Şi totuşi, doare...

de pr. Ioan Balan

Fiecare om are durerile lui şi fiecare durere are povestea ei adânc cioplită în amintirea lacrimilor strivite între pleoapele obosite de atâta plâns. Deschiderea tainică a propriei inimi în care stau înmărmurite amintirile îndoliate te costă mereu.

Trece timpul, secundele se scurg, se duc şi anii, şi totuşi negrele veşminte ale neuitării scâncesc sub marşul triumfător al picăturilor cristaline ce jilăvesc sufletul.

Privesc adesea oamenii gârboviţi de apăsarea tiranică a maldărului de greutăţi ce îndoaie biata fiinţă spre pământ: atâtea lipsuri, trupuri înfometate, guri însetate, suflete neînţelese, uitări vinovate, părăsiri mişele, şuvoaie de lacrimi coapte în cochilia sufletului, sute de frici, atâtea nedreptăţi şi strigăte, trădări şi dezamăgiri... Câteodată, mă minunez de câtă forţă poate avea sufletul încovoiat de vântul năprasnic ce scutură din temelii ţâţânile unei biete vieţi ce se târăşte pentru supravieţuire. De unde are atâta putere omul pentru a trece peste o durere? Trebuie să recunosc că nu am găsit încă un răspuns viabil. Suferinţa nu o pot explica şi mă mocirleşte când vreau să o înţeleg.

Prea uşor ne dăm cu părerea despre celălalt care calcă împreună cu noi în acelaşi praf, mănâncă aceeaşi hrană, respiră acelaşi aer, se scaldă în aceeaşi lumină a soarelui; da, îl strigăm negreşit în propriul catalog, îi vorbim defectele în cele mai mici detalii, îi dezvoltăm hibele fără nicio ezitare, îi povestim cu de-amănuntul neajunsurile, îi observăm cu lupa lipsurile fără a-l cunoaşte, fără a-i şti propria viaţă, fără a-i cunoaşte povestea, fără a-i asculta drama, în fine... Fără a-l înţelege. E vinovat şi atât!

Când ai stat ultima dată lângă un suferind, nu pentru tine, ci pentru durerea lui, nu pentru binele tău, ci pentru întărirea sa, nu pentru liniştea ta, ci pentru pacea lui, tăcând asemenea unei sălcii pletoase lângă lacul liniştit? În încercarea noastră de a ne demonstra buni sfătuitori se prea poate să ne facem avocaţi înverşunaţi ai durerii celuilalt văduvindu-l, din păcate, de compasiunea noastră!

Eu sunt/ tu eşti/ el este purtător de răni ce aşteaptă minunea vindecării în timp, aşteptăm împreună oameni care să ne panseze durerea cu atenţia şi cuvântul lor, visăm la inimi curate şi fără cicatrici, la ochi puri şi chipuri fără măşti, la priviri cristaline şi tăceri pioase, la prezenţe sfinte şi fără metehne, la oameni senini şi însăilaţi de Dumnezeu, care să nu ne amplifice durerea, ci să ne înţeleagă şi să ne aline suferinţa.