşi timp izvor de mari suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală pentru atâtea familii.

Este necesar ca acţiunea pastorală a Bisericii să stimuleze pe toţi pentru a descoperi şi valorifica rolul bătrânilor în comunitatea civilă şi eclezială şi în special în familie. În realitate, "viaţa bătrânilor ne ajută să facem lumină pe scara valorilor umane, să vedem continuitatea generaţiilor şi demonstrează interdependenţa poporului lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, bătrânii au carisma de a depăşi barierele dintre generaţii, înainte ca acestea să se facă simţite. Câţi copii au găsit înţelegere şi iubire în ochii, în vorbele şi în dezmierdările bătrânilor!... Şi câţi bătrâni subscriu cu plăcere la cuvintele inspirate ale Bibliei: "Cununa bătrânilor sunt nepoţii lor!" (Prov 17,6)"⁷⁹.

II. În slujba vieţii

1) Transmiterea vieţii

Colaboratorii iubirii lui Dumnezeu Creatorul

28. Creând pe bărbat şi pe femeie după chipul şi asemănarea sa, Dumnezeu a încununat şi a dus la perfecţiune opera sa creatoare: el îi cheamă să fie părtaşi în chip special la iubirea şi puterea de Creator şi Tată, prin intermediul cooperării libere şi responsabile a bărbatului şi femeii la transmiterea darului vieţii umane: "Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, supunându-l""⁸⁰.

În felul acesta rolul fundamental al familiei este slujirea vieţii, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmiţând prin naştere de la om la om chipul lui Dumnezeu⁸¹.

Fecunditatea este rodul şi semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soţilor: "Adevăratul cult al iubirii conjugale şi întreaga structură familială care naşte de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale Căsătoriei, tind să-i determine pe soţi să fie dispuşi, cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului şi Mântuitorului, care prin ei înmulţeşte mereu şi îmbogăţeşte familia sa"⁸².

Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge deci numai la procrearea copiilor - chiar dacă aceasta este înţeleasă în dimensiunea sa specific umană -, ci se lărgeşte şi se îmbogăţeşte cu toate acele roade ale vieţii morale, spirituale şi supranaturale pe care tatăl şi mama sunt chemaţi să le dea copiilor şi, prin copii, Bisericii şi lumii.

Doctrina şi norma Bisericii: mereu vechi şi mereu noi

29. Tocmai pentru faptul că iubirea soţilor este o participare specială la misterul vieţii şi al iubirii lui Dumnezeu însuşi, Biserica ştie că a primit misiunea specială de a păstra şi apăra demnitatea înaltă a Căsătoriei şi responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieţii umane.

Astfel, continuând tradiţia vie a comunităţii ecleziale în cursul istoriei, recentul Conciliu Vatican II şi magisteriul predecesorului meu papa Paul al VI-lea, exprimat în enciclica sa Humanae vitae, au transmis timpurilor noastre enunţarea, cu adevărat profetică, ce reafirmă şi propune cu claritate doctrina şi norma mereu veche şi mereu nouă a Bisericii despre Căsătorie şi despre transmiterea vieţii umane.

Pentru aceea, în ultima lor adunare părinţii sinodali au declarat textual: "Acest sfânt Sinod, reunit în credinţă cu urmaşul lui Petru, ţine cu tărie cele ce s-au propus în Conciliul Vatican II (cf. Gaudium et spes, 50) şi în enciclica Humanae vitae, în special că iubirea conjugală trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă şi deschisă la o nouă viaţă"⁸³.

Biserica este de partea vieţii

30. Doctrina Bisericii este situată astăzi într-o situaţie social-culturală, care o face pe de o parte mai greu de înţeles, iar pe de altă parte mai urgentă şi de neînlocuit pentru promovarea binelui adevărat al bărbatului şi al femeii.

Într-adevăr, progresul ştiinţific şi tehnic, pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii, nu măreşte numai speranţa de a crea o omenire nouă şi mai bună, ci provoacă şi o îngrijorare, tot mai mare pentru viitor. Unii se întreabă dacă e bine să trăieşti ori era mai bine de a nu se fi născut; se îndoiesc dacă este permis să aducă pe alţii la viaţă, din moment ce aceştia poate vor blestema propria lor viaţă într-o lume crudă, ale cărei cruzimi încă nu pot fi prevăzute. Alţii se gândesc că sunt singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi exclud pe alţii cu mijloace anticoncepţionale sau cu alte metode chiar mai rele. Alţii, încătuşaţi cum sunt de mentalitatea de consum şi de unica preocupare de continuă creştere a bunurilor materiale, sfârşesc prin a nu mai înţelege nimic şi de aceea refuză bogăţia spirituală a unei noi vieţi umane. Motivul ultim al acestei mentalităţi este absenţa lui Dumnezeu din inima oamenilor, a lui Dumnezeu a cărui iubire singură este mai puternică decât toate îngrijorările lumii şi le poate învinge pe toate.

S-a născut astfel o mentalitate împotriva vieţii (antilife mentality), aşa cum reiese din multe probleme actuale: să ne gândim, de exemplu, la o anumită panică derivată din studiile de ecologie despre viitorul demografic al omenirii, care uneori exagerează pericolul creşterii demografice a omenirii în detrimentul calităţii vieţii.

Însă Biserica crede cu tărie că viaţa umană, chiar slabă şi suferindă, este mereu un dar minunat al Dumnezeului bunătăţii. Împotriva pesimismului şi egoismului care umbresc lumea, Biserica este de partea vieţii, ştiind să descopere în fiecare viaţă umană splendoarea acelui "da" şi "amin" care este Cristos însuşi⁸⁴. Împotriva lui "nu" care invadează şi răneşte lumea, Biserica îi contrapune un "da" puternic, apărând în felul acesta omenirea şi omul de toţi aceia care uneltesc şi rănesc viaţa.

Biserica este chemată să arate din nou tuturor, cu cea mai puternică şi clară convingere, voinţa ei de a promova cu orice mijloace viaţa umană şi de a o apăra împotriva oricărei uneltiri la fiinţa ei, în oricare stadiu de dezvoltare s-ar afla.

Pentru aceasta, Biserica dezaprobă, ca fiind o gravă ofensă adusă demnităţii umane şi dreptăţii, toate acele activităţi ale guvernelor sau ale altor autorităţi publice care încearcă să limiteze în orice mod libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Ca urmare, orice violenţă exercitată de aceste autorităţi în favoarea contracepţiei şi chiar a sterilizării şi a avortului procurat trebuie condamnată şi respinsă cu tărie. În acelaşi mod, trebuie detestat ca fiind în mod grav injust faptul că în relaţiile internaţionale ajutorul economic acordat pentru promovarea popoarelor este condiţionat de programe de contracepţie, sterilizare şi avort provocat⁸⁵.

Pentru ca planul lui Dumnezeu să fie mereu şi mai deplin actualizat

31. Biserica este conştientă, desigur, şi de multiplele şi complicatele probleme pe care le întâlnesc astăzi în multe ţări soţii în a-şi împlini rolul lor de transmiţători responsabili ai vieţii. Biserica recunoaşte şi problema gravă a exploziei demografice, aşa cum se prezintă în diferitele părţi ale lumii, împreună cu implicaţiile morale ce le comportă.

Cu toate acestea, Biserica reţine că o considerare aprofundată a tuturor aspectelor acestei probleme ne oferă o confirmare nouă şi mai puternică a importanţei doctrinei autentice despre reglementarea natalităţii, repropusă de Conciliul Vatican II şi de enciclica Humanae vitae.

Pentru aceasta, împreună cu părinţii sinodali, simt datoria de a îndrepta un stăruitor îndemn teologilor pentru ca, unindu-şi forţele în colaborare cu magisteriul ierarhic, să se străduiască să pună din ce în ce mai bine în lumină bazele scripturistice, motivaţiile etice şi raţiunile personale ale acestei doctrine. Astfel va fi posibil ca în contextul unei expuneri organice să devină accesibilă tuturor oamenilor de bunăvoinţă doctrina Bisericii asupra acestei probleme, făcând-o zi de zi mai luminoasă şi mai profundă. În acest fel, planul divin va putea fi actualizat mai deplin, pentru mântuirea omului şi spre lauda Creatorului.

Sub acest aspect, aportul coordonat şi unit al teologilor, inspirat de adeziunea convinsă a teologilor la magister, care este unicul ghid autentic al poporului lui Dumnezeu, este de specială urgenţă şi pentru motivul legăturii intime care există între doctrina catolică asupra acestei probleme şi viziunea pe care Biserica o propune despre om: dubiile sau greşelile ce se fac în domeniul vieţii conjugale şi familiale întunecă grav adevărul total despre om, într-o situaţie culturală adesea confuză şi contradictorie. Aportul de lumină şi adâncire a problemei, pe care teologii sunt chemaţi să-l dea în domeniul specific al activităţii lor, are valoare incomparabilă şi reprezintă serviciul special, de mare merit, pentru familie şi omenire.

Viziunea integrală despre om şi vocaţia lui

32. În contextul unei culturi care deformează grav sau chiar a pierdut adevărata semnificaţie a sexualităţii umane, pentru că o smulge din raportul ei esenţial cu persoana umană, Biserica simte acum mai urgentă şi de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare şi îndatorire a întregii persoane create, bărbat şi femeie, după imaginea lui Dumnezeu.

În această perspectivă Conciliul Vatican II a afirmat clar: "Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde, aşadar, numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale"⁸⁶.

Plecând de la "viziunea integrală asupra omului şi a vocaţiei sale nu numai naturale şi pământeşti, ci şi supranaturale şi veşnice"⁸⁷, papa Paul al VI-lea a afirmat că doctrina Bisericii "e bazată pe legătura de nedespărţit dintre cele două semnificaţii (unitate şi procreaţie) ale actului conjugal, legătură pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate despărţi din proprie iniţiativă"⁸⁸. Şi a încheiat confirmând că trebuie exclusă, fiind intrinsec lipsită de onestitate, "orice acţiune care, fie ca pregătire la actul conjugal, în împlinirea lui, fie în dezvoltarea urmărilor lui naturale, are ca scop sau mijloc de a face imposibilă procrearea"⁸⁹.

Când soţii, recurgând la anticoncepţionale, scindează aceste două semnificaţii pe care Dumnezeu creatorul le-a înscris în fiinţa bărbatului şi a femeii şi în evoluţia comuniunii lor sexuale, devin "arbitrii" planului divin, "manipulând" şi înjosind sexualitatea umană, cu aceasta înjosindu-se pe ei înşişi şi alterând valoarea dăruirii totale. Astfel, limbajului genuin care exprimă dăruirea totală, reciprocă a soţilor, anticoncepţia îi impune un limbaj obiectiv contradictoriu, acela de nedăruire totală unul altuia. De aici derivă nu numai refuzul pozitiv pentru o nouă viaţă, ci chiar falsificarea interioară a adevăratei iubiri conjugale, care e chemată a se dărui în totalitatea personală.

În schimb, când soţii recurg la perioadele de infecunditate, respectând legătura de nedespărţit a semnificaţiei unitare şi procreative a sexualităţii umane, se comportă ca "miniştri" ai planului lui Dumnezeu şi "folosesc" sexualitatea conform dinamismului genuin al dăruirii "totale", fără manevre şi alterări⁹⁰.

În lumina experienţei mai multor perechi de căsătoriţi şi a datelor diferitelor ştiinţe umane, reflecţia teologică poate culege şi este chemată să aprofundeze diferenţa antropologică şi în acelaşi timp morală care există între contracepţie şi recurgerea la perioadele de infecunditate: este vorba de o deosebire foarte vastă de care în mod obişnuit nu se ţine seama şi care antrenează, în ultimă analiză, două concepţii inconciliabile despre persoana şi sexualitatea umană. Alegerea perioadelor de infecunditate comportă acceptarea timpului persoanei, adică al femeii, şi împreună cu aceasta acceptarea dialogului, a respectului reciproc, a responsabilităţii comune şi a stăpânirii de sine. Apoi, a accepta timpul şi dialogul înseamnă a recunoaşte caracterul spiritual şi corporal al comuniunii conjugale, precum şi a trăi iubirea personală în exigenţa sa de fidelitate. În acest context, perechea conjugală experimentează comuniunea conjugală îmbogăţită cu acele valori de dragoste şi afectivitate, elemente ce constituie sensul adânc al sexualităţii umane chiar şi în dimensiunea ei fizică. În felul acesta, sexualitatea umană este respectată şi promovată în dimensiunea ei adevărată şi deplin umană, nu "folosită" vreodată ca un "obiect", care, distrugând unitatea personală dintre suflet şi trup, răneşte însăşi creaţia lui Dumnezeu în legătura intimă dintre natură şi persoană.

Biserica, învăţătoare şi mamă, pentru soţii în dificultate

33.Şi în câmpul moralei conjugale, Biserica este şi lucrează ca o învăţătoare şi mamă.

În calitate de învăţătoare, Biserica nu conteneşte de a proclama norma morală care trebuie să conducă transmiterea responsabilă a vieţii. Biserica nu este autoarea acestei norme, nici arbitrul ei. Ascultând de adevăr, care este Cristos, a cărei imagine se reflectă în natura şi demnitatea persoanei umane, Biserica interpretează norma morală şi o propune tuturor oamenilor de bunăvoinţă, fără să le ascundă exigenţele radicale şi perfecţiunea acestei legi.

Ca mamă, Biserica este alături de multe perechi de soţi care sunt în greutăţi în acest punct important al vieţii morale: cunoaşte bine situaţia lor, adesea foarte grea şi uneori cu adevărat chinuită de greutăţi de tot felul, nu numai individuale, ci chiar sociale. Biserica ştie că atâţia soţi întâlnesc greutăţi nu numai pentru realizarea normei morale, ci chiar pentru însăşi înţelegerea valorilor inerente acestei norme.

Dar aceeaşi şi unică Biserică este în acelaşi timp învăţătoare şi mamă. Pentru aceasta, nu încetează de a invita şi de a încuraja pentru ca eventualele greutăţi conjugale să se rezolve fără a falsifica şi compromite adevărul. Biserica este convinsă că nu poate fi contradicţie între legea divină pentru transmiterea vieţii şi aceea de a favoriza iubirea autentic conjugală⁹¹. În acest sens, pedagogia concretă a Bisericii trebuie să fie unită, nu separată de doctrina ei. Repet cu aceeaşi convingere a predecesorului meu, papa Paul al VI-lea: "A nu diminua cu nimic mântuitoarea învăţătură a lui Cristos e o formă eminentă de dragoste faţă de suflete"⁹².

Pe de altă parte, pedagogia autentic eclezială îşi descoperă realismul şi înţelepciunea numai dezvoltând o activitate tenace şi curajoasă în a crea şi susţine toate acele condiţii umane, psihologice, morale şi spirituale care sunt indispensabile pentru a înţelege şi trăi valoarea şi norma morală.

Nu încape îndoială că între aceste condiţii trebuie enumerate răbdarea şi statornicia, umilinţa şi tăria sufletului, încrederea filială în Dumnezeu şi în harul său, recurgerea frecventă la rugăciune şi la sacramentele Euharistiei şi Mărturisirii⁹³. Astfel, întăriţi cu aceste ajutoare, soţii creştini vor putea menţine vie conştiinţa influenţei speciale pe care harul sacramental al Căsătoriei o exercită asupra tuturor realităţilor vieţii conjugale şi prin aceasta şi asupra sexualităţii lor, căci darul Duhului Sfânt pe care soţii îl primesc şi-i corespund, îi ajută să trăiască sexualitatea umană după planul lui Dumnezeu şi ca un semn al iubirii unitive şi fecunde a lui Cristos pentru Biserica sa.

Dar între condiţiile necesare se află şi cunoaşterea trupului omenesc şi a ritmurilor fertilităţii lui. În acest sens, trebuie să se depună toate eforturile ca toţi soţii să cunoască acest lucru, în primul rând tinerii înainte de Căsătorie, făcându-li-se o informare şi educaţie clară, serioasă şi la timpul potrivit, de către soţi, medici, experţi. Aceste cunoştinţe trebuie să ducă apoi la educaţia pentru autocontrol. Din toate acestea se vede absoluta necesitate a virtuţii castităţii şi a educaţiei permanente pentru această virtute. În viziunea creştină, castitatea nu înseamnă nici refuzul şi nici dispreţul sexualităţii umane, ci înseamnă mai curând energia spirituală care ştie să apere iubirea de pericolele egoismului şi agresivităţii; care ştie să promoveze iubirea către deplina ei realizare.

Papa Paul al VI-lea, cu profundă intuiţie de înţelepciune şi dragoste, nu a făcut altceva decât să dea glas experienţei atâtor perechi de soţi, atunci când a scris în enciclica sa: "Stăpânirea instinctului prin raţiune şi liberă voinţă impune, fără nici o îndoială, o adevărată asceză pentru ca manifestările afective ale vieţii conjugale să se menţină în limite corecte, în special prin conservarea abstinenţei periodice. Această disciplină proprie curăţiei soţilor, departe de a dăuna iubirii conjugale, îi conferă, dimpotrivă, o şi mai înaltă valoare umană. Ea cere un efort continuu, dar graţie influenţei sale binefăcătoare, soţii îşi dezvoltă integral personalitatea lor, îmbogăţindu-se cu valori spirituale: ea aduce vieţii familiale ca roade seninătatea şi pacea şi facilitează soluţionarea altor probleme; favorizează atenţia faţă de celălalt soţ; îi ajută pe soţi să alunge egoismul, duşman al iubirii adevărate şi aprofundează simţul lor de responsabilitate. Părinţii obţin prin aceasta capacitatea unei influenţe mai profunde şi mai eficace în educarea copiilor"⁹⁴.

Itinerarul moral al soţilor

34. Totdeauna este de mare importanţă a avea o concepţie dreaptă despre ordinea morală, a valorilor şi normelor ei: această importanţă creşte atunci când sunt greutăţi numeroase şi grave pentru a o pune în aplicare.

Ordinea morală, pentru motivul că descoperă şi propune planul lui Dumnezeu, nu poate fi ceva înjositor şi impersonal pentru om; dimpotrivă, răspunzând la exigenţele profunde ale omului creat de Dumnezeu, se pune în slujba deplină a umanităţii, cu acea iubire delicată şi generatoare de obligaţii cu care însuşi Dumnezeu inspiră susţine şi călăuzeşte orice făptură către fericirea sa.

Însă omul, chemat să trăiască responsabil planul lui Dumnezeu, plan înţelept şi plin de iubire, este o fiinţă istorică ce se realizează pe sine, zi cu zi, cu diferitele sale alegeri libere. Pentru aceasta, omul cunoaşte, iubeşte şi împlineşte binele moral urmând etapele de creştere.

Şi soţii, în cadrul vieţii lor morale, sunt chemaţi la un drum continuu, susţinuţi de dorinţa sinceră şi activă de a cunoaşte mereu tot mai mult valorile pe care legea morală le păstrează şi le promovează, precum şi de voinţa dreaptă şi generoasă de a le pune în aplicare. Cu toate acestea, soţii nu privesc legea morală ca pe un ideal moral care urmează să fie atins în viitor, ci trebuie să-l considere ca pe o poruncă actuală a lui Cristos Domnul, pe care trebuie s-o îndeplinească angajându-se şi acceptând dificultăţile. "Pentru aceasta, aşa-numita "lege a gradualităţii" sau a drumului în trepte nu se poate identifica cu "gradualitatea legii", în sensul că porunca legii morale divine ar avea diferite trepte şi diferite forme pentru diverse categorii de oameni şi pentru situaţii diferite. După planul divin, toţi soţii sunt chemaţi la sfinţenie în viaţa de Căsătorie şi această înaltă vocaţie se realizează în gradul în care persoana umană este în măsură să răspundă la porunca divină cu suflet senin, încrezându-se în harul divin şi în voinţa proprie"⁹⁵. În această ordine de idei, conform pedagogiei Bisericii, soţii trebuie să recunoască clar doctrina cuprinsă în enciclica Humanae vitae ca pe o normă pentru exerciţiul sexualităţii şi să se străduiască sincer să îndeplinească acele condiţii necesare pentru a observa această normă.

Această pedagogie, aşa cum a semnalat Sinodul episcopilor, cuprinde întreaga viaţă conjugală. Pentru aceasta, îndatorirea de a transmite viaţa trebuie să fie integrată în misiunea globală a întregii vieţi creştine, care nu poate ajunge la înviere fără a trece prin cruce. În acest context se înţelege că sacrificiul nu poate fi eliminat din viaţa de familie; din contra, el trebuie acceptat cu dragă inimă, pentru că prin el iubirea conjugală se adânceşte şi devine izvor de bucurie intimă.

Acest drum comun cere reflecţie, informare, educaţie adaptată din partea preoţilor, a călugărilor şi a laicilor care sunt angajaţi în pastoraţia familială. Toţi aceştia vor putea ajuta soţii în drumul lor uman şi spiritual, care comportă conştiinţa păcatului, angajarea sinceră de a respecta legea morală, ministerul reconcilierii. Trebuie ţinut prezent apoi şi faptul că în intimitatea conjugală sunt implicate voinţele a două persoane, chemate însă la armonizarea mentalităţilor şi a comportamentului: aceasta cere multă răbdare, simpatie şi timp. De o importanţă aparte în acest sector este unitatea judecăţii morale şi pastorale a preoţilor: o atare unitate trebuie să fie căutată şi asigurată cu grijă, pentru ca credincioşii să nu sufere din cauza neliniştilor conştiinţei⁹⁶.

Drumul soţilor va fi uşurat, aşadar, dacă, stimând doctrina Bisericii şi încrezându-se în harul lui Cristos, ajutaţi şi însoţiţi de păstorii sufleteşti şi de întreaga comunitate eclezială, vor şti să descopere şi să realizeze valoarea libertăţii şi promovarea iubirii autentice pe care le-o oferă evanghelia şi le-o propune porunca lui Dumnezeu.

A sugera convingeri şi a oferi ajutoare concrete

35. În faţa problemei unei reglementări oneste a naşterilor, comunitatea eclezială a timpurilor noastre trebuie să-şi asume îndatorirea de a sugera convingeri şi de a da ajutoare concrete acelora care voiesc să trăiască paternitatea şi maternitatea într-un mod cu adevărat responsabil.

În acest domeniu, în timp ce recunoaşte cu plăcere rezultatele la care s-a ajuns în cercetările ştiinţifice pentru cunoaşterea cât mai precisă a ritmurilor fertilităţii feminine şi stimulează extinderea pe scară mai amplă a acestor studii, Biserica nu poate să nu ceară cu tărie reînnoită responsabilitatea acelora - medici, experţi, consilieri matrimoniali, cupluri - care pot ajuta efectiv şi cu responsabilitate pe soţi ca, trăind iubirea lor, să respecte structura şi finalităţile actului conjugal care exprimă această iubire. Aceasta înseamnă o angajare vastă, decisivă şi sistematică pentru a cunoaşte, stima şi aplica metodele naturale ale reglementării fertilităţii⁹⁷.

O mărturie preţioasă poate şi trebuie să fie dată de acei soţi care, folosindu-se de abstinenţa comună periodică, au ajuns la o responsabilitate matură şi personală cu privire la iubire şi viaţă. Aşa cum scria papa Paul al VI-lea, "Lor le încredinţează Domnul datoria de a face vizibilă în lume sfinţenia şi frumuseţea legii care uneşte iubirea reciprocă a soţilor cu cooperarea lor la iubirea lui Dumnezeu, autorul vieţii umane"⁹⁸.

2) Educaţia

Dreptul şi datoria părinţilor de a fi educatori

36. Îndatorirea de a face educaţie îşi are rădăcinile în vocaţia primordială a soţilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu: dând naştere, în iubire şi pentru iubire, unei noi persoane, care în sine are vocaţia la creştere şi la dezvoltare, părinţii îşi asumă de aceea însăşi îndatorirea de a o ajuta efectiv să trăiască o viaţă pe deplin umană. Aşa cum a amintit Conciliul Vatican II, "părinţii, deoarece au dat viaţă copiilor lor, au obligaţia foarte gravă de a-i educa, şi de aceea trebuie consideraţi primii şi principalii lor educatori. Această funcţie educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinţilor să creeze o atmosferă familială însufleţită de iubire, de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să favorizeze educaţia integrală, personală şi socială, a copiilor. Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi"⁹⁹.

Dreptul şi datoria de educaţie a părinţilor sunt considerate ca esenţiale, fiind în legătură cu transmiterea vieţii umane; ca originare şi primare, în comparaţie cu misiunea educativă a altora, şi aceasta datorită raportului de iubire care există între părinţi şi fii; ca fiind de neînlocuit şi inalienabile, pentru că nu pot fi încredinţate cu totul altora şi nici uzurpate de alţii.

Pe lângă aceste caracteristici, nu poate fi dată uitării consideraţia că elementul cel mai radical care califică îndatorirea educativă a părinţilor este iubirea paternă şi maternă, care îşi găseşte împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârşească angajarea în slujba vieţii: iubirea părinţilor, din izvor devine sufletul şi chiar norma care inspiră şi conduce acţiunea educativă concretă, îmbogăţind-o cu acele valori de tandreţe, perseverenţă, bunătate, slujire, dezinteres şi spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai preţios rod al iubirii.

Educaţie pentru valorile esenţiale ale vieţii umane

37. Deşi sunt înconjuraţi de greutăţi care se împotrivesc operei educative, mult agravate astăzi, părinţii trebuie să-şi formeze fiii cu încredere şi curaj pentru valorile esenţiale ale vieţii umane. Fiii trebuie să crească într-o libertate justă faţă de bunurile materiale, adoptând un stil de viaţă simplu şi auster, fiind convinşi că "omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are"¹⁰⁰.

Trăind într-o societate zdruncinată şi dezmembrată de tensiuni şi conflicte, din cauza ciocnirilor violente ale curentelor individualiste şi egoiste, fiii trebuie să se îmbogăţească nu numai în sensul adevăratei dreptăţi, care singură conduce la respectarea demnităţii personale a fiecăruia, ci mai ales în iubirea adevărată, înţeleasă ca grijă sinceră şi slujire dezinteresată faţă de alţii, în special faţă de cei săraci şi nevoiaşi. Familia este prima şi fundamentala şcoală a sociabilităţii, pentru că este comunitatea de iubire care ştie să afle în dăruirea de sine legea care o conduce şi o face să crească. Dăruirea de sine, care inspiră iubirea soţilor între ei, este modelul şi norma dăruirii de sine care trebuie să se concretizeze între fraţi şi surori, precum şi între diferitele generaţii care convieţuiesc în familie. Comuniunea şi participarea la trăirea zilnică în casă, în clipele de bucurie şi de dificultate, reprezintă cea mai concretă şi eficace pedagogie a copiilor în orizontul mai larg al societăţii.

Educaţia la iubire ca dăruire de sine constituie şi premisa indispensabilă pentru părinţii chemaţi să le ofere fiilor o clară şi delicată educaţie sexuală. În faţa unei culturi care "banalizează" în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează şi o trăieşte în mod reductiv şi sărăcit, legând-o în mod exclusiv de trup şi de plăcerea egoistă, slujirea educativă a părinţilor trebuie să insiste cu fermitate asupra unei culturi sexuale care să fie într-adevăr şi în mod deplin personală: sexualitatea, de fapt, este o bogăţie a întregii persoane - trup, sentiment şi suflet - şi manifestă semnificaţia sa intimă în a conduce persoana la dăruirea de sine în iubire.

Educaţia sexuală, drept şi datorie fundamentală a părinţilor, trebuie să se realizeze întotdeauna sub conducerea lor plină de grijă, fie în sânul familiei, fie în centrele de educaţie alese şi controlate de ei. În acest sens, Biserica insistă asupra legii subsidiarităţii pe care trebuie s-o observe şcoala atunci când cooperează la educaţia sexuală, încadrându-se în spiritul care îi animă pe părinţi.

În acest context, nu se poate renunţa sub nici o formă la educaţia la castitate, ca virtute care dezvoltă maturitatea autentică a persoanei şi o face capabilă de a respecta şi promova "semnificaţia matrimonială" a trupului. Mai mult, părinţii creştini îi vor acorda o atenţie şi grijă deosebită, descoperind semnele chemării lui Dumnezeu prin educaţia la feciorie, forma superioară a dăruirii de sine care constituie sensul însuşi al sexualităţii umane.

Datorită legăturilor strânse care sunt între dimensiunea sexuală a persoanei şi valorile ei etice, datoria de educatori a părinţilor trebuie să-i conducă pe copii la cunoaşterea şi stimarea normelor morale ca garanţie necesară şi preţioasă pentru o creştere personală responsabilă în sexualitatea umană.

Pentru aceasta, Biserica se opune cu tărie la o anumită formă de informare sexuală, ruptă de principiile morale şi atât de răspândită, care nu ar fi altceva decât o iniţiere la experimentarea plăcerii şi un stimul care duce la pierderea seninătăţii, chiar din anii nevinovăţiei, deschizându-se calea către viciu.

Misiunea educativă şi sacramentul Căsătoriei

38. Pentru părinţii creştini misiunea educativă, înrădăcinată, cum s-a spus, în participarea lor la opera creatoare a lui Dumnezeu, are un izvor nou şi specific în sacramentul Căsătoriei care îi consacră educaţiei propriu-zis creştine a copiilor, îi cheamă adică să participe la aceeaşi autoritate şi la aceeaşi iubire a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos păstorul, precum şi la iubirea de mamă a Bisericii; îi îmbogăţeşte cu înţelepciune, sfat, tărie şi cu oricare altul dintre darurile Duhului Sfânt pentru a ajuta pe copii în creşterea lor umană şi creştină.

Îndatorirea educativă primeşte de la sacramentul Căsătoriei demnitatea şi vocaţia de a fi un adevărat "minister" al Bisericii, pus în slujba edificării membrilor ei. Aşa de mare este măreţia şi splendoarea slujirii educative a soţilor creştini, încât sfântul Toma de Aquino nu ezită a o compara cu slujirea preoţească: "Unii răspândesc şi păstrează viaţa spirituală cu o slujire unică spirituală, slujire proprie preoţilor; alţii dau viaţă trupească şi spirituală şi aceasta se întâmplă în sacramentul Căsătoriei, în care bărbatul şi femeia se unesc pentru a naşte copii şi a-i educa pentru cultul lui Dumnezeu"¹⁰¹.

Conştiinţa vie şi trează a misiunii primite în sacramentul Căsătoriei îi va ajuta pe părinţii creştini să-şi ofere slujirea lor educativă cu mare seninătate şi încredere şi, în acelaşi timp, cu simţ de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, care îi cheamă şi îi trimite să edifice Biserica în fiii lor. În felul acesta familia celor botezaţi, adunaţi în Biserica domestică de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramentul Căsătoriei, devine ca şi marea Biserică, învăţătoare şi mamă.

Prima experienţă de Biserică

39. Misiunea educării cere ca părinţii creştini să propună fiilor lor acele cunoştinţe care sunt necesare pentru maturizarea gradată a personalităţii lor din punct de vedere creştin şi eclezial. Ei vor relua liniile educative enumerate mai sus, cu grija de a le arăta copiilor profunda semnificaţie spre care-i conduce credinţa şi dragostea lui Isus Cristos. Mai mult, conştiinţa că Domnul le încredinţează părinţilor creşterea unui fiu al lui Dumnezeu, a unui frate al lui Isus Cristos, a unui templu al Duhului Sfânt, a unui mădular al Bisericii, aceasta îi va ajuta pe părinţii creştini în împlinirea îndatoririi de a consolida în sufletul copiilor lor darul harului divine.

Conciliul Vatican II precizează astfel conţinutul educaţiei creştine: "Aceasta nu are în vedere numai maturizarea persoanei umane (...), ci urmăreşte în principal ca botezaţii, fiind iniţiaţi treptat în cunoaşterea misterelor mântuirii, să devină din zi în zi mai conştienţi de darul credinţei pe care l-au primit, să înveţe să-l adore pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr (cf. In 4,23), în primul rând prin cultul liturgic, să fie formaţi pentru a-şi trăi viaţa proprie după omul cel nou în dreptatea şi sfinţenia adevărului (cf. Ef 4, 22-24) şi astfel să ajungă la omul desăvârşit, la vârsta plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13) şi să contribuie la creşterea trupului mistic. Pe lângă aceasta, conştienţi de chemarea lor, să se înveţe să dea mărturie despre speranţa ce se află în ei (cf. 1Pt 3,15), precum şi să ajute la transformarea creştină a lumii"¹⁰².

Sinodul episcopilor, reluând şi dezvoltând ideile conciliare, a prezentat misiunea educativă a familiei creştine ca pe o adevărată slujire prin care este transmisă şi răspândită lumina evangheliei, astfel încât însăşi viaţa de familie devine un itinerar de credinţă şi, într-un anumit mod, o iniţiere creştină şi o şcoală a urmării lui Cristos. În familia conştientă de un atare dar, aşa cum a scris papa Paul al IV-lea, "toţi evanghelizează şi sunt evanghelizaţi"¹⁰³.

În forţa ministerului educativ, părinţii, prin mărturia vieţii, sunt primii vestitori ai evangheliei faţă de copiii lor. Mai mult, rugându-se împreună cu fiii şi meditând cu ei cuvântul lui Dumnezeu, introducându-i în intimitatea trupului lui Cristos - euharistic şi eclezial - prin iniţiere creştină, părinţii devin pe deplin dătătorii de viaţă, generatorii nu doar de viaţă trupească, ci şi ai acelei vieţi care, prin reînnoirea Duhului Sfânt, izvorăşte din crucea şi învierea lui Cristos.

Pentru ca părinţii creştini să-şi poată îndeplini în mod demn misiunea lor educativă, părinţii sinodali şi-au exprimat dorinţa de a se pregăti un text adecvat al unui catehism al familiei, clar, concis şi în aşa fel întocmit, încât să poată fi uşor asimilat de toţi. Conferinţele episcopilor sunt invitate cu căldură să se implice în realizarea acestui catehism.

Raporturile cu alte forţe educative

40. Familia este prima, dar nu unica şi exclusiva comunitate educativă: însăşi dimensiunea comunitară, civilă şi eclezială a omului cere şi conduce la o operă mai amplă şi coordonată, care să fie rodul colaborării ordonate a diverselor forme educative. Toate aceste forţe sunt necesare şi fiecare dintre ele poate şi trebuie să intervină spre acest scop cu competenţa şi contribuţia proprie¹⁰⁴.

Îndatorirea educativă a familiei creştine are, aşadar, un rol de mare importanţă în pastoraţia organică: acest fapt implică o nouă formă de colaborare între părinţi şi comunităţile creştine, diferitele grupuri de educatori şi păstori. În acest sens, reînnoirea şcolii catolice trebuie să rezerve o specială atenţie atât părinţilor elevilor, cât şi formării unei comunităţi perfect educative.

Dreptul părinţilor la alegerea unei educaţii conforme credinţei religioase trebuie să fie în mod absolut asigurat.

Statul şi Biserica au obligaţia de a da familiei toate ajutoarele posibile ca să-şi poată exercita îndatoririle educative în mod adecvat. Pentru aceasta, atât Biserica, precum şi statul trebuie să creeze şi să promoveze acele instituţii şi activităţi pe care în mod just le cer familiile, iar acest ajutor va trebui să fie proporţionat cu lipsurile familiei. Aşadar, toţi aceia care în societate se ocupă cu conducerea şcolilor nu trebuie niciodată să uite faptul că părinţii au fost desemnaţi de Dumnezeu însuşi ca primii şi principalii educatori ai copiilor lor şi că dreptul lor este absolut inalienabil.

Alături de acest drept, părinţii au datoria gravă de a se angaja total într-o colaborare cordială şi faptică cu învăţătorii şi conducătorii şcolilor.

Dacă în şcoli se învaţă ideologii contrare credinţei creştine, familia, împreună cu alte familii, şi dacă e posibil cu asociaţii de familii, trebuie din toate puterile şi cu înţelepciune să ajute pe copii să nu se îndepărteze de credinţă. În acest caz familia are nevoie de ajutoare speciale de la păstorii sufleteşti care nu trebuie să uite că părinţii au dreptul inviolabil de a încredinţa pe fiii lor comunităţii ecleziale.

O slujire multiplă a vieţii

41. Iubirea conjugală fecundă se exprimă printr-o slujire a vieţii în forme multiple, dintre care generarea şi educaţia sunt cele mai importante, proprii şi de neînlocuit. În realitate însă, fiecare act al adevăratei iubiri faţă de om mărturiseşte şi perfecţionează fecunditatea spirituală a familiei, pentru că este în conformitate faţă de dinamismul interior şi profund al iubirii, ca dăruire de sine pentru alţii.

Din această perspectivă, bogată în valori şi angajamente pentru toţi, vor şti să se inspire mai ales acei soţi care au experienţa sterilităţii fizice.

Familiile creştine care în credinţă recunosc pe toţii oamenii ca fiii Tatălui comun din ceruri vor întâmpina cu generozitate pe copiii altor familii, susţinându-i şi iubindu-i nu ca pe nişte străini, ci ca pe membrii unicei familii a copiilor lui Dumnezeu. Părinţii creştini vor putea, în felul acesta, să-şi întindă iubirea dincolo de legăturile trupului şi ale sângelui, alimentând legăturile care sunt implantate în spirit şi care se dezvoltă în slujirea concretă a copiilor din alte familii, lipsiţi adesea de cele mai elementare lucruri.

Familiile creştine vor şti să trăiască o mai mare disponibilitate către adopţiunea şi încredinţarea acelor copii orfani sau abandonaţi; aceşti copii, regăsind căldura afectivă a unei familii, vor putea experimenta paternitatea iubitoare şi plină de grijă a lui Dumnezeu, mărturisită de părinţii creştini, şi astfel vor creşte cu seninătate şi încredere în viaţă, iar întreaga familie va fi îmbogăţită cu valorile spirituale ale unei fraternităţi mai ample.

Fecunditatea familiilor trebuie să cunoască o "creativitate" necontenită, rodul minunat al Duhului lui Dumnezeu care deschide ochii inimii pentru a descoperi noile trebuinţe şi suferinţe ale societăţii noastre şi care dă curaj pentru a le asuma şi a le da răspuns. În acest cadru, se prezintă familiilor creştine un câmp vast de acţiune: mai îngrijorător decât abandonarea copiilor este astăzi fenomenul marginalizării sociale şi culturale care în mod dur atinge pe cei bătrâni, bolnavi, handicapaţi, toxicodependenţi, foşti puşcăriaşi etc.

În felul acesta se lărgeşte enorm orizontul paternităţii şi maternităţii familiilor creştine: iubirea lor spirituală fecundă este provocată de aceste şi de mai multe alte urgenţe ale timpului nostru. Cu familiile creştine şi prin familiile creştine, Cristos Domnul continuă să aibă "milă" faţă de mulţimi.

III. Participarea la dezvoltarea societăţii

Familia - celula de bază şi vitală a societăţii

42. "Deoarece Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul şi temelia societăţii umane", familia a devenit "celula de bază şi vitală a societăţii"¹⁰⁵.

Familia are legături vitale şi organice cu societatea pentru că este baza şi alimentul continuu al societăţii, prin îndatorirea sa de a sluji viaţa: din familie se nasc cetăţenii şi în familie ei găsesc prima şcoală a acelor virtuţi sociale care sunt sufletul vieţii şi al dezvoltării societăţii însăşi.

Astfel, prin forţa naturii şi vocaţiei sale, departe de a se închide în ea însăşi, familia se deschide spre alte familii şi spre societate, asumându-şi propriul rol social.

Viaţa familială ca experienţă de comuniune şi participare

43. Experienţa însăşi a comuniunii şi participării, care caracterizează viaţa zilnică a familiei, reprezintă prima şi fundamentala contribuţie pe care familia o oferă societăţii.

Relaţiile dintre membrii societăţii familiale sunt inspirate şi dirijate de legea "gratuităţii" care, respectând şi favorizând în toţi şi în fiecare demnitatea personală ca unicul titlu de valoare, devine primire cordială, întâlnire şi dialog, disponibilitate dezinteresată, slujire generoasă, solidaritate profundă.

Astfel, promovarea unei autentice şi mature comuniuni a persoanelor în familie devine prima şcoală de sociabilitate, de neînlocuit, exemplu şi stimul pentru cele mai ample raporturi comunitare, pentru învăţarea respectului, dreptăţii, dialogului şi iubirii.

În acest mod, aşa cum au amintit şi părinţii sinodali, familia constituie locul nativ şi instrumentul cel mai eficace al umanizării şi al personalizării societăţii, pentru că ea colaborează într-un mod original şi profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viaţă tot mai umană, mai ales apărând şi transmiţând virtuţile şi "valorile". Aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican II, familie este "loc de întâlnire a mai multor generaţii care se ajută reciproc să dobândească o înţelepciune mai vastă şi să armonizeze drepturile persoanelor cu celelalte exigenţe ale vieţii sociale"¹⁰⁶.

Ca urmare, în faţa unei societăţi care riscă să fie mereu tot mai depersonalizată şi masificată, deci inumană şi dezumanizantă, cu rezultatele negative ale atâtor forme de "evaziune" - cum sunt, de exemplu, alcoolismul, drogurile şi terorismul -, familia posedă şi descătuşează chiar şi astăzi energii formidabile capabile de a smulge omul din anonimat, de a-l menţine conştient de demnitatea lui personală, de a-l îmbogăţi cu o umanitate profundă, de a-l insera activ în ţesutul organic al societăţii cu unicitatea şi cu caracterul său irepetabil.

Îndatorire socială şi politică

44. Îndatorirea socială a familiei nu se poate opri numai la opera de procreare şi educaţie, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a familiei, formă de neînlocuit.

Familiile, singure sau asociate, pot şi trebuie să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci şi al tuturor acelor persoane ori situaţii unde nu pot ajunge organizaţiile de ocrotire şi de asistenţă socială ale autorităţilor publice.

Contribuţia socială a familiei are originalitatea sa, care cere să fie mai bine cunoscută şi mai prompt favorizată, mai ales, datorită creşterii copiilor, antrenând cât mai mult posibil pe toţi membrii familiei¹⁰⁷.

În chip special trebuie arătată importanţa mereu tot mai mare pe care o are ospitalitatea în societatea din zilele noastre, în toate formele ei, începând de la deschiderea uşii propriei case şi chiar a propriei inimi, pentru a primi pe fraţi, până la străduinţa de a dărui adăpost fiecărei familii, ca ambient natural, care o păstrează şi o ajută să crească. Mai înainte de toate, familia creştină este chemată să asculte recomandarea sfântului Paul: "Fiţi primitori de străini"¹⁰⁸ şi astfel să pună în practică, imitând exemplul lui Cristos şi împărţind iubirea lui Cristos, apropierea de fratele lipsit de ajutor, căci "...cine va da unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici chiar şi un singur pahar de apă, pentru că e ucenicul meu, adevăr zic vouă: nu-şi va pierde răsplata"¹⁰⁹.

Îndatorirea socială a familiilor este chemată să se exprime şi sub forma intervenţiilor politice, în sensul că familiile trebuie să fie primele care să aibă grijă ca legile şi instituţiile statului să nu încalce, ci să susţină şi să apere pozitiv drepturile şi îndatoririle familiei. În acest sens, familiile trebuie să crească în conştiinţa că sunt "protagoniste" ale "politicii familiale" şi să-şi asume responsabilitatea de a transforma societatea; altfel, familiile vor fi primele victime ale acelor rele pe care se mulţumesc să le privească cu indiferenţă. Apelul Conciliului Vatican II de a se depăşi etica individualistă are, aşadar, valoare strigentă şi pentru familie¹¹⁰.

Societatea în slujba familiei

45. Legătura intimă dintre familie şi societate, aşa cum cere deschiderea şi participarea familiei la societate şi la dezvoltarea ei, tot la fel impune ca societatea să nu uite niciodată datoria fundamentală de a respecta şi promova familia.

Desigur, familia şi societatea se completează reciproc în apărarea şi promovarea binelui oamenilor şi al fiecărui om. Însă societatea şi mai ales statul trebuie să recunoască faptul că familia este "o societate care se bucură de un drept propriu şi primordial"¹¹¹ şi, prin urmare, în relaţiile lor cu familia, sunt obligate în mod grav să se menţină pe principiul subsidiarităţii.

În forţa acestui principiu, statul nu poate şi nici nu trebuie să ia familiilor acele îndatoriri pe care familiile le pot exercita liber singure ori asociate, ci trebuie să le favorizeze pozitiv şi să stimuleze la maxim iniţiativa responsabilă a familiilor. Convinse fiind că binele familiei constituie o valoare indispensabilă la care societatea civilă nu poate renunţa, autorităţile publice trebuie să facă tot posibilul pentru a asigura familiei toate acele ajutoare - economice, sociale, politice, educative, culturale - de care are nevoie pentru a face faţă în mod uman la toate responsabilităţile lor.

Carta drepturilor familiei

46. Idealul unei acţiuni reciproce de susţinere şi dezvoltare între familii şi societate adesea se loveşte, şi uneori prea grav, de realitatea separării şi chiar a opoziţiei dintre acestea.

Într-adevăr, aşa cum au denunţat mereu părinţii sinodali, situaţia întâlnită de foarte multe familii în diferite ţări este foarte îngrijorătoare, dacă nu chiar total negativă: instituţii şi legi, care nesocotesc în mod nedrept drepturile inviolabile ale familiei şi ale persoanei umane, iar societatea, departe de a se pune în slujba familiei, o atacă cu violenţă în valorile şi exigenţele ei fundamentale. În felul acesta, familia, care după planul lui Dumnezeu, este celula de bază a societăţii, subiect de drepturi şi de îndatoriri înaintea statului şi a oricărei alte comunităţi, ajunge să fie victima societăţii, a întârzierilor şi a tărăgănărilor intervenţiilor sale salutare şi chiar, mai mult, a nedreptăţilor sale evidente.

Pentru aceasta, Biserica apără deschis şi cu tărie drepturile familiei împotriva uzurpărilor intolerabile ale societăţii şi ale statului. Părinţii sinodali au reamintit, între altele, următoarele drepturi ale familiei:
- dreptul de a exista şi progresa ca familie, adică dreptul fiecărui om, mai ales a celui sărac, de a întemeia o familie şi de a avea mijloacele necesare pentru a susţine familia;
- dreptul de a-şi exercita propria responsabilitate în transmiterea vieţii şi educarea copiilor;
- dreptul intimităţii în viaţa conjugală şi familială;
- dreptul stabilităţii legăturii şi instituţiei familiale (matrimoniale);
- dreptul de a crede şi de a profesa credinţa proprie şi de a o apăra;
- dreptul de a educa pruncii după tradiţiile proprii şi valorile religioase şi culturale, cu instrumentele, mijloacele şi instituţiile necesare;
- dreptul la securitatea fizică, socială, politică şi economică, mai ales pentru cei săraci şi infirmi;
- dreptul la locuinţă adecvată, în care să poată trăi convenabil viaţa de familie;
- dreptul de exprimare şi de reprezentare în faţa autorităţilor publice, economice, sociale, culturale, cât şi în faţa altor autorităţi inferioare, atât în mod direct, cât şi prin asociaţii;
- dreptul de a crea asociaţii cu alte familii sau instituţii, pentru a-şi desfăşura, în mod adecvat şi repede, propria îndatorire;
- dreptul de protecţie al minorilor, prin instituţii şi legi adecvate, împotriva preparatelor medicinale dăunătoare, împotriva pornografiei, alcoolismului etc.;
- dreptul la distracţie şi odihnă onestă, care să favorizeze valorile familiei;
- dreptul bătrânilor la a trăi şi a muri demn;
- dreptul familiei la emigrare, pentru a căuta o viaţă mai bună¹¹².

Sfântul Scaun, cunoscând dorinţa specială a Sinodului episcopilor, va avea grijă să cerceteze cu profunzime aceste propuneri, elaborând o "cartă a drepturilor familiei" care va fi propusă ambientelor şi autorităţilor în cauză.

Harul şi responsabilitatea familiei creştine

47. Rolul social al fiecărei familii revine, într-un titlu nou şi original, familiei creştine, fondată pe sacramentul Căsătoriei. Asumând realitatea omenească a iubirii conjugale în toate implicaţiile ei, sacramentul Căsătoriei abilitează şi angajează soţii şi părinţii creştini în a trăi vocaţia lor de laici şi de a căuta împărăţia lui Dumnezeu, "folosindu-se de bunurile trecătoare şi rânduindu-le după placul lui Dumnezeu"¹¹³.

Îndatorirea socială şi politică se încadrează în acea misiune regală sau de slujire, la care soţii creştini iau parte prin puterea sacramentului Căsătoriei, primind în acelaşi timp o poruncă de la care nu se pot sustrage şi un har care îi susţine şi îi stimulează.

În felul acesta, familia creştină este chemată să ofere tuturor mărturia unei dăruiri generoase şi dezinteresate în problemele sociale, prin acea "alegere preferenţială" a celor săraci şi a celor marginalizaţi. De aceea, familia creştină, înaintând în urmarea Domnului, promovând o deosebită grijă pentru cei lipsiţi, trebuie să aibă inima darnică pentru cei înfometaţi, săraci, bolnavi, bătrâni, drogaţi şi pentru cei fără familie.

Pentru o nouă ordine internaţională

48. În faţa dimensiunii mondiale, care caracterizează astăzi diferitele probleme sociale, familia vede lărgindu-se într-un mod total nou îndatorirea sa faţă de dezvoltarea societăţii. Este vorba de a coopera şi pentru o nouă ordine internaţională, pentru că numai în solidaritatea internaţională se poate face faţă şi rezolva problemele enorme şi dramatice ale dreptăţii în lume, ale libertăţii popoarelor şi ale păcii umanităţii.

Comunitatea spirituală a familiilor creştine, adânc înrădăcinată în credinţa şi speranţa comune şi vivificate de caritate, constituie o energie interioară care dă viaţă, răspândeşte şi dezvoltă dreptatea, reconcilierea, fraternitatea şi pacea dintre oameni. Fiind "mica Biserică", familia creştină este chemată, asemenea "marii Biserici", să fie semn de unitate pentru lume şi să exercite astfel rolul său profetic, dând mărturie despre împărăţia şi pacea lui Cristos, spre care se îndreaptă întreaga lume.

Familiile creştine vor putea realiza toate acestea fie prin opera lor educativă, adică oferind copiilor lor un model de viaţă bazat pe valorile adevărului, libertăţii, dreptăţii şi iubirii, fie printr-un rol activ şi responsabil pentru creşterea cu adevărat umană a societăţii şi a instituţiilor ei, fie prin susţinerea în diferite moduri a asociaţiilor specifice dedicate problemelor de ordin internaţional.

IV. Participarea la viaţa şi misiunea Bisericii

Familia în misterul Bisericii

49. Între îndatoririle fundamentale ale familiei creştine este şi cea eclezială, adică familia este în slujba edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viaţa şi misiunea Bisericii.

Pentru a înţelege mai bine baza, conţinutul şi caracteristicile acestei participări, trebuie aprofundate legăturile multiple şi profunde, care leagă Biserica de familia creştină, făcând din familie o "Biserică în miniatură" (Ecclesia domestica)¹¹⁴, aşa încât familia, în felul ei, să fie imagine vie şi reprezentare istorică a misterului însuşi al Bisericii.

Este în primul rând Biserica mamă care dă viaţă, educă şi edifică familia creştină, împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creştine adevărata sa identitate, adică ceea ce ea este şi trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogăţeşte şi întăreşte familia creştină cu harul lui Cristos, în vederea sfinţirii ei pentru gloria Tatălui. Prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, Biserica însufleţeşte şi călăuzeşte familia creştină la slujirea iubirii, ca să imite şi să retrăiască aceeaşi iubire de dăruire şi de sacrificiu, pe care Cristos Isus o nutreşte pentru întreaga omenire.

La rândul ei, familia creştină este inclusă în aşa măsură în misterul Bisericii încât ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, anume: soţii şi părinţii creştini, în puterea sacramentului, "au în starea lor de viaţă şi în funcţia lor darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu"¹¹⁵. De aceea, nu numai că "primesc" iubirea lui Cristos, devenind comunitate "mântuită", ci sunt chemaţi, de asemenea, să "transmită" fraţilor aceeaşi dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate "care mântuieşte". În acest fel, în timp ce este rod şi semn al fecundităţii supranaturale a Bisericii, familia creştină devine simbol, mărturie şi participare la maternitatea Bisericii¹¹⁶.

O îndatorire eclezială proprie şi originală

50. Familia creştină este chemată să ia parte vie şi responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu şi original, punându-se în slujba Bisericii şi a societăţii, întrucât este o comunitate intimă de viaţă şi de iubire.

Dacă familia creştină este comunitate, ale cărei legături sunt reînnoite de Cristos prin credinţă şi sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod comunitar: aşadar, împreună, soţii, în calitatea lor de cuplu, părinţii şi copiii, în calitate de familie, trebuie să trăiască slujirea lor adusă Bisericii şi lumii. Ei trebuie să fie "o singură inimă şi un singur suflet"¹¹⁷ în credinţă, prin spiritul apostolic comun care îi animă şi prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunităţii ecleziale şi civile.

Familia creştină edifică împărăţia lui Cristos în istorie prin realităţile zilnice care privesc şi manifestă condiţia ei de viaţă. În iubirea conjugală şi familială, trăită în extraordinara ei bogăţie de valori şi exigenţe de totalitate, unicitate, fidelitate şi fecunditate¹¹⁸, se exprimă şi se realizează participarea familiei creştine la misiunea profetică, sacerdotală şi regală a lui Cristos Isus şi a Bisericii sale. Iubirea şi viaţa constituie, aşadar, nucleul misiunii mântuitoare a familiei creştine în Biserică şi pentru Biserică.

Conciliul Vatican II aminteşte acest lucru când scrie: "Familiile îşi vor împărtăşi unele altora cu generozitate bogăţiile spirituale. Astfel, familia creştină, fiind născută din căsătorie, care este imagine şi împărtăşire a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică, va face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea şi fidelitatea soţilor, cât şi prin colaborarea plină de dragoste dintre toţi membrii ei"¹¹⁹.

Aceasta fiind baza participării familiei creştine la misiunea eclezială, trebuie să lămurim acum conţinutul acestei participări sub aspectul triplu şi unitar al lui Cristos ca profet, preot şi împărat, prezentând pentru aceasta familia creştină în misiunea ei de: 1) comunitate care crede şi evanghelizează; 2) comunitate în dialog cu Dumnezeu; 3) comunitate în slujba omului.

1) Familia creştină, comunitate care crede şi evanghelizează

Credinţa ca descoperire şi admirare a planului lui Dumnezeu despre familie

51. Luând parte la viaţa şi misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate cuvântul lui Dumnezeu şi-l proclamă cu tărie¹²⁰, familia creştină împlineşte îndatorirea sa profetică ascultând şi vestind cuvântul lui Dumnezeu şi devine astfel, progresând zi de zi mai mult, comunitate care crede şi evanghelizează.

Şi soţilor şi părinţilor creştini li se cere ascultarea în credinţă¹²¹: sunt chemaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, care le aduce minunata noutate - vestea cea bună - a vieţii conjugale şi familiale, înzestrată de Cristos cu sfinţenie şi cu putere de sfinţenie. Într-adevăr, numai prin credinţă ei pot descoperi şi admira cu mulţumire demnitatea cea mai mare la care i-a chemat Dumnezeu, care a voit să înalţe Căsătoria şi familia, constituindu-le semn şi loc al legământului de iubire dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Cristos Isus şi Biserică, mireasa sa.

Însăşi pregătirea la Căsătoria creştină este un itinerar al credinţei, pentru că este ocazie privilegiată ca logodnicii să descopere şi să adâncească credinţa primită la Botez şi hrănită cu educaţia creştină. Sub acest aspect ei recunosc şi aleg liber vocaţia de a trăi urmarea lui Cristos şi slujirea împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa de Căsătorie.

Momentul solemn al credinţei soţilor este cuprins în celebrarea sacramentului Căsătoriei, care, în natura sa profundă, înseamnă proclamarea, în Biserică, a veştii bune despre iubirea conjugală. Este cuvântul lui Dumnezeu, care "descoperă" şi "împlineşte" planul înţelept şi plin de iubire, pe care Dumnezeu îl are faţă de soţi, introduşi la participarea tainică şi reală la însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru omenire. Dacă în sine celebrarea sacramentală a Căsătoriei înseamnă proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, întrucât există protagonişti şi celebranţi, ceremonia trebuie să fie o "profesiune de credinţă" făcută în Biserică şi cu Biserica, cu comunitatea celor ce cred.

Această profesiune de credinţă cere să fie pregătită în cursul vieţii şi să fie trăită de soţi şi de familie: Dumnezeu i-a chemat pe soţi "la" Căsătorie şi continuă să-i cheme "în" Căsătorie¹²². În mijlocul faptelor vieţii şi cu faptele vieţii, cu greutăţile, problemele şi evenimentele existenţei de toate zilele, Dumnezeu vine la ei, le arată şi le propune exigenţele concrete ale participării lor la iubirea lui Cristos faţă de Biserică, în raport cu situaţia particulară - familială, socială şi eclezială - în care se află.

Descoperirea şi ascultarea faţă de planul lui Dumnezeu trebuie să se facă "împreună" de către comunitatea conjugală şi familială prin experienţa umană a iubirii trăite în spiritul lui Cristos între soţi, între părinţi şi copii.

Pentru aceasta, aşa cum este cu marea Biserică, la fel mica Biserică domestică, familia, are nevoie să fie mereu şi intens evanghelizată: de aici decurge datoria familiei creştine de a educa mereu pe copii în credinţă.

Misiunea de evanghelizare a familiei creştine

52. În măsura în care familia creştină primeşte evanghelia şi se maturizează în credinţă, ea devine evanghelizatoare. Să mai ascultăm încă o dată pe papa Paul al VI-lea: "Familia, ca şi Biserica, trebuie să fie un spaţiu în care evanghelia este transmisă şi de unde iradiază evanghelia. Aşadar, în intimitatea unei familii conştientă de această misiune, toţi componenţii familiei evanghelizează şi sunt evanghelizaţi. Părinţii nu numai că transmit copiilor evanghelia, dar ei pot primi de la ei evanghelia trăită adânc. O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde-şi desfăşoară activitatea"¹²³.

Aşa cum au amintit părinţii sinodali, reluând apelul meu lansat la Puebla, viitoarea evanghelizare depinde în mare parte de Biserica domestică¹²⁴. Această misiune apostolică a familiei este înrădăcinată în Botez şi primeşte de la harul sacramental al Căsătoriei o nouă forţă pentru a transmite credinţa, pentru a sfinţi şi transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu.

Familia creştină, mai ales astăzi, are o vocaţie specială de a fi martoră a legământului învierii lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei iubirii şi a siguranţei speranţei, de care trebuie să dea mărturie: "Familia creştină proclamă cu glas viu virtuţile prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu şi speranţa în viaţa fericită"¹²⁵.

Necesitatea absolută a catehezei familiale este cerută cu mai multă tărie în anumite împrejurări, pe care Biserica le întâlneşte în diferite locuri şi anume: "Acolo unde o legislaţie antireligioasă pretinde chiar să împiedice educaţia la credinţă, acolo unde o necredinţă răspândită sau un secularism invadator fac practic imposibilă o adevărată creştere religioasă, "aceasta care se poate numi Biserica familială" rămâne singurul ambient în care copiii şi tinerii pot primi o cateheză autentică"¹²⁶.

O slujire eclezială

53. Misiunea de evanghelizare pe care o au părinţii creştini este originală şi de neînlocuit, pentru că are semnificaţii tipice pentru viaţa de familie şi este întreţinută, aşa cum i se cuvine, de iubire, simplitate, eficienţă şi de mărturie zilnică¹²⁷.

Familia trebuie să formeze pe copii pentru viaţă în aşa fel încât fiecare să-şi îndeplinească pe deplin misiunea după chemarea primită de la Dumnezeu. Într-adevăr, familia care este deschisă la valorile transcendentale, familia care slujeşte cu bucurie tuturor "fraţilor", familia care îndeplineşte cu fidelitate generoasă misiunea încredinţată şi este conştientă de participarea zilnică la misterul crucii glorioase a lui Cristos devine primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de consacrare pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu.

Misiunea de evanghelizare şi cateheză a părinţilor trebuie să însoţească viaţa copiilor chiar şi în anii adolescenţei şi tinereţii, când aceştia, cum se întâmplă adesea, contestă ori resping direct credinţa primită în primii ani ai vieţii lor. Aşa cum în Biserică opera de evanghelizare nu este despărţită de suferinţele apostolului, tot aşa şi în familia creştină părinţii trebuie să înfrunte cu curaj şi cu seninătate sufletească greutăţile pe care le întâlnesc în educarea copiilor lor.

Nu trebuie să se uite faptul că slujirea desfăşurată de soţii şi de părinţii creştini pentru evanghelie este în chip esenţial o slujire eclezială, fiind încadrată în contextul general al Bisericii, care este o comunitate evanghelizată şi de evanghelizare. Avându-şi rădăcina înfiptă în misiunea unică a Bisericii şi fiind derivată din această misiune pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos¹²⁸, misiunea de evanghelizare şi de catehizare a Bisericii domestice trebuie să rămână în comuniune intimă şi trebuie să se armonizeze în mod responsabil cu toate celelalte slujiri de evanghelizare şi catehizare prezente şi operante în comunitatea eclezială, atât cea diecezană, cât şi cea parohială.

A predica evanghelia la toată făptura

54. Universalitatea fără frontiere este orizontul propriu al evanghelizării, propulsată interior de avântul misionar şi aceasta ca un răspuns explicit şi fără echivoc la porunca lui Cristos: "Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura"¹²⁹.

Chiar credinţa şi misiunea de evanghelizare a familiei creştine au această trăsătură misionară catolică. Sacramentul Căsătoriei care reia şi propune îndatorirea, înrădăcinată în Botez şi în Mir, de a apăra şi răspândi credinţa¹³⁰, îi face pe soţii de familie şi pe părinţii creştini martori ai lui Cristos "până la marginile pământului"¹³¹, adevăraţi misionari ai iubirii şi ai vieţii.

O anumită formă de activitate misionară poate fi desfăşurată în interiorul familiei. Şi aceasta se face atunci când unul dintre membri este fără credinţă ori nu o practică în mod coerent. În acest caz, ceilalţi, care locuiesc împreună cu el, trebuie să-i ofere o mărturie trăită a credinţei, mărturie care să-l stimuleze şi să-l susţină pe drumul care duce la o deplină adeziune la Cristos Mântuitorul¹³².

Animată de spiritul misionar, chiar în sânul ei, Biserica domestică este chemată să fie semn luminos al prezenţei lui Cristos şi al iubirii sale pentru cei care "stau departe", pentru familiile care încă nu cred şi pentru cele care nu mai trăiesc în coerenţă cu credinţa primită: familia care crede este chemată ca, "prin pilda şi mărturia vieţii ei", să lumineze "pe cei care caută adevărul"¹³³.

Aşa cum, la începuturile Bisericii, Aquila şi Priscilla se prezentau ca un cuplu misionar¹³⁴, tot la fel Biserica mărturiseşte astăzi neîncetat înflorirea nouă a credinţei prin prezenţa soţilor şi a familiilor creştine care, cel puţin pe o anumită perioadă de timp, merg în ţările de misiune pentru a vesti evanghelia, slujind omul cu iubirea lui Isus Cristos.

Familiile creştine contribuie mult la cauza misionară a Bisericii, cultivând vocaţiile misionare în mijlocul copiilor lor¹³⁵ şi, mai general, prin opera educativă care "îi pregăteşte pe copiii lor, chiar din tinereţe, să recunoască iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii"¹³⁶.

2) Familia creştină, comunitate în dialog cu Dumnezeu

Sanctuarul domestic al Bisericii

55. Vestirea evangheliei şi primirea ei în spirit de credinţă îşi află plinătatea în celebrarea sacramentală. Biserica, fiind comunitate care crede şi evanghelizează, este şi poporul preoţesc, învestit cu demnitatea şi puterea de a participa la puterea lui Cristos, marele preot al noului şi veşnicului testament¹³⁷.

Şi familia creştină este încorporată în Biserică, poporul preoţesc, prin sacramentul Căsătoriei care este baza acestei misiuni şi de unde primeşte hrana pentru misiunea încredinţată. Pe lângă aceasta, familia este mereu întărită de Domnul Isus. Este chemată de el şi prin el este angajată într-un dialog cu Dumnezeu prin viaţa sacramentală, oferind lui Dumnezeu propria existenţă şi rugăciunile ei.

Aceasta este slujirea preoţească a familiei creştine, pe care poate şi trebuie s-o exercite în strânsă legătură cu întreaga Biserică, prin realităţile zilnice ale vieţii conjugale şi familiale. În acest mod, familia creştină este chemată să se sfinţească pe sine, comunitatea eclezială şi întreaga lume.

Căsătoria - sacrament al sfinţirii reciproce şi act de cult

56. Izvor propriu şi mijloc original de sfinţire pentru soţi şi pentru familia creştină este sacramentul Căsătoriei, care reia şi perfecţionează acţiunea harului sfinţitor de la Botez. În puterea misterului morţii şi învierii lui Cristos, în care este inserată Căsătoria creştină, iubirea conjugală este curăţită şi sfinţită: "Domnul a binevoit să vindece, să desăvârşească şi să înalţe cu un dar deosebit al harului şi al iubirii sale această dragoste"¹³⁸.

Darul lui Cristos Isus nu se încheie odată cu ceremonia sacramentului Căsătoriei, ci îi însoţeşte pe soţi pe tot parcursul vieţii. Acest lucru îl aminteşte clar Conciliul Vatican II, când spune că Isus Cristos "rămâne cu ei pentru ca, aşa cum el însuşi a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. (...) De aceea, soţii creştini sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor şi a demnităţii lor; îndeplinindu-şi prin puterea acestuia misiunea conjugală şi familială, pătrunşi de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viaţă este străbătută de credinţă, speranţă şi iubire, ei se apropie tot mai mult de sfinţirea reciprocă şi de propria desăvârşire, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu"¹³⁹.

Vocaţia universală la sfinţenie se adresează şi soţilor şi părinţilor creştini. Pentru ei ea este specificată de sacramentul celebrat şi tradus în concret în realitatea proprie a existenţei conjugale în familie¹⁴⁰. De aici se naşte harul şi exigenţa unei autentice şi profunde spiritualităţi conjugale şi familiale, care le aminteşte de motivele creaţiei, de legământul lui Dumnezeu cu oamenii, de crucea şi învierea lui Cristos şi de semnul sacramental, la care de atâtea ori a făcut referire Sinodul episcopilor.

Căsătoria creştină, ca toate sacramentele care "sunt rânduite pentru sfinţirea oamenilor, pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos şi pentru preamărirea lui Dumnezeu"¹⁴¹, este un act liturgic pentru preamărirea lui Dumnezeu în Isus Cristos şi în Biserică şi, celebrând acest sacrament, soţii creştini aduc mulţumirea lor lui Dumnezeu, pentru darul sublim, care le-a fost dat de a putea trăi, în existenţa lor conjugală şi familială, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi a Domnului Isus Cristos pentru Biserică, mireasa sa.

Aşa cum prin sacramentul Căsătoriei soţii creştini primesc darul obligaţiei de a trăi zilnic sfinţenia primită, la fel din acelaşi sacrament derivă harul şi angajamentul moral de a transforma întreaga lor viaţă într-un continuu "sacrificiu spiritual"¹⁴². Şi soţilor şi părinţilor creştini, mai ales în realităţile vieţii pământeşti şi trecătoare care îi caracterizează, le sunt adresate cuvintele Conciliului Vatican II, anume: "Şi laicii, închinători care lucrează cu sfinţenie în toate locurile, consacră lui Dumnezeu întreaga lume"¹⁴³.

Căsătoria şi Euharistia

57. Îndatorirea de sfinţire a familiei creştine îşi are începutul în Botez, iar expresia maximă a sa este în Euharistie, de care este intim legată Căsătoria creştină. Conciliul Vatican II a voit să reamintească relaţia specială care există între Euharistie şi Căsătorie, cerând ca, pe cât posibil, celebrarea Căsătoriei să aibă loc "în mod obişnuit în timpul sfintei Liturghii"¹⁴⁴, iar pentru a înţelege şi a trăi cu mai multă intensitate harul şi responsabilitatea Căsătoriei şi familiei creştine, este absolut necesar de a redescoperi şi medita adânc la legătura sacramentului Căsătoriei cu sfânta Euharistie.

Sfânta Euharistie este izvorul Căsătoriei creştine. Într-adevăr, jertfa euharistică reprezintă alianţa de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianţă pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce¹⁴⁵. În acest sacrificiu al noului şi veşnicului testament soţii creştini află izvorul din care ţâşneşte legământul conjugal, apoi se dezvoltă lăuntric şi este alimentat mereu în cursul vieţii. Sfânta Euharistie este izvorul carităţii, pentru că reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserica sa. Familia creştină află în sfânta Euharistie fundamentul şi sufletul "comuniunii" şi "misiunii" sale, pentru că pâinea euharistică face din membrii comunităţii familiale un singur trup, revelaţie şi participare la cea mai amplă unitate a Bisericii, iar participarea la trupul "dăruit" şi la sângele "vărsat" al lui Cristos devine izvorul nesecat al dinamismului misionar şi apostolic al familiei creştine.

Sacramentul convertirii şi al reconcilierii

58. O parte esenţială şi permanentă a îndatoririi de sfinţire a familiei creştine este primirea apelului evanghelic la convertire, adresat tuturor creştinilor, care nu întotdeauna rămân statornici în trăirea "noutăţii" Botezului care i-a făcut "sfinţi". Chiar şi familia creştină nu este mereu coerentă cu legea harului şi cu sfinţirea Botezului, proclamate din nou de sacramentul Căsătoriei.

Căinţa şi iertarea reciprocă în sânul familiei creştine, de care au atât de mult parte în viaţa zilnică a familiei, îşi află momentul sacramental specific în pocăinţa creştină. În ceea ce priveşte pe soţii creştini, papa Paul al VI-lea a scris: "Dacă păcatul îi învinge, să nu se descurajeze, ci să recurgă cu o umilă perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care e acordată în sacramentul Pocăinţei"¹⁴⁶.

Celebrarea acestui sacrament are însemnătate deosebită pentru viaţa familială: în timp ce în credinţă descoperă că păcatul contrazice nu doar legământul cu Dumnezeu, ci şi legământului soţilor şi comuniunea familiale, soţii şi toţi membrii familiei sunt conduşi la întâlnirea cu Dumnezeu, "bogat în milă"¹⁴⁷, care, împărţind iubirea sa mai puternică decât păcatul¹⁴⁸, reconstruieşte şi perfecţionează legământul conjugal şi comuniunea familială.

Rugăciunea familială

59. Biserica se roagă pentru familia creştină şi o educă, pentru a trăi în generoasă coerenţă cu darul şi misiunea preoţească primite de la Cristos, marele preot. În realitate, preoţia Botezului primită de toţi creştinii, preoţie trăită în Căsătoria-sacrament, constituie pentru soţi şi pentru familie baza vocaţiei şi misiunii preoţeşti, pentru care faptele existenţei lor zilnice se transformă în "sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos"¹⁴⁹. Iar aceasta se întâmplă nu numai cu celebrarea sfintei Euharistii şi a altor sacramente şi cu jertfa de sine însuşi lui Dumnezeu, ci şi cu viaţa de rugăciune, cu dialogul rugător cu Tatăl ceresc prin Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt.

Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun, soţ şi soţie împreună, părinţii şi copii împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite de sacramentul Botezului şi Căsătoriei. Membrilor familiei creştine li se pot aplica în mod deosebit cuvintele cu care Cristos Domnul a făgăduit prezenţa sa: "Adevăr zic vouă: dacă doi dintre voi se vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri, le va da. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, eu sunt în mijlocul lor"¹⁵⁰.

O astfel de rugăciune are drept conţinut original însăşi viaţa de familie, care în toate circumstanţele este interpretată ca vocaţie a lui Dumnezeu şi este transpusă în viaţă ca răspuns filial la apelul lui Dumnezeu în toate împrejurările vieţii: bucurii şi dureri, speranţe şi tristeţe, naşteri şi aniversări, aniversarea căsătoriei părinţilor, plecări, îndepărtări îndelungate şi întoarceri, alegeri importante şi decisive în viaţă, moartea persoanelor iubite... înseamnă intervenţia iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, aşa cum trebuie să însemne şi momentul favorabil pentru rugăciuni de mulţumire, de cerere şi de încredinţare plină de încredere a familiei în braţele Tatălui comun din ceruri. Apoi demnitatea şi responsabilitatea familiei creştine ca Biserică domestică pot fi trăite numai cu ajutorul necontenit al lui Dumnezeu, care va fi dăruit, fără îndoială, dacă va fi cerut cu umilinţă şi încredere în rugăciune.

Educatori la rugăciune

60. Părinţii creştini, în forţa demnităţii şi misiunii lor, au rolul specific de a educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu şi în colocviul personal cu Dumnezeu, aşa cum învaţă Conciliul Vatican II: "Mai ales în familia creştină, îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului Căsătoriei, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să înveţe să-l descopere şi să-l cinstească pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele, conform credinţei primite în Botez"¹⁵¹.

Momentul fundamental şi de neînlocuit al educaţiei la rugăciune este exemplul concret, mărturia vie a faptelor părinţilor: numai rugându-se împreună cu copiii, tatăl şi mama îşi împlinesc rolul preoţesc propriu şi coboară în adâncul inimii copiilor, lăsând urme pe care nu le vor şterge evenimentele vieţii viitoare. Să ascultăm apelul papei Paul al VI-lea către părinţi: "Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri să se roage creştineşte? Îi pregătiţi, în colaborare armonioasă cu preoţii, pe copiii voştri la primirea sacramentelor iniţierii: Spovada, prima Împărtăşanie şi sfântul Mir? Îi obişnuiţi ca, atunci când sunt bolnavi, să se gândească la suferinţele lui Cristos? Să ceară ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor? Recitaţi voi sfântul Rozariu în familie? Şi voi, taţilor, ştiţi să vă rugaţi împreună cu copiii voştri, cu toată comunitatea familială, cel puţin uneori? Exemplul vostru, în corectitudinea gândirii şi a faptelor, ajutat de rugăciunea făcută în comun, este o lecţie pentru viaţă, un act de cult, cu merit deosebit; şi în felul acesta duceţi pacea între pereţii casei voastre: "Pace casei acesteia!" Amintiţi-vă: în felul acesta construiţi Biserica!"¹⁵²

Rugăciunea liturgică şi rugăciunea particulară

61. Între rugăciunea Bisericii şi aceea a fiecărui credincios este un raport profund şi vital, aşa cum a reafirmat în mod clar Conciliul Vatican II¹⁵³. Scopul important al rugăciunii Bisericii domestice este acela de a construi pentru copii o introducere naturală la rugăciunea liturgică a întregii Biserici, în sensul fie de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii, fie de a o extinde în întreg cadrul vieţii personale, familiale şi sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creştine la sfânta Euharistie, mai ales duminica şi în zilele de sărbătoare, precum şi la celelalte sacramente şi cu precădere la acelea de iniţiere creştină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creştină, care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin¹⁵⁴. În felul acesta, familia creştină se va îngriji să celebreze, chiar şi în casă şi în formă adecvată membrilor ei, timpurile şi sărbătorile anului liturgic.

Pentru a pregăti şi a prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creştină recurge la rugăciunea particulară, care prezintă o mare varietate de forme. Această varietate dovedeşte extraordinara bogăţie cu care Duhul Sfânt însufleţeşte rugăciunea creştină şi vine în ajutorul diferitelor exigenţe şi situaţii ale vieţii celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineaţă şi de seară - după recomandarea părinţilor sinodali - trebuie luate expres în consideraţie: citirea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea la sfintele sacramente, devoţiunea şi consacrarea la inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei şi observarea evlaviei populare.

În respectarea libertăţii fiilor lui Dumnezeu, Biserica a propus credincioşilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă şi insistenţă. Între aceste practici de pietate trebuie menţionată recitarea Rozariului: "Voim acum, în continuarea îndemnurilor predecesorilor noştri, să recomandăm viu recitarea sfântului Rozariu în familie... Fără îndoială că Rozariul sfintei Fecioare Maria este una dintre cele mai minunate şi eficace rugăciuni comune, pe care familia creştină este invitată să o recite. Noi iubim, într-adevăr, să ne gândim şi să dorim cu ardoare ca atunci când familia este adunată pentru rugăciune, sfântul Rozariu să fie expresia frecventă şi plăcută a rugăciunii lor"¹⁵⁵. Astfel, rugăciunea autentică mariană, care se exprimă în legătura sinceră şi urmarea generoasă a atitudinilor spirituale ale Fecioarei Preasfinte, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei şi pentru dezvoltarea spiritualităţii conjugale şi familiale. Ea, Maica lui Cristos şi a Bisericii, este într-adevăr în mod special şi mama familiilor creştine ale Bisericii domestice.

Rugăciunea şi viaţa

62. Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă esenţială a vieţii creştine, luată în integritatea şi centralismul ei, şi aparţine însăşi "umanităţii" noastre: este "prima expresie a adevărului lăuntric al omului, prima condiţie a libertăţii autentice a spiritului"¹⁵⁶.

Pentru aceasta, rugăciunea nu reprezintă deloc o evadare de la treburile zilnice, ci constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creştină să-şi asume şi să rezolve pe deplin toate responsabilităţile sale de celulă primară şi fundamentală a societăţii umane. În acest sens, participarea efectivă la viaţa şi misiunea Bisericii în lume este proporţională cu fidelitatea şi intensitatea rugăciunii prin care familia creştină se uneşte cu mlădiţa roditoare, care este Cristos Domnul¹⁵⁷.

Din unirea vitală cu Cristos, alimentată din liturgie, cu oferta de sine însuşi şi din rugăciune, derivă fecunditatea familiei creştine în slujirea specifică de promovarea umană, care nu poate să ducă decât la transformarea lumii¹⁵⁸.

3) Familia creştină, comunitate în slujba omului

Porunca nouă a iubirii

63. Biserica, poporul profetic, sacerdotal şi regesc, are misiunea de a duce pe toţi oamenii la primirea cuvântului lui Dumnezeu în spirit de credinţă, a-l celebra şi profesa în sacramente şi rugăciune şi de a-l arăta oamenilor, în concret în viaţă, după darul şi porunca nouă a iubirii.

Viaţa creştină îşi află legea ei, nu într-un cod scris, ci în acţiunea personală a Duhului Sfânt, care animă şi conduce pe creştin, adică în "legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus"¹⁵⁹, "fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat"¹⁶⁰.

Lucrul acesta este valabil şi pentru soţii creştini şi pentru familia creştină: călăuza şi norma lor de viaţă este Duhul Sfânt, revărsat în inimile lor la celebrarea sacramentului Căsătoriei. Urmând Botezului în apă şi în Duhul Sfânt, Căsătoria repropune legea evanghelică a iubirii şi cu darul Duhului Sfânt o înscrie adânc în inimile soţilor creştini; iubirea lor, purificată şi mântuită, este rodul Duhului Sfânt, care lucrează în inimile credincioşilor şi este pusă, în acelaşi timp, ca poruncă fundamentală a vieţii morale cerută libertăţii lor responsabile.

Familia creştină este astfel însufleţită şi condusă de legea nouă a Duhului Sfânt şi în intimă comuniune cu Biserica, poporul împărătesc, este chemată să trăiască în fapte datoria de "slujire" în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor. Aşa cum Cristos exercită puterea lui împărătească, punându-se în slujba oamenilor¹⁶¹, tot aşa creştinul află sensul autentic al participării lui la regalitatea Domnului său, împărtăşindu-i spiritul şi comportamentul de slujire a omului: "Această putere Cristos a dăruit-o ucenicilor săi, pentru ca şi ei să fie întăriţi în libertatea împărătească şi, cu abnegaţie de sine însuşi şi viaţa sfântă, să învingă în ei înşişi împărăţia păcatului (cf. Rom 6,12), ba mai mult, slujind lui Cristos şi în alţii, cu umilinţă şi răbdare să conducă pe fraţii lor la Rege, a cărui slujire înseamnă a domni. Într-adevăr, Domnul doreşte să răspândească împărăţia sa şi prin intermediul credincioşilor laici: împărăţia "dreptăţii şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii". În această împărăţie chiar şi făpturile vor fi eliberate de sclavia corupţiei, pentru a participa la glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21)¹⁶².

A descoperi în aproapele chipul lui Dumnezeu

64. Însufleţită şi susţinută de porunca nouă a iubirii, familia creştină traduce în viaţă ospitalitatea, respectul şi slujirea fiecărui om, considerat mereu în demnitatea lui de persoană şi de fiu al lui Dumnezeu.

Acest lucru trebuie să se întâmple mai ales în sânul şi în folosul cuplului şi al familiei, străduindu-se să promoveze zilnic o comunitate autentică de persoane, bazată şi alimentată de comuniunea interioară a iubirii. Ulterior, sfera se lărgeşte mai mult în câmpul vast al comunităţii ecleziale, în care familia creştină este înglobată, pentru că, graţie carităţii familiei, Biserica poate şi trebuie să-şi asume o dimensiune mai domestică, adică mai familială, adoptând un stil de raporturi mai uman şi mai frăţesc.

Caritatea trebuie să meargă mai departe de proprii fraţi în credinţă, pentru că "orice om este fratele meu". În fiecare om - mai ales dacă este sărac, slab, suferind şi nedreptăţit - dragostea ştie să descopere chipul lui Cristos şi un frate pe care să-l iubească şi să-i slujească.

Pentru ca slujirea omului să fie trăită în familie după spiritul evangheliei va trebui să se pună în aplicare cu grijă ceea ce Conciliul Vatican II cere: "Pentru ca exercitarea carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli şi să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi Cristos Domnul căruia i se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac"¹⁶³.

Familia creştină, în timp ce prin caritate edifică Biserica, se pune în slujba omului şi a lumii, realizând cu adevărat acea "promovare umană", a cărui conţinut este sintetizat de mesajul Sinodului către familii: "O altă îndatorire a familiei este aceea de a forma oameni pentru iubire şi de a practica iubirea în toate raporturile pe care le au cu alţii, astfel încât familia să nu se închidă în ea însăşi, ci să rămână deschisă comunităţii, fiind animată de sensul dreptăţii şi de grija faţă de alţii, precum şi de datoria propriei responsabilităţi faţă de întreaga societate"¹⁶⁴.

Partea a patra

Pastoraţia familiei: timpuri, structuri, lucrători şi situaţii

I. Timpurile pastoraţiei familiale

Biserica însoţeşte familia creştină pe drumul său

65. Ca orice realitate vie, şi familia este chemată să se dezvolte şi să crească. După pregătirea logodnei şi celebrarea sacramentală a Căsătoriei, cuplul începe drumul zilnic pentru îndeplinirea progresivă a valorilor şi a îndatoririlor Căsătoriei.

În lumina credinţei şi în virtutea speranţei, şi familia creştină participă, în comuniune cu Biserica, la experienţa peregrinării pământeşti către deplina revelare şi realizare a împărăţiei lui Dumnezeu.

Pentru aceasta trebuie subliniată, încă o dată mai mult, urgenţa intervenţiei pastorale a Bisericii pentru susţinerea familiei. Trebuie folosite toate eforturile pentru ca pastoraţia familiei să se afirme şi să se dezvolte, dedicându-se unui sector cu adevărat prioritar, având certitudinea că evanghelizarea viitoare depinde în mare parte de Biserica domestică¹⁶⁵.

Grija pastorală a Bisericii nu se va limita numai la familiile creştine care sunt mai aproape, ci îşi va lărgi orizontul după măsura inimii lui Isus şi se va arăta încă mai vie pentru toate familiile în general şi mai ales pentru acelea care sunt în situaţii dificile sau iregulare. Biserica va avea pentru toate un cuvânt de adevăr, de bunătate, de înţelegere, de speranţă, de participare vie la dificultăţile lor uneori dramatice. Tuturor le va da ajutorul ei dezinteresat, pentru a se putea apropia de modelul familiei pe care a voit-o Creatorul încă de "la început" şi pe care Cristos a reînnoit-o cu harul său mântuitor.

Acţiunea pastorală a Bisericii trebuie să fie progresivă şi în sensul că e necesar să urmeze familia, însoţind-o pas cu pas, în diversele etape ale formării şi dezvoltării acesteia.

Pregătirea Căsătoriei

66. Mai mult decât niciodată în zilele noastre este necesară pregătirea tinerilor pentru Căsătorie şi pentru viaţa de familie. În unele ţări, însăşi familiile, după vechi tradiţii, îşi rezervă dreptul de a transmite tinerilor valorile care privesc viaţa matrimonială şi familială printr-o acţiune progresivă de educaţie sau iniţiere. Însă schimbările care au survenit aproape în toate societăţile moderne cer ca nu numai familia, ci şi societatea şi Biserica să fie antrenate în efortul de a pregăti în mod adecvat tinerii la responsabilităţile vieţii de mâine. Multe fenomene negative, de care ne plângem astăzi în viaţa de familie, derivă din faptul că, în situaţiile nou create, tinerii nu numai că pierd din vedere ierarhia justă a valorilor, ci, neavând criterii sigure de comportament, nu ştiu cum să înfrunte şi să rezolve noile dificultăţi. Experienţa ne învaţă că tinerii, bine pregătiţi la viaţa de familie, în general dau rezultate mai bune decât cei nepregătiţi.

Acelaşi lucru trebuie spus şi pentru Căsătoria creştină, a cărei influenţă se extinde asupra sfinţeniei atâtor bărbaţi şi femei. Pentru aceasta, Biserica trebuie să promoveze cele mai bune şi mai intense programe de pregătire la Căsătorie, pentru a elimina, pe cât posibil, dificultăţile în care se zbat atâtea cupluri şi, mai mult, să favorizeze începutul şi maturizarea căsătoriilor reuşite.

Pregătirea la Căsătorie este văzută şi realizată ca un proces gradual şi continuu. Ea presupune trei momente principale: o pregătire îndepărtată, una apropiată şi una imediată.

Pregătirea îndepărtată începe chiar din copilărie, prin acea înţeleaptă pedagogie familială, orientată să conducă pe copii la descoperirea lor ca fiinţe dotate cu o psihologie complexă şi o personalitate specială, cu propriile forţe şi slăbiciuni. Este vârsta în care apare stima pentru orice valoare autentic umană, fie în raporturile interpersonale, fie în cele sociale, cu tot ceea ce semnifică formarea caracterului, stăpânirea de sine, folosirea corectă a propriilor înclinaţii şi modul de a considera şi a întâlni persoanele de alt sex, precum şi altele asemenea. E cerută, de aceea, mai ales pentru creştini, o formare spirituală şi catehetică solidă, pentru a şti să arate în Căsătorie o adevărată vocaţie şi misiune, fără a exclude totala dăruire de sine lui Dumnezeu în vocaţia la viaţa preoţească sau călugărească.

Plecând de la această bază, ulterior, se va trece, în mod amplu, la pregătirea apropiată, care - de la vârsta oportună şi cu o cateheză adecvată, ca în cazul unui drum catehumenal - presupune o pregătire mai deosebită la sacramente, ca o redescoperire a lor. Această cateheză reînnoită este absolut necesară celor care se pregătesc pentru Căsătoria creştină, pentru ca sacramentul să fie celebrat şi trăit cu dispoziţiile morale şi spirituale cerute. Formarea religioasă a tinerilor trebuie să fie completată, la vremea cuvenită şi după diferitele exigenţe concrete, de o pregătire la viaţa în doi care, prezentând Căsătoria ca o relaţie interpersonală dintre bărbat şi femeie, relaţie care se dezvoltă continuu, să stimuleze aprofundarea problemelor de sexualitate conjugală şi paternitate responsabilă, apelându-se la cunoştinţele medicale şi biologice esenţiale legate de această problemă şi să ajungă la familiaritate cu metode corecte de educare a copiilor, favorizând asimilarea elementelor de bază pentru o bună conducere a familiei, cum ar fi: o meserie stabilă, fondurile financiare suficiente, administrarea înţeleaptă, noţiuni de economie domestică etc.

În sfârşit, nu trebuie neglijată pregătirea la apostolatul familiei, la fraternitatea şi colaborarea cu alte familii, la inserarea activă în grupuri, asociaţii, mişcări şi iniţiative, care au ca scop binele uman şi creştin al familiei.

Pregătirea imediată, pentru celebrarea sacramentului Căsătoriei, trebuie să aibă loc în ultimele luni şi săptămâni care preced Căsătoria, pentru a da o nouă semnificaţie, un nou conţinut şi o formă nouă acelui examen prematrimonial cerut de dreptul canonic. Această pregătire, totdeauna necesară în fiecare caz, se impune cu urgenţă pentru acei logodnici care încă prezintă lipsuri şi dificultăţi în ce priveşte doctrina şi practica creştină.

Dintre elementele care urmează să fie comunicate în acest drum de credinţă, analog catehumenatului, trebuie să fie şi o cunoaştere aprofundată a misterului lui Cristos şi al Bisericii, a semnificaţiei harului şi responsabilităţii Căsătoriei creştine, precum şi pregătirea pentru a participa activ şi conştient la riturile liturgiei nupţiale.

La fazele pregătirii pentru Căsătorie, schiţate mai sus în linii mari, trebuie să se simtă îndatorate familia creştină şi întreaga comunitate eclezială. Conferinţele episcopilor, aşa cum s-au îngrijit să dea îndrumările necesare pentru a ajuta pe viitorii soţi să fie conştienţi de seriozitatea alegerii lor, iar păstorii sufleteşti să se conformeze dispoziţiilor recerute, tot aşa este de dorit să se îngrijească de a da un îndreptar pentru pastoraţia familiei. În acesta trebuie să se stabilească mai întâi de toate elementele minime de conţinut, de durată şi de metodă pentru "Cursurile de pregătire", echilibrând între ele diferitele aspecte doctrinare, pedagogice, legale şi medicale, care interesează Căsătoria, structurându-le în aşa fel încât cei care se pregătesc la Căsătorie, dincolo de un efort intelectual de cunoaştere, să se simtă îndemnaţi de a se insera în mod viu în comunitatea eclezială.

Deşi caracterul de necesitate şi obligativitate al pregătirii imediate la Căsătorie nu trebuie subestimat - ceea ce se întâmplă atunci când prea uşor se dă o dispensă - cu toate acestea, pregătirea trebuie mereu prezentată şi realizată în aşa fel încât o eventuală omisiune a acesteia să nu fie impediment pentru celebrarea Căsătoriei.

Celebrarea

67. Căsătoria trebuie să fie celebrată într-un cadru liturgic, care să exprime în formă socială şi comunitară natura esenţial eclezială şi sacramentală a legământului conjugal dintre botezaţi.

În ceea ce priveşte acţiunea sacramentală de sfinţire, celebrarea Căsătoriei trebuie să fie validă prin ea însăşi, demnă şi rodnică, fiind încadrată în liturgie, care este culmea acţiunii Bisericii şi izvorul forţei sale sfinţitoare¹⁶⁶. Se deschide aici un vast câmp de acţiune pentru grija pastorală ca să fie îndeplinite toate exigenţele care derivă din natura pactului conjugal ridicat la demnitatea de sacrament şi să fie îndeplinită cu fidelitate disciplina Bisericii în ceea ce priveşte consimţământul liber, impedimentele, forma canonică şi apoi ritul propriu-zis al celebrării. Acest rit trebuie să fie simplu şi demn, după normele stabilite de autoritatea Bisericii competentă, căreia îi revine dreptul, în raport cu circumstanţele concrete ale timpului şi locului şi ţinând seama de normele date de Scaunul Apostolic¹⁶⁷, să introducă în ceremonialul liturgic al Căsătoriei acele elemente de cultură locală proprie diferitelor locuri, care ar putea exprima mai bine semnificaţia umană şi religioasă profundă a pactului conjugal, cu singura condiţie ca acestea să nu contravină credinţei şi moralei creştine.

Fiind semn, celebrarea liturgică trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să constituie, chiar şi în realitatea sa exterioară, o proclamare a cuvântului lui Dumnezeu şi o profesiune de credinţă a comunităţii credincioşilor. Grija pastorală se va exprima aici în pregătirea atentă şi sârguincioasă a "liturgiei cuvântului" şi în educarea la credinţă a participanţilor la celebrare şi, în primul rând, a mirilor.

Fiind gest sacramental al Bisericii, celebrarea liturgică a Căsătoriei trebuie să antreneze întreaga comunitate creştină, cu participarea deplină, activă şi responsabilă a tuturor celor prezenţi, după funcţia şi îndatorirea fiecăruia: miri, preot, martori, rude, prieteni, alţi credincioşi, toţi membrii unei adunări care manifestă şi trăieşte misterul lui Cristos şi al Bisericii sale.

Pentru celebrarea Căsătoriei, în cadrul culturilor sau tradiţiilor ancestrale, se vor observa principiile expuse mai sus.

Celebrarea Căsătoriei şi evanghelizarea celor botezaţi care nu cred

68. Tocmai pentru că în celebrarea sacramentului Căsătoriei se are în vedere o deosebită atenţie la dispoziţiile morale şi spirituale ale celor care se căsătoresc, mai ales dispoziţiile credinţei lor, este abordată aici o dificultate, nu rareori întâlnită, în care se pot afla păstorii Bisericii, în contextul societăţii noastre secularizate.

Într-adevăr, credinţa celui care cere Bisericii să se căsătorească poate fi de diferite grade şi datoria primară a păstorilor este aceea de a o redescoperi, de a o hrăni şi de a o face să se maturizeze. Însă păstorii sunt datori să înţeleagă şi raţiunile care conduc Biserica să admită la celebrarea matrimonială chiar şi pe acei care sunt imperfect dispuşi.

Specificul sacramentului Căsătoriei este acela că, între toate sacramentele, este sacramentul unei realităţi care există deja în economia creaţiei, fiind însuşi pactul conjugal instituit de Creator "de la început". De aceea, hotărârea bărbatului şi a femeii de a se căsători conform acestui plan divin sau decizia de a-şi uni în consimţământul conjugal irevocabil toată viaţa lor într-o iubire indisolubilă şi fidelitate necondiţionată implică realmente, chiar dacă nu în mod pe deplin conştient, o atitudine de acceptare profundă a voinţei lui Dumnezeu, care nu se poate da pe sine fără harul său. Ei deci sunt deja inseraţi într-un adevărat itinerar de mântuire, pe care celebrarea sacramentală şi pregătirea imediată a acestei celebrări îl pot completa şi duce la bun sfârşit, dată fiind intenţia lor dreaptă.

E adevărat, pe de altă parte, că în unele teritorii motive de ordin mai mult social decât autentic religioase îi determină pe cei logodiţi să ceară a li se face ceremonia religioasă în Biserică. Lucrul nu e de mirare. Căsătoria nu este un eveniment care interesează numai pe acela care se căsătoreşte. Prin natura sa, Căsătoria este un fapt social, care angajează pe soţi în faţa societăţii. Totdeauna celebrarea Căsătoriei a fost o sărbătoare care uneşte familii şi prieteni. E de la sine înţeles că în celebrarea Căsătoriei intră motive sociale, împreună cu cele personale, atunci când se cere oficierea Căsătoriei în Biserică.

Cu toate acestea, nu trebuie să se uite faptul că aceşti miri, în puterea Botezului, sunt deja în mod real inseraţi în legământul nupţial al lui Cristos cu Biserica sa şi că, prin intenţia lor dreaptă, au acceptat planul lui Dumnezeu asupra Căsătoriei şi, cel puţin implicit, consimt la ceea ce intenţionează Biserica să facă atunci când celebrează Căsătoria. De aceea, simplul fapt că în această cerere intră şi motive cu caracter social nu justifică un eventual refuz din partea păstorilor. În rest, aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican II, sacramentele, prin cuvintele şi prin elementele rituale, hrănesc şi întăresc credinţa¹⁶⁸; acea credinţă în care mirii sunt deja inseraţi prin forţa intenţiei lor drepte şi pe care harul lui Cristos nu încetează de a o favoriza şi a o susţine.

A dori stabilirea unor ulterioare criterii pentru admiterea la celebrarea eclezială a Căsătoriei, criterii care ar privi gradul de credinţă al celor ce vor să se căsătorească, înseamnă riscuri foarte grave. Riscul, mai ales, de a face judecăţi neîntemeiate şi discriminatorii; apoi riscul de a stârni dubii cu privire la validitatea Căsătoriilor deja încheiate, cu o daună gravă pentru comunităţile creştine şi cu noi nelinişti nejustificate pentru conştiinţa soţilor; s-ar putea ajunge la pericolul de a contesta sau de a pune la îndoială sacramentalitatea multor Căsătorii ale fraţilor separaţi de comuniunea deplină cu Biserica Catolică, în felul acesta contrazicând tradiţia eclezială.

Invers, când, după toate încercările, mirii refuză în mod clar şi formal ceea ce Biserica înţelege să îndeplinească atunci când se celebrează Căsătoria celor botezaţi, păstorul sufletesc nu-i poate admite la celebrare. Cu toată neplăcerea pe care o simte, el are datoria de a lua act de această situaţie şi de a explica tuturor celor interesaţi că, astfel stând lucrurile, nu Biserica împiedică acea celebrare, ci înşişi mirii, cu toate că ei au cerut-o.

De aici reiese încă o dată necesitatea stringentă a unei evanghelizări şi cateheze pre şi postmatrimoniale, puse în act de întreaga comunitate creştină, pentru ca orice bărbat şi orice femeie care se cunună să celebreze sacramentul Căsătoriei nu numai valid, ci şi cu folos sufletesc.

Pastoraţia postmatrimonială

69. Grija pastorală faţă de familia regulamentar constituită înseamnă, în concret, că toate componentele comunităţii ecleziale locale sunt antrenate în ajutoarea cuplului, pentru ca acesta să descopere şi să trăiască noua sa vocaţie şi misiune. Pentru ca familia să devină tot mai mult o adevărată comunitate de iubire este necesar ca toţi membrii ei să fie ajutaţi şi pregătiţi pentru responsabilitatea lor faţă de problemele noi care se ivesc, pentru slujirea reciprocă şi pentru colaborarea activă în viaţa de familie.

Şi acest lucru e valabil mai ales pentru familiile tinere care, aflându-se în faţa unor valori şi responsabilităţi noi, sunt mai expuse, mai ales în primii ani ai căsătoriei, la eventuale dificultăţi precum cele create de adaptare la viaţa comună sau de naşterea copiilor. Tinerii căsătoriţi vor şti să primească având o inimă deschisă şi să pună în valoare cu înţelepciune ajutorul discret, delicat şi generos al altor cupluri, care fac de mult timp experienţa Căsătoriei şi a familiei. Astfel, în sânul comunităţii ecleziale - marea familie formată din familiile creştine - se va realiza un schimb reciproc de prezenţă şi ajutor între familii, fiecare punând la dispoziţie, în folosul tuturor, propria experienţă umană, precum şi darurile credinţei şi ale harului. Susţinut cu adevărat spirit apostolic, acest ajutor de la familie la familie va fi una dintre cele mai simple şi puternice modalităţi la îndemâna tuturor de a pătrunde în profunzime acele valori creştine, care sunt punctul de plecare şi de sosire ale oricărei griji pastorale. În acest mod, tinerele familii nu se vor limita numai la a primi, ci, la rândul lor, astfel ajutate, vor deveni şi ele izvor de îmbogăţire pentru alte familii, constituite deja de un anumit timp, cu mărturia lor de viaţă şi cu ajutorul lor efectiv.

Apoi, în activitatea pastorală, privind tinerele familii, Biserica trebuie să rezerve o atenţie deosebită pentru a le educa la trăirea responsabilă a iubirii conjugale, în raport cu exigenţele comuniunii şi slujirii vieţii, căutând să îmbine armonios intimitatea vieţii din casă şi opera comună şi generoasă pentru edificarea Bisericii şi societăţii umane. Când, odată cu naşterea copiilor, cuplul devine familie în sens deplin şi specific, Biserica va fi şi mai alături de părinţi, ca ei să-i primească, iubindu-i ca pe un dar de la Stăpânul vieţii, primind cu bucurie truda de a-i sluji în creşterea lor umană şi creştină.

II. Structurile pastoraţiei familiale

Acţiunea pastorală este totdeauna expresia dinamică a realităţii Bisericii, antrenată în misiunea sa de mântuire. Şi pastoraţia familială - formă specială şi specifică de pastoraţie - are ca principiu operativ şi ca protagonist responsabil Biserica însăşi, prin structurile şi lucrătorii săi.

Comunitatea eclezială şi mai ales parohia

70. Fiind totodată comunitate mântuită şi mântuitoare, Biserica trebuie considerată în dubla ei dimensiune universală şi particulară: acest lucru se exprimă şi se realizează în comunitatea diecezană divizată pastoral în mai multe comunităţi mai mici, între care se distinge, pentru importanţa ei specială, parohia.

Comuniunea cu Biserica Universală nu împiedică, ci garantează şi promovează consistenţa şi originalitatea diferitelor Biserici particulare; acestea din urmă rămân subiectul operativ mai apropiat şi mai eficace pentru realizarea pastoraţiei familiale. În acest sens, orice Biserică locală şi, în termeni speciali, orice comunitate parohială, trebuie să fie conştientă de harul şi responsabilitatea pe care o primeşte de la Domnul în vederea promovării pastoraţiei familiei. Orice plan de pastoraţie organică, la orice nivel, nu trebuie să neglijeze luarea în consideraţie a pastoraţiei familiei.

În lumina acestei responsabilităţi, este înţeleasă şi importanţa unei pregătiri adecvate din partea acelora care se vor ocupa în mod special cu acest gen de apostolat. Preoţii, călugării şi călugăriţele, deja din perioada formării lor, trebuie să fie orientaţi şi formaţi într-o manieră progresivă şi adecvată la îndatoririle respective. Între alte iniţiative, îmi face plăcere să subliniez crearea recentă în Roma, pe lângă Universitatea Pontificală din Lateran, a unui institut superior consacrat studiului problemelor familiei. De asemenea, şi în unele dieceze au fost fondate institute de acest gen; episcopii să aibă grijă ca un număr cât mai mare de preoţi, înainte de a-şi asuma responsabilităţi parohiale, să frecventeze cursuri specializate. În alte locuri sunt ţinute periodic cursuri de formare în institutele superioare de studii teologice şi pastorale. Aceste iniţiative sunt încurajate, susţinute, diversificate şi deschise, evident, şi laicilor care prestează activitatea lor profesională (medicală, legală, psihologică, socială, educativă) în ajutorul familiei.

Familia

71. Mai presus de toate însă, trebuie recunoscută acea poziţie singulară care, în acest domeniu, priveşte misiunea soţilor şi a familiilor creştine, în puterea harului primit în sacrament. O astfel de misiune trebuie pusă în slujirea edificării Bisericii, a construirii împărăţiei lui Dumnezeu în istorie. Acest lucru e cerut ca act docil de supunere faţă de Cristos Domnul. El, în puterea Căsătoriei celor botezaţi ridicată la rang de sacrament, conferă soţilor creştini o misiune specială de apostoli, trimiţându-i ca lucrători în via sa şi, într-un mod cu totul special, în acest câmp al familiei.

În această activitate, ei lucrează în comuniune şi colaborare cu alţi membri ai Bisericii, care lucrează şi ei în folosul familiei, aducând rodul darurilor şi funcţiunilor. Un astfel de apostolat se va desfăşura, mai ales, în sânul familiei proprii, prin mărturia vieţii trăite în conformitate cu legea divină în toate aspectele ei, prin formarea creştină a copiilor, prin ajutorul dat maturizării lor în credinţă, prin educaţia la castitate, prin pregătirea pentru viaţă, prin grija de a-i feri de pericolele ideologice ori morale de care sunt adesea ameninţaţi, prin inserarea lor graduală şi responsabilă în comunitatea eclezială şi în cea civilă, prin asistarea şi consilierea în alegerea vocaţiei, prin ajutorul reciproc între membrii familiei, pentru creşterea comună umană şi creştină şi aşa mai departe. Acest apostolat se va lărgi prin opere de caritate spirituală şi materială faţă de alte familii, în special faţă de acelea care au nevoie de ajutor şi susţinere, faţă de cei săraci, bolnavi, bătrâni, cu handicap, orfani, văduve, soţi părăsiţi, fetele cu copii şi acelea care, în situaţii dificile, sunt ispitite să avorteze rodul trupului lor etc.

Asociaţiile de familii pentru familii

72. Tot în cadrul Bisericii, subiect responsabil al pastoraţiei familiale, trebuie amintite diversele grupări de credincioşi, în cadrul cărora se manifestă şi se trăieşte într-o anumită măsură misterul Bisericii lui Cristos. Trebuie recunoscute şi valorificate - fiecare în raport cu caracteristicile şi scopurile, incidenţele şi metodele proprii - diversele comunităţi ecleziale, diferitele grupuri şi numeroasele mişcări implicate în mod diferit, cu titluri diferite şi la niveluri diferite, în pastoraţia familială.

Pentru acest motiv, Sinodul episcopilor a recunoscut clar aportul util al acestor asociaţii de spiritualitate, de formare şi de apostolat. Rolul lor este de a trezi în credincioşi un sens viu de solidaritate, de a favoriza o conduită de viaţă inspirată din evanghelie şi din credinţa Bisericii, de a forma conştiinţele după valorile creştine şi nu după parametrii opiniei publice, de a stimula operele de caritate reciprocă şi faţă de alţii cu un spirit de deschidere, aşa încât familiile creştine să devină un adevărat izvor de lumină şi un ferment sănătos pentru alte familii.

La fel, este de dorit ca familiile creştine - conştiente de binele comun - să ia parte activă, la toate nivelurile şi în alte asociaţii care nu sunt bisericeşti. Unele dintre acestea îşi propun prezervarea, transmiterea şi apărarea valorilor etice şi culturale ale popoarelor respective, dezvoltarea persoanei umane, protecţia medicală, juridică şi socială a maternităţii şi a copiilor, promovarea justă a femeii şi lupta împotriva a tot ce micşorează demnitatea femeii, sporirea solidarităţii reciproce, cunoaşterea problemelor conexe cu reglementarea responsabilă a fecundităţii, după metode naturale, conforme cu demnitatea umană şi cu învăţătura Bisericii. Alte asociaţii au ca scop edificarea unei lumi mai drepte şi mai umane, promovarea legilor juste care favorizează buna rânduială socială cu deplin respect pentru demnitatea şi libertatea legitimă a individului şi familiei, la nivel naţional sau internaţional, sau colaborarea cu şcoala şi cu alte instituţii care completează educaţia copiilor şi aşa mai departe.

III. Lucrătorii pastoraţiei familiale

Afară de familie - obiect, însă înainte de toate ea însăşi ca subiect al pastoraţiei familiale - trebuie amintiţi şi alţi principali lucrători din acest sector deosebit.

Episcopii şi preoţii

73. Primul responsabil de pastoraţia familială în dieceză este episcopul. În misiunea lui de tată şi păstor, episcopul trebuie să aibă deosebită grijă de acest sector, fără îndoială prioritar, al pastoraţiei. Pentru acest scop, el trebuie să depună interes, grijă, timp, personal şi resurse, dar mai ales intervenţie personală pentru familie şi pentru toţi aceia care în diferite structuri diecezane îl sprijină în pastoraţia familiei. Va avea grijă deosebită de a face astfel încât întreaga dieceză să fie, din ce în ce mai mult, o adevărată "familie diecezană", model şi izvor de speranţă pentru toate familiile care îi aparţin. Înfiinţarea Consiliului Pontifical pentru Familie se înscrie în acest context; fiind un semn al importanţei care se atribuie pastoraţiei familiei în lume şi în acelaşi timp instrument eficace pentru a o promova şi ajuta la toate nivelurile.

Episcopii se folosesc în chip special de preoţi, al căror rol - aşa cum în mod expres a accentuat Sinodul - constituie parte esenţială a ministerului Bisericii faţă de Căsătorie şi familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru acei diaconi cărora le-ar fi încredinţată grija acestui sector pastoral.

Responsabilitatea lor nu se extinde numai la probleme morale şi liturgice, ci şi la acelea cu caracter personal şi social. Ei trebuie să susţină familia în greutăţile şi suferinţele ei, alăturându-se membrilor familiei, ajutându-i să-şi privească viaţa în lumina evangheliei. Nu e superfluu a nota că, din această misiune - dacă este exercitată cu perspicacitatea cuvenită şi cu adevărat spirit apostolic - ministrul Bisericii va descoperi noi surse de energie spirituală, chiar pentru propria vocaţie şi pentru însuşi exerciţiul ministerului.

Pregătiţi din vreme şi cu seriozitate pentru acest apostolat, preotul sau diaconul trebuie să se comporte în mod constant - în ceea ce priveşte familiile - întocmai ca un tată, frate, păstor şi învăţător, sprijinindu-le cu ajutorul harului divin şi luminându-le cu lumina adevărului. Învăţătura şi sfaturile acordate lor vor trebui să fie totdeauna în deplină concordanţă cu magisteriul autentic al Bisericii, aşa încât să ajute poporul lui Dumnezeu să-şi formeze un corect simţ al credinţei, pe care apoi să îl aplice în viaţa concretă. Fidelitatea faţă de magisteriu va permite şi preoţilor să se îngrijească de unitate în judecăţile lor, pentru a evita tulburările de conştiinţă în rândul credincioşilor.

Păstorii şi laicii participă în Biserică la misiunea profetică a lui Cristos: laicii, mărturisind credinţa prin cuvintele şi prin viaţa lor creştină; păstorii, deosebind în această mărturie ceea ce este expresia credinţei genuine de ceea ce corespunde mai puţin cu lumina credinţei; familia, ca o comunitate creştină, cu participarea ei specială şi mărturia de credinţă. În felul acesta se deschide un dialog între păstori şi familii. Teologii şi experţii în problemele vieţii familiale pot fi de mare ajutor în acest dialog, explicând cu exactitate conţinutul magisteriului Bisericii şi acela al experienţei vieţii de familie. În felul acesta, învăţătura magisteriului este înţeleasă mai bine, deschizându-se calea pentru dezvoltarea sa progresivă. E folositor de amintit că norma proximă şi obligatorie în doctrina credinţei - chiar şi în problemele privitoare la familie - este de competenţa magisteriului ierarhic. Raporturile clare dintre teologi, experţi în problemele de familie şi magisteriu ajută mult la înţelegerea dreaptă a credinţei şi la promovarea - în limitele ei - a unui pluralism legitim.

Călugării şi călugăriţele

74. Contribuţia pe care călugării şi călugăriţele, precum şi persoanele consacrate în general, o pot oferi în favoarea apostolatului familiei găseşte expresia primă, fundamentală şi originală tocmai în consacrarea lor lui Dumnezeu, care îi face "în faţa tuturor credincioşilor... amintire a acelui legământ de Căsătorie, pe care Dumnezeu l-a întemeiat şi care se va cunoaşte pe deplin abia în viaţa viitoare, adică legământul de cununie al Bisericii cu Cristos, unicul său mire"¹⁶⁹ şi martori ai acelei iubiri atotcuprinzătoare, care - prin castitatea îmbrăţişată pentru împărăţia cerului - îi face din ce în ce mai disponibili pentru a se dedica în mod generos pentru serviciul divin şi operele de apostolat.

De aici posibilitatea pe care o au călugării şi călugăriţele, membrii institutelor seculare şi cei ai altor institute de perfecţiune, singuri sau asociaţi între ei, să-şi ofere slujirea lor familiilor, mai ales cu deosebită grijă de copii, în special pentru copiii părăsiţi de părinţi, nedoriţi de părinţii lor, orfani, săraci sau cu handicap. Ei pot vizita familiile şi să se îngrijească de cei bolnavi, pot cultiva raporturi de respect şi de caritate cu familiile incomplete, aflate în dificultate sau dezmembrate. La fel, ei depun o muncă educativă şi pot da sfaturi la pregătirea tinerilor pentru Căsătorie. Pot ajuta tinerele cupluri să poată ajunge la procrearea responsabilă. Ei pot chiar deschide casele lor pentru ospitalitatea sinceră şi cordială, pentru ca familiile să afle în ele sensul lui Dumnezeu, gustul de rugăciune şi reculegere, pilda concretă a unei vieţi trăite în caritate şi bucurie frăţească în calitate de membri ai celei mai mari familii a lui Dumnezeu.

Aş vrea să adaug îndemnul cel mai viu către responsabilii institutelor de viaţă consacrată, pentru ca, în cadrul respectării carismei proprii şi specifice institutului, să considere apostolatul familiilor ca una dintre îndatoririle prioritare, urgentate de situaţia din lumea zilelor noastre.

Laicii specializaţi

75. Nu puţin folos aduc familiilor acei laici specializaţi (medicii, juriştii, psihologii, asistenţii de acţiune socială, consultanţii) care, individual sau în diverse forme de asociaţii sau iniţiative, prestează o muncă de îndrumare, de luminare, de orientare şi de sprijin. Lor li se pot aplica îndemnurile pe care am avut ocazia de a le da Confederaţiei Consultanţilor Familiali de Inspiraţie Creştină: "Truda voastră merită titlul de misiune, atât sunt de nobile scopurile pe care le urmăriţi şi aşa de hotărâtoare rezultatele muncii voastre pentru binele societăţii şi al comunităţii creştine... Tot ceea ce reuşiţi să faceţi pentru susţinerea familiei este destinat să aibă acea eficacitate care, trecând peste limitele proprii, ajunge la inima persoanelor şi se răsfrânge asupra societăţii. Viitorul lumii şi al Bisericii trece prin familie"¹⁷⁰.

Receptorii şi lucrătorii în comunicaţiile sociale

76. Un cuvânt deosebit trebuie rezervat acestei categorii atât de importante a vieţii moderne. Este ştiut că instrumentele de comunicare socială influenţează şi adesea în mod profund, fie sub aspect afectiv şi intelectual, fie sub aspect moral şi religios, în mediul celor care le folosesc", mai ales dacă sunt tineri¹⁷¹. Aşadar, aceste medii de informare pot avea influenţă binefăcătoare asupra vieţii şi moravurilor familiilor şi asupra educaţiei copiilor, dar în acelaşi timp ascund "uneltiri şi primejdii deloc de neglijat"¹⁷² şi ar putea deveni vehicule, adesea abil şi sistematic manevrate - aşa cum este în diferite părţi ale lumii - ale unor ideologii distrugătoare şi ale unor viziuni deformate despre viaţă, despre familie, despre religie, despre moralitate, lipsite de respect faţă de adevărata demnitate şi faţă de destinul omului.

Pericolul este cu atât mai real cu cât "felul de viaţă de astăzi - mai ales la naţiunile mai industrializate - conduce adesea familiile să se degreveze de responsabilitatea lor educativă, găsind în uşurinţa acestei evaziuni (reprezentată în casă în special de televiziune şi de anumite publicaţii) modul de a ţine ocupat timpul şi activităţile copiilor şi adolescenţilor"¹⁷³. De aici decurge "datoria... de a proteja, mai ales pe copii şi pe tineri de "agresiunile" care vin de la mass-media", străduindu-se ca întrebuinţarea în familie a acestor medii de comunicare socială să fie dirijată cu atenţie. Astfel, familia trebuie să se preocupe să caute, pentru copiii proprii şi pentru alţii, mijloace de divertisment mai sănătoase, mai folositoare şi capabile să influenţeze formarea fizică, morală şi spirituală, "spre a valorifica şi a aduce noi valenţe timpului liber al copiilor, precum şi de a le reface energiile"¹⁷⁴.

Apoi, pentru că instrumentele de comunicare socială - la fel ca şcoala şi mediul înconjurător - influenţează adesea în măsură destul de însemnată asupra educaţiei copiilor, părinţii, fiind receptori, trebuie să asigure o folosire moderată, critică, atentă şi prudentă a mass-media, identificând ce fel de influenţă au asupra copiilor şi controlând folosirea mass-media în aşa fel încât "să educe conştiinţa copiilor, astfel încât ei să judece senin şi obiectiv programele şi apoi să-i călăuzească în alegerea sau respingerea programelor disponibile"¹⁷⁵.

Cu egală atenţie, părinţii trebuie să caute să influenţeze alegerea şi pregătirea programelor, menţinându-se în contact - cu iniţiative oportune - cu responsabilii diferitelor momente de producere şi transmisie, spre a se asigura că nu sunt neglijate abuziv ori direct călcate în picioare acele valori umane fundamentale care fac parte din adevăratul bine comun al societăţii, ci, dimpotrivă, că difuzează programe apte pentru a prezenta, în justa lor lumină, problemele familiei şi soluţionarea lor adecvată. În legătură cu aceasta, predecesorul meu de fericită pomenire, papa Paul al VI-lea, scria: "Producătorii trebuie să cunoască şi să respecte exigenţele familiei şi aceasta presupune adesea pentru ei să aibă curajul cuvenit şi mereu un înalt simţ de responsabilitate. Ei, într-adevăr, trebuie să evite tot ceea ce poate leza familia în existenţa, stabilitatea, echilibrul şi fericirea sa. Orice ofensă adusă acestor valori fundamentale ale familiei - este vorba de erotism sau de violenţă, apologia divorţului ori atitudinile antisociale ale tinerilor - este o ofensă adusă adevăratului bine al omului"¹⁷⁶.

Eu însumi, într-o ocazie asemănătoare, scoteam în evidenţă faptul că familiile trebuie să poată conta, nu în mică măsură, pe bunăvoinţa, pe corectitudinea şi pe simţul de responsabilitate al profesioniştilor din mass-media, cum ar fi: editorii, scenariştii, producătorii, regizorii, dramaturgii, spicherii, comentatorii şi actorii¹⁷⁷. Pentru aceasta, este necesar ca şi Biserica să continue să se îngrijească de aceste categorii de lucrători, încurajându-i şi susţinându-i pe acei catolici care se simt chemaţi şi dotaţi spre a se dedica acestui sector de activitate atât de delicat.

IV. Pastoraţia familială în cazuri deosebite

Circumstanţe speciale

77. O acţiune pastorală şi mai generoasă, inteligentă şi prudentă, după pilda bunului păstor, este cerută de acele familii, care - adesea independent de voinţa lor sau împinse de exigenţe de diferite naturi - se află în faţa unor situaţii în mod obiectiv dificile.

Pentru aceasta este necesar să se atragă atenţia asupra unor categorii speciale, care, în majoritatea cazurilor, au nevoie nu numai de asistenţă, ci de o acţiune mai energică asupra opiniei publice şi mai ales asupra structurilor culturale, economice şi juridice, spre a elimina cauzele adânci ale neajunsurilor lor.

În acest sens, se pot enumera: familiile emigranţilor pentru lucru; familiile celor care sunt constrânşi la absenţe lungi din sânul familiei, cum ar fi cele ale militarilor, navigatorilor, ale călătorilor de orice fel; familiile celor închişi, celor refugiaţi şi ale celor exilaţi; familiile care în marile oraşe trăiesc practic marginalizate; cele care nu au casă; familiile incomplete sau monoparentale; familiile cu copii cu handicap sau drogaţi, familiile celor alcoolici; familiile smulse din mediul lor cultural şi social ori în primejdie de a pierde acest mediu prielnic; familiile victime ale discriminării politice sau pentru alte motive; familiile celor ce nu reuşesc să aibă uşor contact cu parohia; cele care sunt victimele violenţei sau tratamentelor nedrepte pe motiv de credinţă; familiile cu soţi minori; bătrânii care nu rareori sunt constrânşi să trăiască în singurătate şi fără mijloace adecvate pentru subzistenţă.

Familiile emigranţilor, fiind vorba mai ales de muncitori şi oameni de la ţară, trebuie să poată găsi peste tot, în Biserică, patria lor. Aceasta este datoria înnăscută a Bisericii, fiind semnul unităţii în diversitate. Pe cât este posibil, aceştia trebuie să fie asistaţi de preoţi după ritul, cultura şi limba lor. Biserica trebuie să facă apel la conştiinţa publică şi la toate forurile sociale, economice şi politice, pentru ca acestor muncitori să li se ofere locuri de muncă în regiunea şi patria lor, să li se plătească un salariu just, familiile să fie cât mai curând reunite, să li se respecte identitatea culturală, să fie tratate ca şi celelalte familii, iar copiilor lor să li se dea oportunitatea formării profesionale şi a exercitării profesiei, precum şi a posedării terenului necesar pentru a muncă şi trai.

O problemă dificilă este aceea a familiilor divizate ideologic. Acest caz cere o grijă pastorală specială. Mai înainte de toate preoţii trebuie să păstreze cu discreţie un contact permanent cu aceste familii. Cei care cred trebuie să fie întăriţi în credinţa lor şi susţinuţi pentru practicarea vieţii creştine. În asemenea cazuri, chiar dacă partea catolică nu poate ceda, totuşi ea trebuie să întreţină un dialog viu cu celălalt soţ. Manifestările de iubire şi respect trebuie sporite, cu speranţa fermă de a menţine unitatea familiei. Depinde mult de raporturile dintre părinţi şi copii. Ideologiile străine de credinţă pot de altfel să stimuleze pe membrii credincioşi ai familiei să crească în credinţă şi în mărturisirea iubirii.

Alte situaţii grele, în care familia are nevoie de ajutor din partea comunităţii ecleziale şi a păstorilor ei, pot să mai fie: adolescenţi nestatornici, recalcitranţi şi contestatari; căsătoria acestora, care îi depărtează de familia de origine; neînţelegerea sau lipsa de iubire din partea persoanelor dragi; părăsirea de către soţ sau moartea unuia dintre soţi, care deschide trista experienţă a văduviei; a morţii unei persoane dragi din familie, fapt care mutilează şi transformă în profunzime nucleul de bază al familiei.

Biserica nu poate trece cu vederea o stare specială, bătrâneţea, cu tot angrenajul de fenomene pozitive şi negative pe care le comportă: posibila aprofundare a iubirii conjugale, din ce în ce mai purificată şi înnobilată de fidelitatea lungă şi neîntreruptă; forme noi de a pune în slujirea altora, într-o formă nouă, bunătatea şi înţelepciunea acumulate şi energiile rămase disponibile; singurătatea apăsătoare, mai mult morală decât fizică, provocată de eventuala părăsire sau slăbire a atenţiei din partea copiilor ori rudelor; suferinţele cauzate de boli, de un progresiv declin al puterilor, cu umilinţa de a fi dependent de alţii, cu amărăciunea de a se simţi poate o povară pentru cei dragi, amărăciune care sporeşte mereu cu trecerea anilor. Acestea sunt ocaziile în care, aşa cum au subliniat părinţii sinodali, se pot mai uşor înţelege acele aspecte ale spiritualităţii matrimoniale şi familiale, care se inspiră din valoarea crucii şi învierii lui Cristos, izvor de sfinţire şi de adâncă bucurie în viaţa zilnică, în perspectiva marilor realităţi escatologice ale vieţii veşnice.

În toate aceste situaţii nu trebuie neglijată rugăciunea, izvor de lumină şi de forţă şi aliment al speranţei creştine.

Căsătoriile mixte

78. Numărul sporit al Căsătoriilor între catolici şi alţi creştini botezaţi cere o atenţie pastorală deosebită în lumina orientărilor şi normelor conţinute în cele mai recente documente ale Sfântului Scaun şi în cele elaborate de conferinţele episcopilor, pentru a le aplica în mod concret în diferite situaţii.

Cuplurile care trăiesc în Căsătorie mixtă prezintă exigenţe speciale, care pot fi reduse la următoarele trei.

În primul rând, trebuie avut în vedere obligaţiile părţii catolice care derivă din credinţă, în ceea ce priveşte libera exercitare a ei şi obligaţia care derivă din aceasta ca, după puterile proprii, să boteze şi să crească pruncii în credinţa catolică¹⁷⁸.

Trebuie avute în vedere greutăţile inerente, deosebite, în raporturile dintre soţ şi soţie, în ceea ce priveşte respectarea libertăţii religioase, care poate fi violată fie prin presiuni nedrepte pentru a obţine schimbarea convingerilor religioase ale celuilalt, fie prin diferite obstacole puse direct în calea liberei manifestări a credinţei în practica religioasă.

În ceea ce priveşte forma liturgică şi canonică a Căsătoriei, ordinarii pot face uz de facultăţile pe care le au pentru diferite ocazii.

Pentru tratarea acestor exigenţe speciale, trebuie observate următoarele:

- La pregătirea ce se face pentru aceste cununii va fi folosită orice efort raţional pentru a se înţelege bine doctrina catolică despre calitatea şi exigenţele Căsătoriei, împreună cu asigurarea că în viitor nu se vor verifica presiunile şi piedicile despre care s-a vorbit mai sus;

- De cea mai mare importanţă este ca, folosindu-se de aportul întregii comunităţi ecleziale, partea catolică să fie întărită în credinţă şi ajutată pozitiv ca să-şi înţeleagă misiunea şi să-şi practice credinţei, să devină o adevărată mărturisitoare credibilă în sânul familiei, prin viaţa de toate zilele şi prin calitatea iubirii conjugale faţă de celălalt soţ şi faţă de copii.

Căsătoriile dintre catolici şi alţi creştini botezaţi prezintă, prin fizionomia lor specială, numeroase elemente care trebuie dezvoltate şi valorificate fie pentru valoarea lor intrinsecă, fie pentru aportul pe care-l pot oferi mişcării ecumenice. Acest lucru este deosebit de important atunci când ambii soţi sunt statornici în practicarea îndatoririlor lor religioase. Botezul comun şi dinamismul harului oferă soţilor din aceste Căsătorii baza şi motivele necesare pentru a-şi exprima unitatea în sfera valorilor morale şi spirituale.

Spre acest scop şi pentru a scoate în evidenţă importanţa ecumenică a Căsătoriilor mixte, trăite deplin în credinţa celor doi soţi creştini, trebuie căutată, deşi nu este totdeauna uşor, o colaborare cordială între păstorul sufletesc catolic şi cel necatolic, chiar de la începutul pregătirii Căsătoriei şi a nunţii.

În ceea ce priveşte participarea soţului necatolic la împărtăşirea euharistică, să se urmeze normele date de Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor¹⁷⁹.

În diferite părţi ale lumii se înregistrează astăzi, în număr crescând, căsătorii între catolici şi nebotezaţi. În multe cazuri soţul nebotezat profesează altă religie şi convingerile lui trebuie tratate cu respect, conform principiilor declaraţiei Nostra aetate a Conciliului Vatican II cu privire la relaţiile cu religiile necreştine; dar nu puţine sunt cazurile, mai ales în societatea secularizată, în care persoana nebotezată nu profesează nici o religie. Pentru aceste căsătorii, conferinţele episcopilor şi fiecare episcop este necesar să ia măsuri pastorale adecvate, pentru a garanta apărarea credinţei soţului catolic şi garantarea liberei exercitări al acestei credinţe, mai ales cât priveşte îndatorirea de a boteza şi educa pruncii în religia catolică. Soţul catolic trebuie de asemenea susţinut, cu orice mijloc, ca să ofere în sânul familiei o mărturie autentică de credinţă şi viaţa catolică.

Acţiunea pastorală în câteva situaţii iregulare

79. În grija sa de a apăra familia în toate dimensiunile ei, nu numai în ceea ce priveşte religia, ci şi în ceea ce priveşte unele circumstanţe speciale, Sinodul episcopilor a luat în considerare câteva situaţii iregulare din punct de vedere religios şi adesea chiar civil, situaţii care se răspândesc în zilele noastre chiar şi printre catolici, din cauza schimbărilor rapide de cultură şi care vatămă profund societatea, a cărei celulă fundamentală este familia.

a. Căsătoria de probă

80. O primă situaţie anormală este aceea care se numeşte "căsătoria de probă", pe care în zilele noastre mulţi ar voi să o justifice, atribuindu-i o oarecare valoare practică. Inadmisibilitatea acestei căsătorii o subliniază chiar raţiunea umană, care arată cât de puţin convingător este "a face experienţă" cu persoanele umane, a căror demnitate cere ca ele să fie întotdeauna şi numai termenul unei iubiri care se dăruie pe sine fără limitări de timp sau de altă natură.

La rândul ei, Biserica nu poate admite astfel de unire din motive suplimentare originale care derivă din credinţă. Pe de o parte, dăruirea trupului în raportul sexual este simbolul real al dăruirii întregii persoane şi asemenea dăruire, în economia harului, nu poate să se realizeze în adevăr deplin fără concursul deplinei dăruiri de iubire dată de Cristos. Pe de altă parte, apoi, Căsătoria dintre doi botezaţi este simbolul real al unirii lui Cristos cu Biserica sa, unire nu temporală sau "de probă", ci de o fidelitate veşnică; între doi botezaţi nu poate exista decât o Căsătorie indisolubilă.

O astfel de situaţie nu poate fi depăşită, dacă persoana umană, chiar din copilărie, cu ajutorul harului lui Cristos şi fără teamă, nu a fost educată să domine concupiscenţa pe cale să se manifeste şi să instaureze cu ceilalţi raporturi de iubire autentică. Aceasta nu se obţine fără o adevărată educaţie pentru iubirea autentică şi pentru folosirea corectă a sexualităţii umane, în aşa fel încât să introducă persoana umană în plinătatea tainei lui Cristos, cu tot ce ţine de complexul dimensiunii persoanei umane, inclusiv ceea ce ţine de propriul trup.

Va fi foarte folositor să se cerceteze cauzele acestui fenomen, sub aspect psihologic şi sociologic, spre a găsi o terapie adecvată.

b. Unirile libere "de facto"

81. Este vorba de uniri fără nici o legătură instituţională recunoscută public, nici civilă, nici religioasă. Acest fenomen, destul de frecvent, nu poate să nu atragă atenţia păstorilor sufleteşti, pentru că la baza lui sunt elemente foarte diferite între ele şi, lucrând cu grijă, s-ar putea limita consecinţele.

Unii procedează astfel pentru că sunt constrânşi la aceasta de situaţii economice, culturale şi religioase dificile, încât dacă s-ar căsători ar fi expuşi la daune, la pierderea unor avantaje economice, la discriminare şi altele. Alţii, invers, manifestă dispreţ, contestare faţă de Căsătorie ori chiar faţă de societate, de familie, de ordinea socio-politică şi caută numai plăcerea trupească. Alţii, în sfârşit, sunt împinşi de ignoranţă extremă şi sărăcie, uneori de condiţionări datorate unor situaţii de adevărată nedreptate, sau chiar din lipsă de maturitate psihologică, făcându-i nesiguri şi temători de a încheia un legământ stabil şi definitiv. Sunt unele locuri unde obiceiurile tradiţionale admit Căsătoria abia după o perioadă de locuire împreună şi după naşterea primului copil.

Fiecare dintre aceste elemente pune în Biserică probleme arzătoare de pastoraţie, din cauza urmărilor grave care decurg din ele, atât din punct de vedere religios, cât şi moral (pierderea simţului religios al Căsătoriei, văzută în lumina legământului lui Dumnezeu cu poporul său, lipsa harului sacramental; scandalul public), precum şi din punct de vedere social (distrugerea conceptului de familie, slăbirea simţului de fidelitate chiar şi faţă de societate; posibile traume psihologice în sufletele copiilor; întărirea egoismului).

Păstorii sufleteşti şi comunitatea eclezială se vor îngriji să cunoască aceste situaţii şi cauzele lor de la caz la caz. Se vor apropia de ei cu discreţie şi respect, străduindu-se cu răbdare să-i lumineze şi să-i corijeze cu dragoste, arătându-le dovada mărturiei de viaţă creştină care ar putea să-i pună pe drumul cel drept pentru regularizarea situaţiei lor.

Mai ales se va face muncă de prevenire, cultivând sensul de fidelitate în toată acţiunea de educaţie morală şi religioasă a tinerilor, învăţându-i despre condiţiile şi structurile care favorizează această fidelitate, fără de care nu există libertate adevărată, ajutându-i să se maturizeze spiritual şi să înţeleagă bogata realitate umană şi supranaturală a Căsătoriei-sacrament.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să insiste pe lângă autorităţile publice, pentru ca, împotrivindu-se la aceste tendinţe de destrămare a societăţii şi dăunătoare pentru demnitatea, siguranţa şi bunăstarea cetăţenilor, să nu se subestimeze ori să se micşoreze valenţele instituţiei Căsătoriei şi ale familiei. Şi fiindcă în multe regiuni, din cauza sărăciei extreme care derivă din structuri social-economice nedrepte ori inadecvate, tinerii nu sunt în condiţie pentru a se căsători cum se convine, societatea şi autorităţile publice să favorizeze Căsătoria legitimă printr-o serie de intervenţii sociale şi politice, garantând salariul familiei, dând dispoziţii pentru o locuinţă corespunzătoare vieţii de familie, creând posibilităţi adecvate de muncă şi de viaţă.

c. Catolici căsătoriţi numai civil

82. E tot mai răspândit cazul catolicilor, care, din motive ideologice şi practice, preferă să încheie numai căsătorie civilă, refuzând ori amânând Căsătoria religioasă. Situaţia lor nu se poate compara cu a acelora care nu au nici o legătură instituţională, pentru că la ei se întâlneşte oarecum o anumită angajare pentru un stil de viaţă precisă şi probabil stabilă, chiar dacă adesea nu este îndepărtată perspectiva unui eventual divorţ. Cerând recunoaşterea publică a legăturii lor de către autorităţile de stat, aceste perechi arată că sunt dispuse ca, împreună cu avantajele vieţii de căsătorie, să-şi asume şi obligaţiile care le revin. Cu toate acestea, nici această situaţie nu este acceptabilă din partea Bisericii.

Acţiunea pastorală va tinde să-i facă pe cei interesaţi să înţeleagă necesitatea de coerenţă dintre alegerea de viaţă şi credinţa pe care o profesează şi se va încerca tot ceea ce este posibil ca aceste perechi să-şi reglementeze situaţia în lumina principiilor creştine. Chiar purtându-se cu aceste persoane cu mare dragoste şi aducându-i în viaţa respectivelor comunităţi, păstorii sufleteşti nu vor putea din păcate să le admită la sacramente.

d. Separaţi prin divorţ şi necăsătoriţi

83. Motive diferite, cum ar fi lipsa de înţelegere reciprocă, incapacitatea de a se deschide reciproc pentru raporturi interpersonale şi altele conduc cu durere la o ruptură adesea ireparabilă a Căsătoriei valid contractate. În mod evident, această situaţie trebuie considerată ca un remediu extrem, după ce orice altă tentativă raţională s-a arătat a fi în zadar.

Singurătatea şi alte greutăţi sunt adesea partea soţului părăsit, mai ales dacă este nevinovat. În acest caz, comunitatea eclezială trebuie mai mult ca niciodată să-l susţină pe cel părăsit în acest fel, să-i dovedească stimă, solidaritate, înţelegerea situaţiei şi ajutor concret, în aşa fel, încât să-şi poată păstra fidelitatea chiar şi în situaţia dificilă în care se află. Trebuie ajutat soţul părăsit să cultive exigenţa iertării specifice dragostei creştine şi disponibilitatea unei eventuale reluări a vieţii conjugale anterioare.

Analog este cazul soţului care a trecut prin divorţ, dar care - ştiind că legătura Căsătoriei valide este indisolubilă - nu se lasă implicat într-o nouă uniune, implicându-se în schimb în mod unic în îndeplinirea îndatoririlor de familie şi a responsabilităţilor vieţii creştine. În acest caz, exemplul său de fidelitate şi de coerenţă creştină are valoare deosebită de mărturie în faţa lumii şi a Bisericii, făcând şi mai necesară, din partea Bisericii, o acţiune continuă de dragoste şi de ajutor, fără a constitui vreun obstacol la primirea sacramentelor.

e. Divorţaţii recăsătoriţi

84. Experienţa zilnică arată, cu toate acestea, că cine a recurs la divorţ, de cele mai multe ori are în vedere trecerea la o nouă uniune, desigur nu cu ceremonie religioasă catolică. Fiind vorba de un rău, o plagă care întocmai cu altele atacă din ce în ce mai mult şi ambientele catolice, problema trebuie să fie urmărită cu grijă, fără întârziere. Părinţii sinodali au studiat special această problemă. Biserica, întemeiată pentru a duce la mântuire pe toţi oamenii şi mai ales pe cei botezaţi, nu poate să-i părăsească pe aceştia care, deşi legaţi în Căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit, de a le pune la dispoziţie mijloacele de mântuire pe care le are.

Păstorii sufleteşti trebuie să ştie că, din dragoste pentru adevăr, sunt obligaţi să studieze bine situaţiile. E diferenţă între cei care s-au străduit sincer să salveze prima căsătorie şi au fost părăsiţi cu totul pe nedrept, şi cei care din vina lor au distrus o Căsătorie canonic validă. Sunt apoi cei care au contractat a doua căsătorie în vederea educării copiilor şi uneori subiectiv sunt convinşi în conştiinţă că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost niciodată validă.

Împreună cu Sinodul episcopilor, îndemn călduros pe păstorii sufleteşti şi întreaga comunitate a credincioşilor să ajute pe cei divorţaţi, ajutându-i cu dragoste îngrijită să nu se considere separaţi de Biserică, putând şi trebuind, în calitate de botezaţi, să ia parte la viaţa Bisericii. Să fie îndemnaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la jertfa Liturghiei, să persevereze în rugăciune, să ia parte la operele de caritate şi iniţiativele comunităţii în favoarea dreptăţii şi să-şi crească pruncii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi operele de penitenţă, pentru ca în felul acesta să ceară zilnic harul lui Dumnezeu. Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă şi aşa să-i susţină în credinţă şi speranţă.

Cu toate acestea, Biserica reaminteşte practica sa - bazată pe Sfânta Scriptură - de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorţaţi şi recăsătoriţi. Ei sunt aceia care s-au făcut nevrednici de a fi admişi din moment ce starea şi condiţia lor de viaţă contrazic obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi realizată de sfânta Euharistie. Şi mai este încă un motiv pastoral special: dacă aceste persoane ar fi admise la sfânta Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la doctrina Bisericii referitoare la indisolubilitatea Căsătoriei.

Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinţei, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi dată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, în concret, faptul că atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligaţia de separare, "îşi iau angajamentul de a trăi în deplină abstinenţă, adică de a se abţine de la actele specifice vieţii conjugale"¹⁸⁰.

La fel, respectul datorat atât sacramentului Căsătoriei, cât şi soţilor şi rudelor acestora, şi chiar respectul datorat comunităţii credincioşilor interzice oricărui păstor sufletesc, pentru orice motiv sau pretext chiar şi de ordin pastoral, să pună în act, în favoarea celor divorţaţi care se recăsătoresc, ceremonii religioase de orice fel. Acestea, de fapt, ar da impresia celebrării unei noi Căsătorii sacramentale şi prin urmare ar induce în eroare cu privire la indisolubilitatea Căsătoriei valid contractate.

Acţionând în felul acesta, Biserica profesează propria fidelitate faţă de Cristos şi adevărul său. În acelaşi timp se comportă ca o mamă faţă de aceşti fii, mai ales faţă de aceia care, fără vina lor, au fost părăsiţi de soţul legitim.

Cu fermă încredere, Biserica crede că cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu şi mai trăiesc încă în această stare vor putea obţine de la Dumnezeu harul întoarcerii şi al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăinţă şi caritate.

Fără familie

85. Doresc să mai adaug un cuvânt pentru o categorie de persoane care, din cauza condiţiilor în care trăiesc, adesea nu din voinţa lor proprie, le consider alături de inima lui Isus şi vrednice de iubirea şi grija afectivă a Bisericii şi a păstorilor sufleteşti.

Sunt în lume multe persoane care, din nefericire, nu pot fi circumscrise în nici un fel cu ceea ce noi numim familie în sens propriu. Mare număr din omenire trăieşte în condiţiile de enormă sărăcie, unde promiscuitatea, lipsa locuinţelor, iregularitatea şi instabilitatea raporturilor, lipsa extremă de cultură nu pot îngădui practic să se poată vorbi de o adevărată familie. Sunt apoi alte persoane care, din diferite motive, au rămas singure pe lume. Pentru toate aceste persoane există o "veste bună a familiei".

În favoarea celor care trăiesc în extremă sărăcie, deja am vorbit despre urgenta necesitate de a se lucra cu mult curaj pentru a găsi soluţii, chiar şi la nivel politic, care să le permită să-i ajute să treacă peste aceste condiţii inumane de degradare. Este o datorie care priveşte solidar întreaga societate, dar în chip special autorităţile în puterea funcţiei şi responsabilităţii care derivă din aceasta, datorie care priveşte şi familiile care trebuie să arate multă bunăvoinţă şi voinţă de a le ajuta.

Acelora care nu au o familie naturală este nevoie să li se deschidă şi mai mult porţile marii familii care este Biserica, aceea care se concretizează la rândul său în familia diecezană şi parohială, în comunităţile ecleziale de bază sau în mişcările apostolice. În lumea aceasta nimeni nu este lipsit de familie: Biserica este casa şi familia tuturor, mai ales pentru cei care sunt "osteniţi şi împovăraţi"¹⁸¹.

Concluzie

86. Vouă, soţilor, vouă, taţilor şi mamelor din familie;
vouă, tinerilor şi tinerelor, care sunteţi viitorul şi speranţa Bisericii şi a lumii şi veţi fi nucleul vital şi dinamic al familiei în mileniul al treilea care se apropie;
vouă, venerabililor şi iubiţilor fraţi în episcopat şi în preoţie, vouă, iubiţilor fii - călugări şi călugăriţe - suflete consacrate lui Dumnezeu, care daţi mărturie celor căsătoriţi despre realitatea ultimă a iubirii lui Dumnezeu;
vouă, tuturor oamenilor cu judecată dreaptă, care - oricine aţi fi - sunteţi îngrijoraţi de soarta familiei;
către voi toţi se îndreaptă sufletul meu la sfârşitul acestei exortaţii apostolice.

Viitorul omenirii depinde de familie!

Este absolut necesar şi urgent ca fiecare om de bunăvoinţă să se implice pentru a salva şi promova valorile şi cerinţele familiei.

Un deosebit efort în această privinţă simt că trebuie să cer de la fiii Bisericii. Ei, care prin credinţa lor cunosc pe deplin planul minunat al lui Dumnezeu, au un motiv în plus pentru a se îngriji de realitatea familiei în timpul nostru de încercare şi de har.

Ei trebuie să iubească deosebit de mult familia. Aceasta este o dispoziţie concretă şi exigentă.

A iubi familia înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile, promovându-le mereu. A iubi familia înseamnă a individualiza pericolele şi relele care o ameninţă, pentru a le putea depăşi. A iubi familia înseamnă a te strădui pentru a-i pregăti un ambient care să-i favorizeze dezvoltarea. Formă excelentă de iubire a familiei este aceea de a reda familiei creştine de astăzi motive de a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, încredere în misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, tocmai astăzi când familia este încercată de lipsa confortului şi îngrijorată de greutăţile sporite ale vieţii. "Familiile noastre trebuie să-şi afle elanul de la început. Trebuie să-l urmeze pe Cristos"¹⁸².

Creştinilor le revine îndatorirea de a vesti cu bucurie şi convingere "vestea bună" a familiei, care are absolută nevoie să asculte din nou şi să înţeleagă deplin cuvintele autentice care îi descoperă identitatea, resursele interioare şi importanţa misiunii ei în cetatea oamenilor şi în cetatea lui Dumnezeu.

Biserica cunoaşte calea pe care familia poate ajunge la inima adevărului său profund. Ea a învăţat această cale la şcoala lui Cristos şi a istoriei, interpretată în lumina Duhului Sfânt. Ea nu impune această cale, ci simte în sine exigenţa stăruitoare de a o propune tuturor, fără teamă, ba chiar cu mare încredere şi speranţă, ştiind că "vestea bună" cunoaşte limbajul crucii. Însă prin cruce familia poate ajunge la plinătatea fiinţei sale şi la perfecţiunea iubirii sale.

Doresc, în sfârşit, să invit pe toţi creştinii să colaboreze, cordial şi în mod curajos, cu toţi oamenii de bunăvoinţă, care trăiesc responsabilitatea care le revine în slujba familiei. Toţi cei care se dedică binelui familiei în sânul Bisericii, fiind inspiraţi de ea şi în numele ei, fie indivizi sau grupuri, mişcări sau asociaţii, află adesea lângă ei persoane sau diferite instituţii care lucrează pentru acelaşi scop. Fideli faţă de valorile evangheliei şi ale omului şi în respectul unui legitim pluralism de iniţiative, această colaborare va putea să favorizeze o mai rapidă şi integrală promovare a familiei.

Şi acum, încheind acest mesaj pastoral, care vrea să atragă atenţia asupra îndatoririlor familiei creştine - îndatoriri grave, dar fascinante în acelaşi timp -, doresc să cer protecţia familiei din Nazaret.

După planul plin de milă al lui Dumnezeu, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulţi ani Fiul lui Dumnezeu, deci această sfântă familie este prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine. Această familie din Nazaret, unică în lume, care a avut o existenţă anonimă şi tăcută într-un mic târguşor din Palestina; care a fost încercată de sărăcie, persecuţie şi exil; care l-a preamărit pe Dumnezeu în chip incomparabil de mare şi pur nu va înceta să asiste familiile creştine şi toate familiile lumii la împlinirea statornică a datoriilor şi în suportarea încercărilor vieţii, în deschiderea generoasă a inimii către lipsurile altora şi în împlinirea cu bucurie a planului lui Dumnezeu asupra lor.

Sfântul Iosif, "omul drept", muncitor neobosit, apărător zelos al comorilor încredinţate lui, să apere familiile creştine, să le păstreze şi să le lumineze mereu.

Fecioara Maria, aşa cum este Maica Bisericii, să fie Maica "Bisericii domestice" şi, graţie ajutorului ei de mamă, fiecare familie creştină să poată deveni cu adevărat o "mică Biserică", în care să se oglindească şi să reînvie misterul Bisericii lui Cristos. Ea, slujitoarea credincioasă a lui Dumnezeu, să fie pilda de împlinire umilă şi generoasă a voinţei lui Dumnezeu. Ea, Maica îndurerată la picioarele crucii, să întărească familiile creştine în suferinţe şi să şteargă lacrimile celor care suferă pentru greutăţile din cadrul familiilor.

Şi Cristos Domnul, regele universului, regele familiilor, să fie prezent - ca la nunta din Cana Galileii - în fiecare familie creştină ca să-i dea lumină, bucurie, seninătate şi tărie. De la el, în ziua închinată regalităţii sale, cer ca fiecare familie să contribuie generos pentru viitorul împărăţiei sale în lume, "împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a păcii"¹⁸³, către care se îndreaptă istoria.

Lui, Mariei şi sfântului Iosif încredinţez fiecare familie. În mâinile lor şi inimilor lor le prezint această exortaţie: ca s-o ducă la voi, venerabili fraţi şi iubiţi fii, să vă deschidă inimile voastre la lumina pe care evanghelia o răspândeşte în fiecare familie.

Tuturor şi fiecăruia dintre voi, asigurându-vă de rugăciunea mea constantă, împart din inimă binecuvântarea apostolică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.

Roma, în bazilica "Sfântul Petru", la 22 noiembrie, în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, în anul 1981, al patrulea al pontificatului nostru.

Papa Ioan Paul al II-lea

Note
¹ Cf. GS 52.
² Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia pentru deschiderea Celui de-al IV-lea Sinod al Episcopilor, 2 (26 septembrie 1980); AAS 72(1980), p. 1008.
³ Cf. Gen 1-2.
⁴ Cf. Ef 5.
⁵ Cf. GS 47; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea "Appropinquat iam", 1 (15 august 1980): AAS 72 (1980), p. 791.
⁶ Cf. Mt 19,4.
⁷ Cf. GS 47.
⁸ Cf. Ioan Paul al II-lea, Discursul adresat Consiliului Secretariatului General al Sinodului Episcopilor (23 februarie 1980): "Insegnamenti di Giovanni Paolo II", III, 1(1980), p. 472-476.
⁹ Cf. GS 4.
¹⁰ Cf. LG 12.
¹¹ Cf. 1In 2,20.
¹² LG 35.
¹³ Cf. LG 12; Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia "Mysterium Ecclesiae", 2; AAS 65 (1973), p. 398-400.
¹⁴ Cf. LG 12; DV 10.
¹⁵ Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia deschiderii celui de-al 1aselea Sinod al episcopilor, 3 (26 septembrie 1980): AAS 72 (1980), p. 1008.
¹⁶ Cf. Augustin, De civitate Dei, XIV, 28: CSEL 40, II, 25 1.u.
¹⁷ GS 15.
¹⁸ Cf. Ef 3,8; GS 44; AG 15 1i 22.
¹⁹ Cf. Mt 19,4 1.u.
²⁰ Cf. Gen 1,26 1.u.
²¹ 1In 4,8.
²² Cf. GS 12.
²³ Cf. GS 48.
²⁴ Cf. Os 2,21; Ier 3,6-13; Is 54.
²⁵ Cf. Ez 16,25.
²⁶ Cf. Os 3.
²⁷ Cf. Gen 2,24; Mt 19,5.
²⁸ Cf. Ef 5,32 1.u.
²⁹ Tertulian, Ad uxorem, II, VIII, 6-8; CCL I, 393.
³⁰ Cf. Conc. Tridentin, Sessio XXIV, can. 1: I.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, 33, 149 1.u.
³¹ Cf. GS 48.
³² Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea adresată delegaţiilor institutului "Centre de Liaison des Equipes de Recherche", 3 (3 noiembrie 1979): "Insegnamenti di Giovanni Paolo II", II, 2 (1979), p. 1032.
³³ Ibidem.
³⁴ Cf. GS 50.
³⁵ Cf. Gen 2,24.
³⁶ Ef 3,15.
³⁷ Cf. GS 78.
³⁸ Ioan Gură de Aur, De Virginitate, X: PG 48, 540.
³⁹ Cf. Mt 22,30.
⁴⁰ Cf. 1Cor 7,32-35.
⁴¹ PC 12.
⁴² Cf. Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică "Sacra virginitatis", II: AAS 46 (1954), p. 174 1.u.
⁴³ Cf. Ioan Paul al II-lea, Epistola "Novo incipiente", 9 (8 aprilie 1979): AAS 71 (1979), p. 410 1.u.
⁴⁴ GS 48.
⁴⁵ RH 10: AAS 71 (1979), p. 279.
⁴⁶ Mt 19,6; cf. Gen 2,24.
⁴⁷ Cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea către soţi, Kinshasa, 4 (3 mai 1980): AAS 72 (1980), p. 426 1.u.
⁴⁸ GS 49; cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea către soţi, Kinshasa, 4 (3 mai 1980).
⁴⁹ GS 48.
⁵⁰ Cf. Ef 5,25.
⁵¹ Mt 19,8.
⁵² Ap 3,14.
⁵³ Cf. 2Cor 1,20.
⁵⁴ Cf. In 13,1.
⁵⁵ Mt 19,6.
⁵⁶ Rom 8,29.
⁵⁷ Toma de Aquino, Summa theologiae, II
⁵⁸ LG 11; AA 11.
⁵⁹ GS 52.
⁶⁰ Cf. Ef 6,1-4; Col 3,20 1.u.
⁶¹ Cf. GS 48.
⁶² In 17,21.
⁶³ Cf. GS 24.
⁶⁴ Gen 1,27.
⁶⁵ Gal 3,26.28.
⁶⁶ Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică "Laborem exercens", 19: AAS 73 (1981), p. 625.
⁶⁷ Gen 2,18.
⁶⁸ Gen 2,23.
⁶⁹ Ambrozie, Exameron, V, 7, 19: CSEL 32, I, 154.
⁷⁰ Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică "Humanae vitae", 9: AAS 60 (1960), p. 486.
⁷¹ Cf. Ef 5,25.
⁷² Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia către credincio1i "Interamnenses", 3-5, 19 martie 1981: AAS 73 (1981), p. 268-271.
⁷³ Cf. Ef 3,15.
⁷⁴ Ef 3,15.
⁷⁵ Lc 18,16; cf. Mt 19,14; cf. Mt 10,14.
⁷⁶ Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea către ONU, 21 (2 octombrie 1979): AAS 71 (1979), p. 1159.
⁷⁷ Lc 2,52.
⁷⁸ Cf. GS 48.
⁷⁹ Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea către participanţii la "Internaţional Forum of Active Aging", 5 (5 septembrie 1980): "Insegnamenti di Giovanni Paolo II", III, 2(1980), p. 539.
⁸⁰ Gen 1,28.
⁸¹ Cf. Gen 5,1 1.u.
⁸² GS 50.
⁸³ Propositio 22 (21); EV VII, 743. Concluzia nr. 11 a Scrisorii enciclice "Humanae vitae" ne spune: "Verumtamen ecclesia, dum homines commonet de observandis praeceptis legis naturalis, quam constanti sua doctrina interpretatur, id docet necessarium esse, ut quilibet matrimonii usus ad vitam humanam procreandam per se destinatus permaneat": AAS 60 (1968), p. 448.
⁸⁴ Cf. 2Cor 1,19; Ap 3,14.
⁸⁵ Cf. Anunţul celui de-al VI-lea Sinod al episcopilor adresat familiilor timpului nostru, 5 (24 octombrie 1980): EV VII, p. 812.
⁸⁶ GS 51.
⁸⁷ Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică "Humanae vitae", 7: AAS 60 (1968), p. 485.
⁸⁸ Ibidem 12.
⁸⁹ Ibidem 14.
⁹⁰ Ibidem 13.
⁹¹ Cf. GS 51.
⁹² Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică "Humanae vitae", 29: AAS 60 (1968), p. 501.
⁹³ Cf. ibidem 25: AAS, 60 (1968), p. 498 1.u.
⁹⁴ Ibidem 21: AAS, 60 (1968), p. 496.
⁹⁵ Ioan Paul al II-lea, Omilia cu ocazia deschiderii celui de-al VI-lea Sinod al episcopilor, 8 (25 octombrie 1980): AAS 72 (1980), p. 1083.
⁹⁶ Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică "Humanae vitae", 28: AAS 60 (1968), p. 501.
⁹⁷ Cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea către delegaţii "Centre de Liaison des Equipes de Recherche", 9 (3 noiembrie 1979): "Insegnamenti di Giovanni Paolo II", II, 2 (1979), p. 1035; Cf. Alocuţiunea adresată participanţilor la primul sinod pentru familiile Africii 1i Europei, 15 ianuarie 1981: "L=Osservatore romano", 16 ianuarie 1981.
⁹⁸ Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică "Humanae vitae", 25: AAS 60 (1968), p. 449.
⁹⁹ GE 3.
¹⁰⁰ GS 35.
¹⁰¹ Toma de Aquino, Summa contra gentiles, IV, 58.
¹⁰² GE 2.
¹⁰³ Exortaţia apostolică "Evangelii nuntiandi" 71: AAS 68 (1976), p. 60 1.u.
¹⁰⁴ Cf. GE 3.
¹⁰⁵ AA 11.
¹⁰⁶ GS 52.
¹⁰⁷ AA 11.
¹⁰⁸ Rom 12,13.
¹⁰⁹ Mt 10,42.
¹¹⁰ GS 30.
¹¹¹ DH 5.
¹¹² Cf. Propositio 42.
¹¹³ LG 31.
¹¹⁴ LG 11; AA 11; Ioan Paul al II-lea, Omilia pentru deschiderea celui de-al VI-lea sinod al episcopilor, 3 (26 septembrie 1980): AAS 72 (1980), p. 1008.
¹¹⁵ LG 11.
¹¹⁶ Cf. ibidem 41.
¹¹⁷ Fap 4,32.
¹¹⁸ Cf. Paul al VI-lea, Humanae vitae, 9; AAS 60 (1968), p. 486 1.u.
¹¹⁹ GS 48.
¹²⁰ DV 1.
¹²¹ Cf. Rom 16,26.
¹²² Cf. Paul al VI-lea, Humanae vitae 25; AAS 60 (1968), p. 498.
¹²³ Exortaţia apostolică "Evangelii nuntiandi" 71: AAS 68 (1976), p. 60 1.u.
¹²⁴ Cf. Discursul către Cea de-a III-a Adunare Generală a Episcopilor din America Latină, IV, a (28 ianuarie 1979); AAS 71 (1979), p. 204.
¹²⁵ LG 35.
¹²⁶ Catechesi tradendae, 68: AAS 71 (1979), p. 1334.
¹²⁷ Cf. Ibidem 36: o.c., p. 1308.
¹²⁸ Cf. 1Cor 12,4 1.u.; Ef 4,12 1.u.
¹²⁹ Mc 16,15.
¹³⁰ LG 11.
¹³¹ Fap 1,8.
¹³² Cf. 1Pt 3,1 1.u.
¹³³ LG 35; AA 11.
¹³⁴ Cf. Fap 18; Rom 16,3 1.u.
¹³⁵ AG 39.
¹³⁶ AA 30.
¹³⁷ LG 10.
¹³⁸ GS 49.
¹³⁹ Ibidem 48.
¹⁴⁰ LG 41.
¹⁴¹ SC 59.
¹⁴² LG 34.
¹⁴³ Ibidem.
¹⁴⁴ SC 78.
¹⁴⁵ Cf. In 19,34.
¹⁴⁶ Humanae vitae 25.
¹⁴⁷ Ef 2,4.
¹⁴⁸ Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica "Dives in misericordia", 13: AAS 72 (1980), p. 1218 1.u.
¹⁴⁹ Cf. 1Pt 2,5.
¹⁵⁰ Mt 18,19 1.u.
¹⁵¹ GE 3; cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică "Catechesi tradendae", 36: AAS 71 (1979), p. 1308.
¹⁵² Discursul pentru audienţa generală (11 august 1976): "Insegnamenti di Paolo VI", XIV (1976), p. 640.
¹⁵³ SC 12.
¹⁵⁴ Cf. Institutio generalis de Liturgia horarum, 27.
¹⁵⁵ Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică "Marialis cultus", 52-54: AAS 66 (1974), p. 160 1.u.
¹⁵⁶ Ioan Paul al II-lea, Discurs la sanctuarul de la Mentorella (29 octombrie 1978): "Insegnamenti di Giovanni Paolo II", I (1978), p. 78 1.u.
¹⁵⁷ AA 4.
¹⁵⁸ Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs către episcopii din Cea de-a XII-a Regională Pastorală a USA (21 septembrie 1978): AAS 70 (1978), p. 767.
¹⁵⁹ Rom 8,2.
¹⁶⁰ Ibidem 5,5.
¹⁶¹ Cf. Mc 10,45.
¹⁶² LG 36.
¹⁶³ AA 8.
¹⁶⁴ Mesajul celui de-al VI-lea Sinod al episcopilor către familiile cre1tine ale lumii contemporane, 12 (24 octombrie 1980).
¹⁶⁵ Cf. Ioan Paul al II-lea, Discursul către Cea de-a III-a Adunare Generală a Episcopilor din America Latină, IV, a (28 ianuarie 1979): AAS 71 (1979), p. 204.
¹⁶⁶ Cf. SC 10.
¹⁶⁷ Cf. Ordo celebrandi Matrimonium, 17.
¹⁶⁸ Cf. SC 59.
¹⁶⁹ PC 12.
¹⁷⁰ Nr. 3-4 (29 noiembrie 1980): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, III, 2 (1980), p. 1453 1.u.
¹⁷¹ Paul al VI-lea, Mesajul pentru Cea de-a III-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (7 aprilie 1969): AAS 61 (1969), p. 455.
¹⁷² Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale (1 mai 1980): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, III, 1 (1980), p. 1042.
¹⁷³ Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, 5 (10 mai 1981): "L=Osservatore romano", 22 mai 1981.
¹⁷⁴ Ibidem.
¹⁷⁵ Paul al VI-lea, Mesajul pentru Cea de-a III-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale: AAS 6 (1969), p. 456.
¹⁷⁶ Ibidem.
¹⁷⁷ Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale (1980): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, III, 1 (1980), p. 1044.
¹⁷⁸ Cf. Paul al VI-lea, Motu proprio "Matrimonia mixta", 4-5: AAS 62 (1970), p. 257 1.u.; cf. Ioan Paul al II-lea, Discursul către participanţii la plenara Secretariatului pentru Unitatea Cre1tinilor (13 noiembrie 1981): "L=Osservatore romano" (14 noiembrie 1981).
¹⁷⁹ Instrucţiunea "In quibus rerum circumstantiis" (15 iunie 1972): AAS 64 (1972), p. 518-525; Nota din 17 octombrie 1973: AAS 65 (1973), p. 616-619.
¹⁸⁰ Ioan Paul al II-lea, Omilia pentru închiderea celui de-al VI-lea Sinod al episcopilor, 7 (25 octombrie 1980): AAS 72 (1980), p. 1082.
¹⁸¹ Cf. Mt 11,28.
¹⁸² Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea "Appropinquat iam", 1 (15 august 1980): AAS 72 (1980), p. 791.
¹⁸³ Prefaţa Liturghiei din solemnitatea Cristos, Rege.

© 1981 - Libreria Editrice Vaticana

Ediţia a II-a revizuită după varianta publicată în anul 1994 de Editura "Presa Bună"
Revizuirea traducerii: Ovidiu Bişog

© 2010 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 1
ISBN 978-606-8116-13-6