Tronuri şi pumnale

de Vlad Ropotică

Avem în faţă două poveşti adevărate. Una vine din capitala lumii, cu intrigi ce adună generali şi politicieni vestiţi dintr-un imperiu măreţ. Cealaltă, dintr-un orăşel, cu o reputaţie teribil de proastă, dintr-o provincie săracă a aceluiaşi imperiu. Oare unde e adevărata putere?

O dimineaţă de martie ca multe altele. Cel mai puternic om al lumii se trezeşte şi porneşte spre centrul puterii sale. E un general puternic, iubit de armată şi temut de duşmani. Simte în aer aroma unei lumi noi, o lume care ascultă de el. Păşeşte sigur pe treptele forului construit chiar la ordinele sale. Aici e locul marilor sale proiecte. De aici a gândit o nouă faţă a Romei, un nou calendar, o nouă ordine socială. În senat, marii nobili îl înconjoară cu cererile lor. E plictisit. E singur. Aceleaşi intrigi mărunte ale unor oameni mărunţi. Se îndreaptă spre scaunul central. Dar nu mai ajunge. Zeci de pumnale lovesc. Inclusiv cel al fiului său adoptiv. Marele Cezar cade secerat de loviturile acelora pe care îi dispreţuia.

O zi de martie ca multe altele. O adolescentă cuminte se trezeşte pentru o nouă zi. Trăieşte într-un colţ de lume sărac şi adesea frământat de tot felul de probleme. Ştie de la părinţi că strămoşii ei erau cândva regi. Ce folos! Acum locuieşte într-unul dintre cele mai sărace şi mizere oraşe ale ţării. Oamenii spun că nimic bun nu iese de aici. Dar, brusc, un musafir nepoftit îi întrerupe rutina. O veste neobişnuită vine prin vocea lui: va fi mamă! Şi nu orice mamă, ci mama aceluia care va fi din nou pe tron. Un tron pe care nimeni nu-l va mai distruge.

Da, în aceeaşi lună, martie, lumea îşi aminteşte de două momente, despărţite de nici jumătate de secol. Moştenitorul lui Iulius Cezar domnea încă la Roma, pe când Fecioara de la Nazaret primea marea şi buna vestire a arhanghelului. Dar ce legătură putem vedea între cele două evenimente? Nu e nevoie să inventez eu una. Bucuria vestirii explodează din inima Mariei într-un cântec greu de egalat prin frumuseţe. În inima acestor versuri stă o afirmaţie: "I-a dat jos de pe tron pe cei puternici" (Lc 1,52).

Lumea a privit mereu spre cei puternici. Simţim cumva o atracţie naturală. Generali şi împăraţi, regi şi domnitori, vedete şi miliardari, cu toţii ne încântă prin poveştile succesului de care s-au bucurat. Dar lucrurile nu stau mereu aşa. Asemenea lui Cezar, şi cei mai puternici cad. Tronurile se surpă, averile se risipesc. Cei mândri "se risipesc" şi cei bogaţi rămân cu "mâinile goale" spun stihurile Mariei.

De ce? Partea centrală a poveştii lui Cezar, ca şi a minunatului Magnificat, este o dorinţă. Una intimă, interioară. În cazul celui dintâi, dorinţa de a-i controla pe alţii, de a stăpâni, de a fi cel mai mare. În cazul Mariei, sufletul ei preamăreşte, dar nu propria persoană, ci pe Dumnezeu. Cel Atotputernic este cel care face lucrurile mari. La polul opus, puternicul Cezar se are în vedere doar pe sine. În faţa poporului Romei, se prezintă ca zeu în viaţă, îi dispreţuieşte profund pe ceilalţi şi se simte divin ca origine şi natură.

Sunt oameni care şi astăzi caută "cezarismele". Tronuri, onoruri, averi, totul pentru a alinta un orgoliu ce parcă nu se mai satură. Un viitor în care nimeni să nu îi uite. Acceptarea discretă şi umilă a planului lui Dumnezeu pare stranie. Dar este posibil să te iubească popoare întregi? Da! Chiar să te numească fericită, timp de veacuri. Şi nu pentru ceea ce faci tu, ci pentru ceea ce accepţi să facă el prin tine.