Drum bun spre cerul promis, părinte Cornel!

Părintele Cornel Cadar, prin predicile sale, prin articolele şi interviurile sale, prin toate mesajele transmise prin intermediul mass-media, prin sfaturile pe care le-a dat celor care aveau nevoie de ele, dar mai ales prin modul său de viaţă: simplu, sobru, decent, ne-a fost tuturor celor care l-am cunoscut cu adevărat un model, un punct de reper.

Ceea ce rămâne de admirat şi de urmat este că în toată viaţa sa nu a căzut în capcana efemerului, nu a adunat pe pământ bogăţii materiale. Dimpotrivă, s-a privat poate şi de lucruri care îi erau necesare. Părintele Cornel Cadar îşi concentrase toată atenţia în a-l căuta şi a-l descoperi pe Dumnezeu, prezentându-l în toată măreţia lui celor cărora le predica, dar mai ales tinerilor, pe care voia să-i conştientizeze de importanţa de a-l urma pe Cristos, chiar şi atunci când apele sunt tulburi.

Am avut privilegiul să-l cunosc prin anul 1992, la doar câţiva ani de la căderea unui regim fără Dumnezeu. Ca orice creştin care căuta refugiu în Biserică în anii de întuneric spiritual, doream să particip la "renaşterea" cuvântului scris fără teamă, care să răspândească lumina lui Cristos în casele şi în sufletele fiecărui creştin însetat de Dumnezeu şi de adevăr.

Aşa a început colaborarea mea la Editura "Presa Bună", la început modestă, deoarece o făceam în timpul liber, ulterior, după câţiva ani, fiind angajată la editura al cărei coordonator era părintele.

Deşi nu eram la o vârstă adolescentină, m-a molipsit şi pe mine entuziasmul debordant al părintelui Cornel de a schimba în bine lumea în care trăiam, de a-l readuce pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre, în sufletele noastre (...)

Îmi vine foarte greu să vorbesc "despre el" şi nu "cu el", dar chiar şi atunci când, cu ani în urmă, eu însămi m-am îmbolnăvit de un cancer agresiv în ultimul stadiu, părintele m-a îndemnat să fiu curajoasă şi să am credinţă, să mă abandonez lui Dumnezeu şi, mai ales, să nu-mi fie teamă, căci prezenţa lui Dumnezeu mă va alina şi îmi va da putere. Am încercat şi eu să-i fiu alături în ultimul an de viaţă şi vă mărturisesc că la una dintre întâlniri, care a durat mai mult de două ore, ne-am împărtăşit unul altuia din experienţa noastră trăită pe un pat de spital departe de ţară, ca doi oameni care erau înlăuntrul suferinţei şi care au înţeles că această suferinţă este un privilegiu rar care ni se dă în a-l urma cu adevărat şi în mod plenar pe Cristos.

"Ia-ţi crucea şi urmează-mă!", ne spune fiecăruia dintre noi Cristos. Nu putem să-l urmăm pe salvatorul nostru fără să ne luăm fiecare propria noastră cruce.

Părinte Cornel, şi Sfinţia Voastră v-aţi purtat crucea fără să vă lamentaţi, şi aţi răspuns chemării lui Cristos într-un mod exemplar!

Noi, toţi care v-am cunoscut, vă mulţumim pentru că ne-aţi ajutat să înţelegem care este cu adevărat menirea noastră de creştini într-o lume în care mulţi dintre noi suntem încă atât de confuzi şi de indiferenţi faţă de semenii noştri, ignorând faptul că această indiferenţă este cea mai mare ofensă adusă lui Dumnezeu!

Veţi fi mereu prezent în rugăciunile noastre şi în amintirile noastre!

O tânără scriitoare italiancă, Cristina Cipriani, a scris aceste cuvinte atunci când s-a retras din lume sfântul Ioan Paul al II-lea: "Nimeni nu moare pe pământ atât timp cât trăieşte în inimile celor care rămân".

Nici Sfinţia Voastră nu veţi muri niciodată pentru noi, deoarece în inimile noastre veţi fi mereu prezent! Cerul pe care l-aţi purtat mereu în suflet a devenit "acasă" pentru Sfinţia Voastră!

Sunt convinsă că de acolo, de acasă, ne veţi privi şi ne veţi călăuzi pe calea cea bună, care duce la Dumnezeu!

Mariana Ghergu