O dragoste încrustată în piatră

de Vlad Ropotică

În îndepărtata Indie, pe malurile râului Yamuna, de aproape patru veacuri, se ridică o minune a frumuseţii, zidită din dragostea unui mare împărat pentru mireasa sa. Poetul englez Edwin Arnold scria despre această minune că nu este doar un "monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră".

El avea doar 15 ani, ea 14 ani, când, într-o zi din luna aprilie 1607, prin grija părinţilor, se aranja şi parafa logodna viitorului împărat mogul cu fiica unui mare nobil persan. În ciuda căsătoriei aranjate, viitorul împărat avea să se îndrăgostească nebuneşte de cea care îi va umple viaţa cu bucurie şi cu 14 odrasle regale. Poeţii aveau să o slăvească chiar din timpul vieţii pentru frumuseţea, graţia şi blândeţea cu care îşi acompania ilustrul soţ în cârmuirea imperiului.

O influenţă benefică pentru ţară, atentă la soarta celor săraci şi marginalizaţi, Mumtaz Mahal a rămas în amintirea supuşilor ca fiind o purtătoare a iertării. Se spune că, la simpla ei rugăminte, Marele Mogul ierta şi cele mai grave pedepse şi oferea graţierea sa. După ce adusese pe lume 13 copii, dintre care doar şapte supravieţuiseră, la ultima naştere, împărăteasa Mumtaz avea să sufere complicaţii grave şi să se stingă în braţele unui soţ distrus de suferinţă.

Tocmai această mare iubire şi, deopotrivă, mare suferinţă aveau să nască dorinţa unui monument care să fie mereu o amintire a celei mai iubite împărătese. Locul ales? Agra, capitala Imperiului Mogul, pe malurile râului Yamuna. Cei mai aleşi meşteri din întregul Orient, cea mai frumoasă marmură, cele mai strălucitoare pietre şi mai frumoase covoare s-au adunat aici şi în vreo douăzeci de ani au dat naştere unei minuni, care este mausoleul iubitei Mumtaz Mahal sau, cum o ştim noi astăzi, Taj Mahal.

Călătorind în timp cu mai bine de 15 veacuri înainte de povestea din India islamică, la celălalt capăt al Orientului, printre dealurile aride ale Iudeei, un om bogat, politician de vază, îşi zideşte şi el un mormânt. Într-o grădină, la marginea Ierusalimului, aproape de zidul cetăţii, este un mormânt de stâncă, arid, cu o piatră imensă la intrare şi fără a avea frumuseţea minunii de la Agra. Dar, pentru miliarde de oameni, aici este, de fapt, centrul lumii. Aici este cel mai frumos mormânt, pentru că aici nu e îngropat nimeni. Singurul mort care a stat în mormânt, un chiriaş de urgenţă, nu a rămas pe lespede decât o zi şi câteva ore, apoi s-a ridicat victorios asupra morţii şi a înviat.

Ce înseamnă, de fapt, o dragoste săpată în piatră? Mormântul domniţei Mumtaz Mahal poate fi un răspuns. Durere şi frumuseţe, măreţie şi disperare, pierdere şi admiraţie. Dar adevărata şi maxima iubire demonstrată omului nu e un mormânt obişnuit, ci unul special, unul gol. O declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, mereu cu aromă de Paşte, care să ne amintească întotdeauna de cruce, de mormânt şi, mai ales, de înviere. Sau asemenea cuvintelor profetului Isaia: "Iată, te-am gravat pe palmele mele, zidurile tale sunt înaintea mea pururi!" (Is 49,16).