- Partasi la viata Bisericii - |
Liberté-Égalité-Martyre
de Vlad Ropotică
La mijlocul lunii iulie, în apusul veacului al XVIII-lea, parizienii furioși atacau și cucereau una dintre cele mai cunoscute fortărețe ale vechiului regim. Ani la rând, monarhia și nobilimea franceză sugrumaseră orice încercare de opoziție. Cei care îndrăzneau să se opună regimului ajungeau aici, între zidurile nemiloase ale Bastiliei.
Până astăzi, francezii sărbătoresc acest moment. E clipa în care strigătul libertății și al egalității (prea puțin al fraternității) a pornit ca o viitură pe apele istoriei, din capitala lor spre întreaga Europă. "Le jour de gloire est arrivé!" spun versurile Marsiliezei, imnul oficial al statului francez, un cântec izvorât și el din același tumult revoluționar. Pentru că acel eveniment din mijloc de iulie, căderea Bastiliei, a dat imboldul de fapt pentru ceea ce astăzi cunoaștem ca fiind "Revoluția Franceză".
Nu trecuseră mulți ani de când, peste mare, la Londra se stingea scriitorul Samuel Johnson. Ca un avertisment sinistru, acesta prevestise parcă soarta anilor revoluționari. "Drumul spre iad este pavat cu intenții bune", scria el și parcă istoria revoluției a făcut tot posibilul să-i dea dreptate. Intențiile? Cele mai bune. Sloganurile? Cele mai alese. Dorințele? Cele mai nobile.
Ce strigau revoluționarii francezi? Care erau cuvintele pe care le rosteau? Vorbeau despre instaurarea domniei legii, despre democrație și libertate. Declamau cu talent de la tribunele vremii adevărate elogii adresate egalității oamenilor. Rațiunea trebuia să ia locul obscurantismului și a lipsei de educație. Oamenii nu trebuiau să se mai teamă de capriciile unui nobil sau rege, pentru că legea era aceeași pentru toți, pentru că, acum, toți erau cetățeni cu drepturi și libertăți.
Dar ce a ieșit? Pavajul a fost excelent - plin de cele mai calitative idei și concepte. Dar unde a dus drumul pornit la porțile Bastiliei? În mai multe piețe ale Parisului, a apărut un monstru fără milă - o invenție hidoasă care a secerat mii de vieți -, ghilotina. Dușmani reali sau închipuiți, regi și regine, prinți, preoți și episcopi și-au lăsat capetele în coșul infernalei mașinării. Crima era la ordinea zilei.
Într-una dintre aceste piețe, cunoscută ca "Place de la Nation", tot pe la mijlocul lunii iulie, în anul 1794, a ajuns un grup de carmelite, de la mănăstirea din Compiegne. Fuseseră judecate și condamnate în baza unei legi profund anti-catolice, ce interzicea practic viața consacrată. Acuzatorii vorbeau despre fanatism religios și atitudini "anti-revoluționare". Senine, cele 16 femei au urcat treptele eșafodului cântând, asemenea creștinilor din primele veacuri în arenele romane. Rând pe rând, capetele lor au căzut și cântările s-au stins, dar impresia lăsată asupra poporului a fost profundă.
Oamenii aveau senzația că se mersese prea departe. Că era prea mult. La doar 10 zile de la această execuție, sub lama nemiloasă era pus și capul lui Maximilien de Robespierre, conducătorul de facto al Revoluției. Cu această ghilotinare, râul de sânge al regimului terorii se oprea. Încă din acele zile, catolicii francezi au văzut în martiriul carmelitelor de la Compiegne; picătura care răsturnase teroarea.
A început un lung drum al vindecării unor răni dureroase. Bisericile, transformate în temple ale rațiunii și desacralizate (inclusiv măreața Notre Dame), aveau să-și reia locul. Monarhii francezi abuzaseră de putere și revolta poporului era îndreptățită, dar ceea ce urmase nu avea nimic de-a face cu bunele intenții inițiale. "Răul pe care l-au făcut revoluționarii este mai mare decât răul pe care l-au făcut monarhii" avea să spună Napoleon mai târziu. Același Napoleon va semna Concordatul cu Roma, o împăcare istorică, dintre Biserică și poporul francez. Dar rănile trecutului nu dispar așa ușor, dovadă stând și astăzi secularismul acid din Hexagon.