Tipul creştinului formalist

Mi-a rămas în minte o scenă din copilărie, pe care am regăsit-o de nenumărate ori şi în alte comunităţi, probabil destul de cunoscută multor cititori ai acestor pagini. Se întâlnesc doi credincioşi imediat după slujba mare, se salută, iar unul dintre ei nici nu apucă bine să coboare treptele de la intrarea în biserică şi deja îşi aprinde o ţigară, după care cei doi poartă un dialog sec: "Ei, cum e, ce mai faci, ai venit şi tu la datorie?" Replica venită de la celălalt, însoţită de un zâmbet politicos şi învăluită în fumul de ţigară: "Da, am venit şi eu să semnez condica!" Evident, acest dialog se dorea a fi un soi de joc de cuvinte în care se reflectă foarte bine ideea că participarea la slujba de duminică este o cerinţă obligatorie şi dacă n-o duci la îndeplinire rişti să fii criticat, eventual anatemizat de tagma celor "drepţi" de care aminteam şi în numărul trecut. De fapt, cu acest exemplu vreau să scot în evidenţă formalismul sau rutina asemănătoare unui reflex condiţionat care se consumă periodic, la aceeaşi oră, după acelaşi ritual, lângă sau împreună cu aceleaşi personaje.

Cu alte cuvinte, dacă participarea la Liturghie se transformă într-un soi de rutină, în ceva care trebuie făcut ca să nu am probleme sau într-o ocazie de a ieşi în lume, de a mai socializa cu alţii sau de a afla noutăţile din comunitate, atunci suntem prizonierii unui formalism condiţionat sau întreţinut de "obligativitatea" mersului la biserică, ceea ce, din punct de vedere teologic, spiritual, sacramental, devine discutabil. Dumnezeu nu stă cu un catalog sau cu un registru matricol la uşa bisericii să bifeze prezenţii şi absenţii; miza participării la celebrarea unei Liturghii nu este prezenţa fizică. Cum aţi reacţiona dacă aţi primi un mesaj în care Dumnezeu v-ar invita să aveţi o întâlnire duminica la o anumită oră? Ştiu, o să-mi spuneţi că iar fabulez cu astfel de întrebări, dar vă invit să luaţi în serios un astfel de scenariu. Nu-i aşa că v-ar cuprinde o emoţie puternică, poate chiar frică, panică? Nu vă invită la un spectacol sau la o ceremonie, vă invită să vă vadă, să vă întrebe cum o mai duceţi, să-i spuneţi ce aveţi pe suflet, să vă ajute, să vă inspire cu soluţii la problemele zilnice. Or, noi ne agităm să nu întârziem, ne frământăm cu ce ne îmbrăcăm, ne gândim dacă şi cum să ne întâlnim cu x sau y, ne întrebăm oare cât o să ţină ca să putem ajunge şi în alte locuri după rostirea... Mergeţi în pace!

În tot acest formalism există şi valenţe pozitive, le-aş spune chiar terapeutice, în sensul în care persoane aflate în situaţii existenţiale delicate, dificile, poate chiar deprimante, găsesc în frecventarea Liturghiilor o modalitate de a ieşi din casă, de a se detaşa de probleme şi de a încerca o conectare cu latura spirituală a vieţii, care poate aduce rezolvarea problemelor personale. De asemenea, sunt multe persoane, mai ales cele cu vârste înaintate, care găsesc în rutina zilnică de a participa la slujbe şi la alte manifestări religioase o formă benefică de a petrece timpul (inclusiv pe calea radioului sau internetului), de a se simţi utili şi de a mai uita de greutăţile vieţii de zi cu zi.

Închei prin a vă spune că o floare, pentru a înflori şi a ne încânta ochii şi sufletul, are nevoie, pe lângă apă şi îngrăşăminte, şi de lumina soarelui; apa şi îngrăşămintele ne sunt oarecum la îndemână, i le putem furniza noi, în schimb razele soarelui nu mai sunt la îndemâna noastră. La fel este şi cu formalismul în practicarea religiei; nu este suficient să bifezi doar prezenţa fizică, periodică. Este nevoie mai ales de disponibilitatea şi dorinţa interioară de a primi razele binecuvântării divine care să ne călăuzească spre pace şi adevăr.

Alois Gherguţ