Anii copilăriei...
Mă gândesc cu mult dor la copilărie. Ce partide de fotbal mai jucam pe ulița satului! Cum ne organizam, cum făceam echipele. Nu aveam adidași și nici crampoane, nu aveam nici minge de calitate, ba de cele mai multe ori era și spartă, dar se chema "minge" și asta era important pentru noi. Era locul unde încăpeam cu toții, unde micile certuri se terminau imediat cu o strângere de mână și unde nu era loc de înjurături sau de alte vorbe urâte, pentru că "te spun mamei și o să vezi ce pățești". Autoritatea era autoritate!
Pe un astfel de fond, unul dintre noi a avut ideea organizării unui Rozariu la una dintre crucile construite la o răscruce de drumuri. Să ne fi văzut transpirați, murdari, gâfâind și cu bucăți de bețe în mână - pentru că pe vremea aceea nu aveam rozariu ca astăzi. Și tot mutam acele bețe, zece la număr, dintr-o parte în alta, până terminam Rozariul. Așa a devenit un obicei ca, seară de seară, după o partidă de fotbal, să ne rugăm Rozariul la crucea de la răscruce.
Nu mai conta că întârziam acasă și că oricum ne-o "furăm", că părinții nu ne credeau că am fost și la rugăciune. Înduram pentru Isus și asta făcea din noi un fel de "martiri" din pildele pe care ni le spunea părintele la biserică.
Pentru a fi sigur că joacă, cel mai slab făcea echipele. La rugăciune însă nu era pe echipe. Era pe curaj și pe răbdare. Începea cineva care avea curaj și rămâneau până la sfârșit doar cei care aveau răbdare.
Așa ne-am ținut departe de vorbele urâte, de ideea de a organiza câte o "burtă" de cireșe sau de căpșuni. Așa ni s-a dus vestea că la crucea de la răscruce sunt niște copii care se roagă și, ducându-se astfel vestea, au început să se roage Rozariul la toate grotele din sat. Ce face copilăria din copil! (Mihăiță)
Prelucrare de pr. Felician Tiba