Ce să cauţi tu la mănăstire? Eu vreau nepoţi de la tine!

de pr. Alexandru Percu, director al Oficiului pentru Vocaţii

Recent mă aflam într-o parohie pentru animare vocaţională şi o ministrantă mi-a zis la sfârşitul Liturghiei, în sacristie: "Mama îmi spune că nu am ce să caut la mănăstire, că ea vrea nepoţi de la mine!". Atunci eu i-am răspuns: "Spune-i mamei tale că voinţa lui Dumnezeu este mai importantă decât voinţa ei".

Vocaţiile la preoţie şi la viaţa consacrată scad tot mai mult nu doar pentru că sunt mai puţini copii, ci pentru că, de multe ori, nu sunt încurajate în familiile noastre de creştini practicanţi. Când auzi un astfel de răspuns din partea unui copil, ce poţi să mai zici, ce poţi să mai faci? Uneori simţi că te lupţi cu morile de vânt. Curentul acestei lumi ne ia foarte uşor la vale fără a ne împotrivi prea mult.

Şi totuşi, în timp ce pregăteam acest articol, am primit un mesaj de la o tânără studentă, care mi-a spus că, după ce a parcurs un discernământ serios, ar dori să meargă la mănăstire şi că acum este în căutarea unei congregaţii. Atunci eu am îndrumat-o spre o anumită soră. De multe ori am văzut-o pe această tânără la Sfânta Liturghie, la diferite exerciţii spirituale şi zile de reculegere, am văzut-o în rugăciune personală. Mi-am dat seama cu câtă seriozitate trata ea vocaţia sa. Vă invit să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să o îndrepte spre comunitatea călugărească potrivită pentru ea.

Revin la exemplul cu ministranta, care este mai importantă: fericirea părinţilor de a avea nepoţi sau fericirea propriilor copii? Şi dacă mai târziu copiii nu vor dori să le ofere nepoţi, dacă nu vor putea, dacă vor fi bolnavi, dacă vor muri între timp... (sunt atâtea motive). Nu mai bine tu, ca părinte, te-ai ruga şi ai susţine în diferite moduri vocaţia propriului copil?

Să mă leg şi de ideea de a avea urmaşi (nepoţi). Pe când eram misionar în Coasta de Fildeş, am participat la înmormântarea unui tată de preot. Episcopul diecezei, în predica sa, a spus atunci că părinţii de preot devin părinţii tuturor preoţilor, bineînţeles, spiritual vorbind. Aş putea adăuga: părinţii unei persoane consacrate devin părinţii spirituali ai tuturor consacraţilor. Îmi vine în minte exemplul Sfântului Ioan Bosco. Mama lui, Margherita, care se îngrijea de parohie, era numită de copiii de la oratoriul lui Don Bosco "mama Margherita". Cred că ar trebui să preţuim tot mai mult această paternitate şi maternitate spirituală pe care le dobândesc părinţii unui preot sau ai unei persoane consacrate.

Încă un aspect important. Este foarte uşor să spui: vreau să am nepoţi de la tine, dar (mă gândesc eu) nu orice fel de nepoţi, ci nepoţi educaţi, sănătoşi, realizaţi în viaţă, care să fie mândria familiei. Este de dorit acest lucru pentru fiecare familie. Dar să vă spun ceva, fericirea adevărată mai are şi alte faţete: când un preot îi slujeşte cu pasiune pe credincioşii lui, iar aceştia îl susţin în toate activităţile; când un preot aduce pace în sufletul unui păcătos, şi dacă ne gândim la câţi păcătoşi trec prin scaunul de spovadă împovăraţi de greutăţile lor şi ies liberi "ca pasărea cerului"; când o soră aduce o bucurie pe chipul unui bolnav de care se îngrijeşte cu dăruire sau este înconjurată de copii la grădiniţă. Sunt atâtea faţete ale fericirii pe care preoţii şi persoanele consacrate le prezintă oamenilor. Dar câţi oameni au ochi să vadă acest gen de fericire?

Şi închei cu o mărturie a sorei Jaqueline-Marie: "A răspunde la vocaţie înseamnă a căuta mereu să fii în acord cu planul lui Dumnezeu cu tine. Din aceasta emană o pace şi o bucurie profundă. Este o aventură frumoasă care merită să fie trăită pe deplin".