Suferinţa, o cale de iubire

de sr. Monica Bogdănel, Surorile Providenţei

Joi, 19 ianuarie, Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului privind virtuţile eroice ale slujitoarei lui Dumnezeu Bertilla Antoniazzi. "Dacă Dumnezeu vrea să am meseria de bolnavă... O îndeplinesc din toată inima, chiar dacă uneori mi-e foarte greu şi mă descurajez, dar apoi o iau de la capăt", sunt cuvintele Bertillei, o tânără de 18 ani, care a trăit experienţa bolii din copilărie până la sfârşitul vieţii, la numai 20 de ani.

Bertilla Antoniazzi s-a născut la 10 noiembrie 1944 la San Pietro Mussolino (Vicenza, Italia), fiind penultima dintre cei nouă fraţi. Părinţii, simpli agricultori, educau întâi prin exemplul vieţii, apoi, prin cuvinte. Nu se temeau de oboseala muncii şi ştiau să împartă din puţinul pe care îl aveau. În această familie - mică biserică domestică - a crescut Bertilla.

Totul a luat întorsătură nouă în viaţa ei la vârsta de opt ani. În martie 1953, a trebuit să abandoneze cursurile şcolare din cauza unor puternice dureri articulare. Diagnosticul, primit câteva luni mai târziu, a fost însoţit de comentariul dureros al medicului specialist: "Dacă ar fi unul dintre copiii mei, aş prefera orice altă boală, dar nu pe aceasta: endocardită reumatologică".

De-a lungul perioadelor îndelungate de spitalizare, a înţeles că misiunea ei era de a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă şi de a-i apropia de Dumnezeu pe cei păcătoşi. A devenit o misionară a suferinţei. În fiecare dimineaţă, cu entuziasm, "îmbrăca" durerea precum îţi pui uniforma de lucru, chiar dacă uneori era grea ca o piatră de moară. Astfel, oferea din iubire "meseria de bolnavă" pentru mântuirea universală, încredinţându-se în mod special Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Berico.

Şi-a trăit cei mai frumoşi ani ai adolescenţei "răstignită" pe această cruce, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Cei dragi, care îi erau mereu alături, o auzeau des şoptind: "Totul din iubire pentru Dumnezeu". Iniţial, nu au acordat importanţă acestor cuvinte, considerând că le repeta pentru a-şi face curaj. În schimb, ele reprezentau regula de viaţă a Bertillei.

Pe parcursul ultimilor doi ani de viaţă, petrecuţi în mod stabil la pat, i-au apărut escare de decubit, a făcut insuficienţă valvulară şi edem pulmonar.

În timpul pelerinajului diecezan al bolnavilor la Lourdes din 25 septembrie 1963, a cerut harul sfinţeniei, nu al vindecării.

A murit pe 22 octombrie 1964 la Vicenza, puţin înainte de a împlini 20 de ani.

Iubirea faţă de Dumnezeu i-a transformat viaţa, dându-i o extraordinară tărie care i-a deschis sufletul carităţii. Nu s-a închis în sine şi nici în durerile bolii, ci şi-a îndreptat atenţia spre suferinţa celorlalţi. În ciuda fragedei vârste, a demonstrat o mare maturitate spirituală care a condus-o la oferirea propriei vieţi şi infirmităţi pentru mântuirea sufletelor.

Nu se plângea niciodată. Seninătatea, rod al harului, i-a permis să suporte durerea fizică şi să nu cedeze descurajării. Abandonul în mâinile lui Dumnezeu şi speranţa în viaţa veşnică au alimentat în ea o extraordinară tărie sufletească: prin rugăciune, intensifica raportul cu Domnul, invocând haruri în beneficiul aproapelui.

Faima sfinţeniei s-a manifestat atât în timpul vieţii, cât şi după moartea Bertillei, ajungând până în zilele noastre, unită cu fama signorum ("faima minunilor").

Într-o societate care priveşte exclusiv la prestaţia fizică şi la succes, ea a găsit slăbiciunea, fragilitatea şi boala drept mijloace pentru a fi de ajutor celorlalţi, pentru a-i iubi. Răstoarnă valorile. Îşi petrece zilele între patul de suferinţă de acasă şi cel al spitalului, departe de viaţa socială şi de orice aşteptare şi totuşi îşi găseşte sensul vieţii în boala însăşi. Nu este resemnare, nici iluzie, ci acceptarea voinţei lui Dumnezeu.