Crăciun fericit, părinte Cornel!

Acum un an, în 2018, eram la Viena cu pr. Cornel, sărbătorind un Crăciun unic şi memorabil pentru amândoi. Nu, nu eram acolo în căutarea magiei Crăciunului vienez. Nu ne interesau nici ornamentele sau clădirile superbe ale capitalei austriece. O stare tot mai greu suportabilă apăsa sufletele noastre, iar chipul pr. Cornel era înecat într-o frământare teribilă: să fie adevărat că el are cancer? Nu era tulburare sau încruntare în ochii lui, ci o îngândurare copleşitoare, care nu-i dădea pace. Cui i-ar fi dat? S-au făcut tot felul de analize, au avut loc întrevederi cu doctori renumiţi, care ne-au spus cum au putut mai elegant şi realist: cancer tiroidian în grad avansat, o tumoră agresivă care necesită intervenţie chirurgicală cât se poate de rapidă.

În ziua de 26 decembrie a fost internarea, ziua următoare, operaţia. Am încercat toate formele de încurajare, de mângâiere. Ştiam că părintele Cornel e ultrarealist, analitic până în ultimele detalii, atent la tot ce-i spuneam sau traduceam. Însă acum vedeam din partea lui o încredinţare tăcută şi totală în mâinile Domnului. A vrut să primească din nou sfântul Maslu (ungerea bolnavilor), şi aşa, pregătit spiritual, a intrat în sala de operaţie. M-a rugat să-l însoţesc până va fi preluat de asistenţi şi, în timp ce împingeam patul pe care stătea întins, s-a uitat în sus, la mine, şi mi-a spus: "Dacă nu mă mai trezesc, tu ţine drumul drept mai departe!" M-a trecut un fior fulgurant pe care l-am reprimat, spunându-i grav, şi lui, dar şi mie, că se va trezi neapărat. Şi aşa a fost!

Explicaţiile doctorului chirurg imediat după operaţie au fost nu tocmai îmbucurătoare: deglutiţia - act fiziologic al înghiţirii -, din cauza intervenţiei la gât (esofag, laringe), avea să-i fie afectată iremediabil. Şi acest lucru s-a adeverit până în ultima zi a vieţii lui. După trei ore eram în salonul de unde plecase la operaţie. Era seară şi pr. Cornel deschidea uşor ochii. Ceea ce mi-a şoptit, văzându-mă lângă patul lui, au fost următoarele cuvinte: "Să facem vesperele!" (rugăciunea de seară din breviar). Această rugăminte a lui, vă mărturisesc, a fost de un impact emoţional puternic pentru mine. Am plecat de la el meditativ, scuturat în conştiinţa mea de o lecţie atât de scurtă şi atât de profundă.

Au urmat numai luni grele: aflarea la numai trei săptămâni de la operaţie că tumora este încă acolo, că extirparea ei nu a reuşit complet, că e nevoie de o a doua operaţie, că, alternativ, e obligatoriu să fie făcută terapie conjugată: chimioterapie, radioterapie. Pr. Cornel, după consultări, a optat pentru ultimele. Calvarul era deschis şi parcurgerea lui tot mai dureroasă. Urâtă este radioterapia (nu din cele auzite vă spun, ci din cele văzute!), teribilă şi bulversantă la nivel organic e şi chimioterapia. Părintele Cornel şi le-a asumat în tăcere, cu încredinţarea că e de datoria lui şi în cel mai creştinesc spirit să facă tot ce-i stă în putinţă pentru sănătate. Nicio terapie nu l-a mai vindecat.

Pr. Cornel s-a ţinut de sfânta Liturghie, a celebrat-o până nu a mai putut urca scările la sacristie, nici măcar ajutat de balustradă. A stat la altar gârbovit, sfâşiat, nu pentru a-şi exhiba suferinţa, ci pentru a primi putere de la Domnul.

Suferinţa l-a consumat încet şi fără cruţare, aşa încât cred că l-a pregătit pentru veşnicie. A vorbit la predici, emisiuni, conferinţe. A vorbit şi a scris mult. Suficient încât ultimul an din viaţa lui să fie numai tăcere.

La deciziile mari, de la Viena sau de acasă, obişnuia să îmi pună întrebarea: "Tu ce ai face în locul meu?" Doamne, în locul lui? Grea întrebare... răscolitoare. I-am dat răspunsuri situaţionale, însă un răspuns bine cernut şi chibzuit până în măduva oaselor încă n-am îndrăznit să formulez.

Părinte Cornel, s-a terminat! Aş spune mai curând: S-a împlinit! Ultima carte pe care ai citit-o se numeşte "Călători spre veşnicie". Ne rămâne s-o citim şi noi şi să ne simţim mereu, indiferent de sănătatea sau suferinţele pe care le purtăm, călători spre veşnicie. Spre veşnicia fericită!

Domnul să răsplătească toată ofranda de slujire şi de suferinţă a vieţii tale! Cu toată speranţa, recunoscător pentru tot ce am învăţat, închei simplu: La revedere, când o vrea Domnul! Anul trecut nu-mi venea să-ţi urez Crăciun fericit. Anul acesta, cu toată puterea, îţi spun: Crăciun fericit, pr. Cornel!

Pr. Cristian Diac