Trebuie să duc crucea!

pagină realizată de pr. Felician Tiba

Viitorul meu soţ m-a întâlnit într-o staţie de autobuz. Evident, aşteptam autobuzul. Privea un afiş lipit pe sticla cabinei de aşteptare, dar în realitate mă privea pe mine care mă reflectam în acea sticlă.

După mai multe minute, s-a apropiat, m-a privit discret şi m-a întrebat ce fac. "Hm, ce fac, aştept autobuzul! Ce poţi să faci într-o staţie de autobuz?" "Ce poţi să faci într-o staţie de autobuz?, mi-a răspuns el. Spre exemplu, poţi aştepta pe cineva care soseşte cu autobuzul!" La asta nu mă gândisem încă.

A intrat în vorbă cu mine şi a continuat să mă "bată" în replici. Găsea un răspuns la toate vorbele mele. Sinceră să fiu, l-am îndrăgit din prima. Nu ştiu dacă mi s-a părut un om frumos, mai ales atunci. Nici nu-mi trecea prin minte că acolo, în acea staţie de autobuz, îmi voi găsi perechea. Sau, mai bine zis, că el mă va găsi pe mine, ca să folosesc o replică de-a lui. "Nu tu m-ai aşteptat, tu aşteptai autobuzul, eu te căutam!", avea să-mi amintească mereu.

Poate să pară cicălitor, dar nu este aşa. Este un om bun, cu o calitate pe care foarte puţini o mai au astăzi, umorul. Este o persoană distractivă şi găseşte o replică plăcută la orice situaţie. Sigur că uneori mă enervează, dar după îmi trece. De fapt, mă enervează fiindcă el nu se enervează.

Într-o zi, i-am spus că nu mai rezist aşa, că dacă el nu se schimbă, eu divorţez de el. Şi eu, în timp ce alte soţii se plâng de soţii nervoşi şi scandalagii, mă plângeam că al meu este foarte calm. Cine să mă mai înţeleagă?! Cu mult calm, mi-a răspuns: "Şi crezi că o să te creadă judecătorul? Ce poţi să-I spui? Şi dacă va fi o judecătoare, nu crezi că va fi invidioasă pe tine, că tu ai un soţ ca mine, iar ea poate nu-l are? Şi dacă mă enervez, ce rezolv? Sau ţie îţi place să mă enervez?" Parcă l-aş fi voit la fel. Nu ştiu cum i-ar fi stat nervos. De fapt, mă răzgândisem, nu-l mai voiam schimbat. Era bun aşa! A doua zi, am deschis subiectul la serviciu, iar colegele mele, care până atunci nu-mi vorbiseră nimic despre soţii lor, au început să mă certe şi să mă conştientizeze cât de fericită sunt, cât de privilegiată sunt că am un astfel de soţ. Eu credeam că un bărbat trebuie să fie mai decis, mai sobru, mai nervos, nu violent, dar mai vulcanic. Aşa văzusem la tata. Dar îmi dau seama că nu era cel mai bun model. Problema e că eu am crescut convinsă că aşa trebuie să fie un bărbat. Până şi mama îmi repeta mereu: "Trebuie să duc crucea!" Iar eu am crezut că noi, femeile, suntem făcute "să ducem crucea".

Ajunsesem până acolo încât îl credeam bolnav. Cum să nu te enervezi, să nu ai o replică tăioasă? Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să-l aud înjurând, dar, recunosc, l-aş fi voit ceva mai decis.

Cât de departe eram de darul pe care mi-l făcuse Dumnezeu! El era un soţ cald, calm şi, cum spuneam, avea mereu o replică frumoasă la el. Era plin de umor, te înveselea, iar eu, pentru că aşa crescusem, nu mă simţeam confortabil să-l ştiu astfel.

După episodul cu divorţul, m-a scos la o cină şi, în timpul mesei, privindu-mă în ochi, mi-a spus: "Eu ştiu de la tatăl meu ce înseamnă să fii o persoană violentă, să ridici vocea şi să-I faci pe toţi din jurul tău să le fie frică de tine. Eu nu mi-am dorit niciodată aşa ceva pentru mine şi pentru copiii noştri. Şi tu ştii de la tatăl tău şi sigur nu ţi-a plăcut. Eu vreau să te ştiu bine, să nu ajungi să-ţi fie frică de mine. Vreau să trăim în armonie. Să nu crezi că mi-e uşor! Uneori, fac mari sacrificii să fiu astfel, dar o fac pentru că nu vreau să repet ceea ce nu mi-a plăcut la alţii".

M-a edificat! Pentru prima dată am înţeles că nu mai trebuie să ascult de sfatul mamei, "să-mi duc crucea", pentru că nu mai era. Am scăpat! (Corina)