Știință, credință, religie...
Într-o lume impregnată de așa-numita cultură științifică, cea mai mare și mai apăsătoare teamă este aceea că lucrurile pot ajunge în situația că energiile emergente, controlabile până la un punct, pot ajunge pe mâinile unor oameni necontrolabili. Și de aici, dezastrul... Căci, unde nu-i religie și morală, nu-i nici autocontrol...
Langdon Gilkey, un teolog protestant american cu orientare ecumenică, scria în urmă cu ceva ani: "Noile și vastele puteri ale științei, în cele din urmă, nu reduc credința și angajarea religioasă la statutul de irelevante; le fac mai necesare ca oricând. Ba chiar indică a fi de extremă importanță înțelegerea și folosirea celor mai profunde simboluri ca expresie a problemelor reale și a posibilităților realistice ale destinului uman, simbolurile a tot ce înseamnă posibilitățile și natura omului înțeles ca imagine a lui Dumnezeu, dar căzută din har; ale dreptății, milostivirii și promisiunilor lui Dumnezeu. De fapt, numai în acești termeni misterul, riscul și speranțele destinului unei culturi științifice pot fi înțelese și susținute".
Pe de altă parte, Andrew M. Greeley, un preot romano-catolic american, sociolog, jurnalist și nuvelist, susține că: "liberalismul, evoluționismul, socialismul și istoricismul, dacă s-au constituit în rivali impetuoși și tenaci ai religiei, au ajuns să o facă într-o manieră din ce în ce mai nefericită și ineficientă".
Iată de ce a încredința viitorul omenirii în mâinile lui Dumnezeu nu este o abandonare a progresului științific, ci o ancorare înțeleaptă...
Pr. Cristian Chinez