Eu eram "matură"...

pagină realizată de pr. Felician Tiba

Nu ştiu de ce, dar mereu am avut impresia că soţul îmi ascunde ceva. Era el şi nu era el! Ceva se întâmpla, iar eu nu pricepeam nimic, oricât de mult mi-am propus să aflu ce se întâmplă, deoarece el juca atât de bine.

Se întorcea fericit de la muncă, era drăguţ cu mine, îmi vorbea frumos, mă ajuta la ceea ce era de făcut prin casă, uneori ieşeam împreună la o cafea, la un restaurant. Am mers chiar şi în concediu, două săptămâni. Nu, ceva nu mi se părea normal. Şi o să întrebaţi de ce. Pentru că niciodată nu mai făcuse aşa ceva până atunci. Nu mi-a adus nici măcar un buchet cu flori.

Acum, dintr-odată, iată-l drăguţ, ştia bine unde să mă ducă, ştia detalii, îmi povestea cu de-amănuntul despre fapte şi întâmplări, dar niciodată el nu apărea în ele. Era ca şi cum îmi povestea despre o lume paralelă despre care el ştia, dar din care nu făcea parte. Dubios şi curios!

La un moment dat, m-am hotărât să fac o novenă de rugăciune pentru "aflarea adevărului", inclusiv cu post şi uneori şi cu abstinenţă. Trebuie să o recunosc, mă deranja "drăgălăşenia" lui.

Într-o zi, totul a ieşit la iveală. Da, mă înşela! Se întâlnea cu o altă femeie. Nu au ajuns foarte departe, dar era suficient că se simţea mai bine în prezenţa ei decât cu mine. Şi aceasta m-a deranjat cel mai mult.

O mare de furie s-a abătut atunci asupra mea. Eram neagră de nervi şi m-am decis să merg să vorbesc cu ea, care, întâmplător, era şi colegă de muncă cu el. Altfel nu aveau cum să se întâlnească!

Ce am descoperit însă m-a pus pe gânduri. Era exact cum am mai spus. Nu au ajuns prea departe. Era un mod de a-şi petrece timpul împreună. Vorbeau, glumeau, făceau apropouri, sigur şi flirtau, dar doar atât. De ce m-a pus pe gânduri? Pentru că în loc să fiu eu femeia care să-l facă să se simtă bine, era o alta. De ce nu eram eu? Pentru că eu aveam prejudecăţi, pentru că eram rece cu el. Eu aveam doar aşteptări, dar nu ofeream nimic. Cu alte cuvinte, uitasem să mai fiu drăguţă cu el. Munca de zi cu zi, seriozitatea vieţii de familie, copiii care creşteau, toate acestea m-au făcut să fiu "serioasă". "Să pierd timpul" cu soţul, să râd cu el, să fiu zâmbitoare, să fiu "soare" în casă mi se părea un moft din partea lui. Eu eram "matură", nu ca el doritor de "bârfe", "pierde vremea" cu altele! Eu aveam de crescut copii şi de îngrijit o casă, nu-mi ardea de cafea, de ieşiri şi de pierderea timpului.

Analizând situaţia, mi-am dat seama că în egală măsură îl trădasem şi eu. El se refugiase în buna dispoziţie a acelei femei, pentru că eu mă refugiasem în "obligaţiile" casei. S-a dus să caute în altă parte ceea ce eu nu mai eram capabilă să ofer: gingăşie, un cuvânt bun, o glumă, o faţă senină.

Acum, dacă dau timpul înapoi, recunosc că au fost suficiente semnale care prevesteau ceea ce avea să se întâmple, dar mereu le-am ignorat, considerându-le mofturi. Recunosc că am greşit în egală măsură. L-am înşelat privându-l de un drept, până la urmă al nostru, ca soţi: să ne bucurăm unul de altul împreună.

O, dacă am înţelege cu toţii că fiecare trebuie să facă partea lui şi că nu e suficient să te vezi soţ şi soţie şi mai apoi părinte! Cât este de important ca acea iubire care îi uneşte pe doi tineri în viaţa de căsătorie să crească! De câte ori este îngropată sub tot felul de prejudecăţi, sub tot felul de frici, de dubii şi până la urmă de eşecuri!

Dragi soţi, fiţi curajoşi, fiţi sinceri unul cu altul, faceţi din viaţa voastră sărbătoare, da, o sărbătoare care să dureze toată viaţa! (Iuliana)