Iubirea cere un răspuns de iubire

de sr. Monica Bogdănel, Surorile Providenţei

"Biserica îl indică preoţilor şi credincioşilor laici pe Sfântul Alois Scrosoppi ca model al unei profunde sinteze între comuniunea cu Dumnezeu şi slujirea fraţilor." (Omilia de la canonizare, Sfântul Ioan Paul al II-lea, 10 iunie 2021). Dar cine este acest preot sfânt?

Alois Scrosoppi s-a născut, a trăit şi a murit la Udine (Italia) într-o perioadă caracterizată de o mare instabilitate politică, epidemii, războaie şi un climat puternic anticlerical (1804-1884).

Iubirea faţă de Cristos l-a făcut interpret sensibil al semnelor timpurilor şi astfel a răspuns cu generozitate creativă nevoilor societăţii şi ale Bisericii, îndeosebi prin cele două instituţii cărora le va dedica toată viaţa: Casa Părăsitelor din Udine şi Congregaţia "Surorile Providenţei", al cărei fondator a fost.

Şi-a lăsat modelată personalitatea umană şi fizionomia spirituală de "sfinţii săi părinţi" Filip Neri şi Francisc din Assisi. Din copilărie, a absorbit spiritualitatea Sfântului Filip, crescând la umbra Oratoriului din Udine. În Biserica "Sfânta Maria Magdalena", în care slujeau părinţii Oratoriului, a celebrat prima lui Sfântă Liturghie în ziua de 1 aprilie 1827.

Din cauza contextului anticlerical, pr. Alois a aşteptat până în anul 1848 să devină membru al Oratoriului, iar noviciatul l-a putut începe abia în anul 1855. A luptat cu toată energia sa pentru a reconstitui comunitatea oratoriului închisă de legea napoleonică. Ales superior al comunităţii redeschise în 1856, trăieşte scurta bucurie a refondării, dar şi marea durere a suprimării definitive a Oratoriului din Udine (1866), urmată de desacralizarea Bisericii "Sfânta Maria Magdalena" şi transformarea ei în sală de echitaţie. Dar acest fapt nu a putut întrerupe legătura spirituală cu Sfântul Filip. Părintele Alois a rămas şi a trăit până la sfârşitul vieţii ca un autentic preot oratorian.

Astfel este descris de către Guglielmo Biasutti, biograful său, în trei etape diferite ale vieţii: elev silitor, care datorită angajării în studiu a obţinut rezultate superioare capacităţilor sale naturale; tânăr preot cu inima înflăcărată de zel, hotărâtă şi senină, cu idealuri înalte, urmărite cu perseverenţă; un bărbat matur care nu făcea lucrurile pe jumătate şi nu ceda compromisurilor, animat de zel neobosit, lider spiritual patern, blând şi ferm, umil, care iubea viaţa ascunsă, susţinut de o credinţă de granit, alimentată prin lungi ore de rugăciune nocturnă. Contemplativ în acţiune, şi-a stabilit "lăcaşul" în inima lui Isus şi din acest izvor de caritate şi-a hrănit sufletul şi slujirea.

Dar ce spune despre sine părintele Alois? Aproape nimic. Trăind motoul său "a face, a pătimi, a tăcea", lasă faptele să vorbească. În anul 1831, decide să îşi dedice viaţa fetelor orfane din Casa Părăsitelor, categoria socială cea mai defavorizată din Udine. Viaţa cotidiană în mijlocul celor peste 100 de orfane va deveni locul de antrenament în trăirea propunerilor de sfinţenie. Timp de 23 de ani va îndeplini rolul de vice-director al casei, trăind în umbra fratelui său Carol, fapt ce va permite operei să se maturizeze, iar pr. Alois să-şi configureze fizionomia spirituală. La moartea acestuia, va prelua conducerea Casei pentru 30 de ani.

Din anul 1837, devine îndrumătorul spiritual al grupului de maestre al orfanelor care va deveni Congregaţia "Surorile Providenţei". Pentru a le modela, pr. Alois a folosit o unică metodă pedagogică: să preceadă şi să atragă prin exemplu. Cerea totul de la propria persoană pentru a putea cere mult fiicelor sale spirituale.

Dorind să devină "o copie fidelă a lui Cristos", în anul 1852, alege să trăiască al treilea grad de umilinţă. La 77 de ani, va începe "noviciatul pentru cer" sub conducerea spirituală a unei surori. Tot el a spus: "Să ne ajutăm reciproc ca să devenim mari sfinţi!"