"Veşnicia" de pe targă

Trecuse mult de ora două noaptea şi eu nu mai adormeam. O durere în partea dreaptă a pieptului mă tot încerca de câteva zile, dar mi-am propus s-o las să treacă de la sine, aşa cum făcusem de multe ori. Eh, nici toate ale medicului, îmi spuneam!

Treptat, şi mâna stângă începea să amorţească, până când, vizibil deranjat de spasmele care îmi tot încercau degetele, m-am decis să sun la ambulanţă. "Direct la spital!", a fost decizia medicului de la ambulanţă, după ce mi-a dat el însuşi primele îngrijiri.

Ajuns la spital, pe o targă şi fără să mă pot mişca, aşteptam cu răbdare să îmi vină rândul la diversele proceduri specifice intervenţiei de urgenţă. Între timp, în loc să fiu strigat, am tot fost dat la o parte, până când am ajuns într-o margine a sălii de aşteptare. Noroc că eram tot pe targă şi consideram că, dacă sunt aşa, într-un fel sau altul mă vor striga imediat, dar mă înşelam cu fiecare oră care trecea.

Şi totuşi această istorie a avut şi partea ei bună. Chiar dacă la început eram puţin agitat, puţin câte puţin mi-am venit în fire şi, de pe targa mea de lângă perete, am început să reflectez.

M-am gândit la anii care trecuseră, la copilărie, la tinereţe. M-am gândit la ea, la femeia vieţii mele, la ziua căsătoriei, la botezul copiilor, la momentele frumoase dintre noi şi la cele mai puţin frumoase. Acolo, pe targă, am avut timp să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce îmi oferise până în acel moment.

I-aş fi cerut iertare soţiei pentru toate acele momente în care am supărat-o, dar pentru că nu i-a fost permis accesul în sala de aşteptare, mă mulţumeam să mă gândesc la ea. O şi vedeam dincolo de pereţi cum se preocupa pentru sănătatea mea. Îi vedeam pe copii, la rândul lor preocupaţi pentru binele tatălui lor.

Ceea ce m-a întărit însă, dincolo de gândurile mele cu privire la familie, a fost Dumnezeu. Încă din momentul în care am auzit "Direct la spital!", ştiam că viaţa mea e în mâinile lui. Dacă el m-a trimis în lume, atunci când va considera, tot el mă va scoate de aici. Că va fi astăzi, că va fi în altă zi, la acest capitol eram liniştit şi împăcat. El va decide! Între noi fie vorba, abia mă spovedisem, şi asta îmi dădea o pace interioară greu de explicat şi pentru mine.

Am început apoi să mă gândesc la pătimirea lui Isus de pe drumul crucii. Eu am avut posibilitatea să sun la ambulanţă, să vină o echipă de specialişti. Isus nu a avut această posibilitate. Doar mama sa, Simon din Cirene şi Veronica au fost cei care s-au mai preocupat să-l încurajeze. În sfârşit, cum meditam eu la toate acestea, a venit şi la mine un "Simon din Cirene". M-a luat cu tot cu targă şi m-a dus la investigaţii. Venise şi timpul meu...

În realitate, nu aşteptasem decât vreun sfert de oră, dar în spital totul pare o veşnicie. Nu era nimic grav care să-mi afecteze în mod vizibil viaţa. Aveam nevoie de puţină odihnă şi totul avea să reintre în parametri normali. Ceea ce am înţeles din toată această păţanie e că viaţa depinde numai şi numai de Dumnezeu. Ale noastre sunt picăturile din ea, pe care trebuie să le trăim cât mai bine pentru a nu le risipi (George).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba