Un om pentru care am o preţuire fără margini

Zilele trecute a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o preţuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iaşi. Era o perioadă în care efervescenţa schimbărilor din ţară după căderea comunismului lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocşi, catolici şi protestanţi (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universităţi şi alte spaţii publice, iar tinerii evanghelici erau implicaţi, alături de catolici şi ortodocşi, în întâlnirile şi pelerinajele legate de mişcarea Taizé.

Începuturile slujirii la Iaşi nu au fost uşoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai îl transferase în Parohia Paşcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, şi care era foarte iubit de aceştia. Însă, cu înţelepciune şi perseverenţă, pr. Cornel a reuşit, în timp, să câştige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2005, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.

Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunităţii evanghelice "Filocalia", formată în 1990, în care erau implicaţi, în diverse grade, studenţi şi tineri venind din diverse tradiţii religioase, inclusiv cea catolică şi cea ortodoxă. Unii dintre aceştia sunt acum preoţi sau persoane consacrate în acele Biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, din perioada comunistă (...).

De-a lungul anilor am făcut multe lucruri cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un preţios prieten şi sfătuitor, aşa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună şi i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puţine ori am trimis la el, pentru sfat şi rugăciune, mai ales oameni tineri - catolici, ortodocşi ori protestanţi - care aveau nevoie de ajutor spiritual.

Ne-a binecuvântat nu de puţine ori cu vizita sa şi s-a rugat pentru copiii şi nepoţii noştri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezenţa şi slujirea sa.

Nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic şi-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine şi de câţiva prieteni apropiaţi, pe care îi ştia bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeaşi masă, atunci când am împlinit 60 de ani.

După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoţia, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în ţară. Era deja foarte slăbit de boală şi vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărţit cu mare greutate şi cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.

Acum, cei care l-au iubit şi pe care i-a slujit cu credincioşie atâţia ani îşi iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinţii, de toate nevoinţele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii şi ne vom petrece împreună veşnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit şi continuând să-l slujim pe Domnul nostru, aşa cum am făcut şi aici.

Axios! Soli Deo gloria!

Dănuţ Mănăstireanu