Ministrant de ocazie
prelucrare de pr. Felician Tiba
Eram într-un pelerinaj la un sanctuar marian. Printre altele, în program era și Sfânta Liturghie. Noi eram în jur de 50 de persoane. După ce am avut posibilitatea să ne spovedim, ne-am rugat Sfântul Rozariu, iar la un moment dat a început Liturghia. Părintele s-a uitat împrejur fără să spună nimic. Voia un ministrant, dar cum toți eram persoane adulte, nu era printre noi niciun copil să împlinească și această misiune.
Eu mă aflam în a treia bancă din față. Mă și gândeam: Să merg, să nu merg... Ce-o să spună ceilalți? Dacă nu știu exact când trebuie să sun din clopoței sau când trebuie să-l ajut pe părintele la păhăruțe? Într-un cuvânt, dacă mă fac de rușine?
Cum gândeam eu așa în mintea mea, o doamnă din spatele meu, văzându-mă bărbat, mi-a spus să merg să-l ajut pe părintele la Liturghie, ceea ce mi-a mărit și mai mult emoțiile.
La un moment dat, am lăsat totul la o parte și m-am dus. Ce-o fi, o fi!
Cu modestie o spun, m-am descurcat impecabil: am sunat la timp, am ajutat la ofertoriu și la împărtășanie. La final, inclusiv părintele mi-a mulțumit, apreciind că m-am descurcat foarte bine pentru o misiune atât de importantă, dar la care mă angajasem ad-hoc.
Între noi fie vorba, cum să nu mă descurc dacă am fost mai bine de zece ani ministrant în comunitatea din care provin? Mi-era doar rușine, dar ce trebuia făcut? După zece ani într-o astfel de slujire, nu ai cum să nu te descurci. Ce ți-e și cu lipsa asta de curaj! Oare părintele cum nu se emoționează? Cum de vorbește liber în orice împrejurare? Mi-am propus ca oriunde o să mai merg în pelerinaj, dacă nu este nimeni care să ministreze, să mă ofer eu de fiecare dată. Până la urmă, e și aceasta o slujire!