Calea sfintei cruci din cameră în cameră
Vizitele la prieteni au fost dintotdeauna o obișnuință pentru vârsta copilăriei. Că eram colegi de școală, că eram vecini sau simpli prieteni, mai ales duminica după-amiază era momentul vizitelor. Câteva floricele sau pur și simplu ceva dulce, toate erau spre deliciul nostru. Nu conta că mâncam pe jos, că nu aveam fiecare farfuria lui sau șervețele să ne ștergem mâinile; ceea ce conta era faptul că puteam împărți o după-amiază cu prietenii și cu părinții lor.
Într-o duminică mă aflam la unul dintre colegii de clasă. După ce am savurat cu plăcere un lighean de floricele, am trecut la jocurile binecunoscute: piticot, remi și cărți. Uneori ne făceam și temele împreună.
La un moment dat, mama prietenului meu s-a retras într-o cameră alăturată și ne-a dat de înțeles că trebuie să vorbim mai în șoaptă. Credeam că se va odihni, mai ales că era și duminică, dar și-a luat o carte de rugăciune de pe masă și a început să se roage.
O vedeam rugându-se în picioare, apoi îngenunchea pentru câteva clipe, după care se ridica din nou. Se ruga Calea sfintei cruci.
Văzând aceasta, l-am întrebat pe prietenul meu ce face mama lui acolo și, spunându-mi că se roagă, i-am cerut să ne rugăm împreună, ceea ce a fost pe placul mamei.
Așa ne-am rugat Calea sfintei cruci, în acea după-amiază. Și ca să o facem cât mai asemănătoare cu cea din biserică, am deschis toate ușile casei și am improvizat deplasarea de la o stațiune la alta mergând din cameră în cameră.
A meritat! Așa am îmbinat buna dispoziție cu rugăciunea, iar la sfârșit ne-am făcut și temele împreună. O după-amiază de neuitat! (Loredana)
Prelucrare de pr. Felician Tiba