Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Chiar în acea noapte contele dădu ordin şi împuterniciri celor mai de seamă şi voinici dintre oşteni ca să-i caute prin toate vizuinile şi ascunzişurile şi să-i aducă pe tâlhari legaţi la Eichenfels. Apoi începu din nou să vorbească împreună cu fiul său, şi ar fi stat toată noaptea dacă nu l-ar fi făcut atent Menrad că au toţi nevoie de odihnă pentru ca în dimineaţa următoare să se trezească voioşi şi să ajungă cu bine la Enchelfels.

14. Mama mângâiată

Buna şi nobila contesă ducea în acest timp o viaţă plină de tristeţe şi mâhnire.

Auzise imediat de încheierea războiului şi nădăjduia să-şi vadă în scurt timp soţul. Totuşi, la aceste gânduri o podidiră lacrimile.

- Ah, Dumnezeule - zise ea -, sunt foarte nefericită! Ce aduce lumii întregi bucurie mie îmi aduce o durere nespus de mare. Fiecare soţie a celui mai simplu oştean se bucură de venirea soţului ei, iar eu nu mă pot gândi la ziua sosirii lui fără o nespusă groază. Ah, ce durere îl aşteaptă! Cum voi putea să-i dau de ştire răpirea copilului nostru? Oh, pentru noi doi revederea nu va mai fi un timp al bucuriei!...

Era cuprinsă de o spaimă nemaipomenită. Nu găsea nicăieri odihnă, nici linişte. Mergea dintr-o cameră în alta, intra în capelă, ieşea pe urmă în grădină. Unde mergea şi unde stătea, gândul ei era tot la Dumnezeu. Numai în rugăciune şi în gândul că Dumnezeu cârmuieşte până şi cele mai încercate întâmplări spre un sfârşit bun mai găsea contesa ceva linişte.

- Bunule Dumnezeu - se rugă ea, după ce se retrăsese într-una dintre cele mai întunecoase camere şi începu să plângă -, bunule Dumnezeu, miluieşte-te de mine, miluieşte-te de soţul meu, adu tu un sfârşit pentru chinurile acestea cumplite, căci numai tu eşti în stare să o faci! Fă ca revederea noastră să fie plină de bucurie. Tu, în neţărmurita-ţi înţelepciune, ne-ai despărţit pe toţi trei - tată, mamă şi copil; dă-ne înapoi copilul şi uneşte-ne din nou! Tu ai şters deja nenumărate lacrimi; fă la fel şi cu ale mele! Tu eşti atotmilostivul şi tocmai a preface durerile în bucurie îţi este lucrul cel mai plăcut. O, Tată, Tată, preascumpul meu Tată! Oricât de păcătoasă aş fi, tot mai sunt fiica ta şi te pot numi Tată la porunca Fiului tău preaiubit. Oh! Tu mă iubeşti, cu siguranţă, mai mult chiar decât pot iubi eu pe fiul meu! Ascultă-mă, nu o respinge pe fiica ta, care nu cunoaşte altă scăpare decât la tine..."

Pe când se ruga astfel, auzi nişte paşi. Privi în sus şi iată! Margareta, care tocmai sosise cu întreaga societate, venea prin bolta întunecoasă a grădinii, îndreptându-se spre acea încăpere. O rază de speranţă căzu în inima contesei când o recunoscu pe Margareta şi zări faţa veselă a fetei; i se părea că vede un înger din cer.

- O, scumpa şi buna mea contesă - începu Margareta -, vă aduc veştile cele mai îmbucurătoare despre scumpul vostru Enric: trăieşte şi în scurt timp îl veţi revedea!

Abia începu Margareta să istorisească şi iată, intră în încăpere sihastrul Menrad pentru a o pregăti pe contesă de venirea fiului şi soţului ei. Înţeleptul bătrân ştiu să facă acest lucru într-un mod foarte delicat. Contesa era acuma plină de speranţă că în curând îşi va revedea soţul şi copilul şi-l conduse pe sihastru în odaia în care locuise, pe timpuri, împreună cu Enric.

Când deschise uşa, iată că-i ieşi înainte soţul ducându-l în braţe pe fiul lor, Enric. Ea nu putu să mai rostească altceva decât cuvintele:

- Oh, soţul meu! Oh, copilul meu!

Şi căzu în braţele contelui.

Nobila doamnă plânse multă vreme fără a scoate un cuvânt, udând când faţa copilului, când pe cea a soţului ei cu lacrimile cele mai dulci.

- Acuma pot muri bucuroasă, zise ea în fine, că am mai putut vedea şi aceasta! Cât de bine ştie Dumnezeu să cârmuiască toate! Tremuram, scumpul meu soţ, să-ţi ies înainte fără scumpul Enric, şi iată, tu îl aduci în braţele tale! O, Dumnezeule, toată viaţa mea nu-ţi voi putea mulţumi îndeajuns că ai adus la un sfârşit atât de bun această groaznică întâmplare. De-acum înainte, întreaga mea viaţă nu-mi voi mai pierde curajul. Tu ştii să faci sfârşitul să fie bun. O, Enric, ce băiat drăguţ ai devenit în acest timp! O, scumpul meu soţ, ce revedere fericită ne-a pregătit la toţi trei bunul Dumnezeu! El ne-a despărţit unul de altul şi tot el ne-a adus în mod minunat laolaltă. Slavă şi mulţumire să-i fie lui!

Toţi trei vărsară lacrimi de bucurie şi de mulţumire faţă de Dumnezeu. Margareta plângea cu ei şi nici Menrad nu-şi putu stăpâni lacrimile...

După ce se mai domoli această bucurie, Enric începu să istorisească mamei sale toate câte le-a păţit. Micuţul făcu aceasta cu o mare vioiciune, iar mama când plângea, când zâmbea. Mai cu seamă Enric ştiu să povestească clipa aceea când zărise pentru prima oară lumina zilei prin crăpătura stâncii. Dar cu cea mai mare bucurie şi cu o nespusă emoţie istorisi despre acele neuitate clipe când auzise pentru prima dată pe Menrad vorbindu-i despre bunul Dumnezeu, iar pe când spunea acestea, lacrimile îi străluceau în ochi.

- Cu adevărat, zise contele, cât pe-aci să doresc şi eu să fi trăit anii copilăriei într-o asemenea vizuină. Noi prea suntem obişnuiţi cu vederea splendidelor opere ale lui Dumnezeu. O, dacă şi noi am fi ajuns să privim la fel ca şi Enric lucrările lui Dumnezeu nu de la început, ci abia după ce am fi ajuns la vârsta priceperii, ce mare impresie ar fi lăsat asupra noastră! Bunule Dumnezeu, cât ne-am minuna de atotputernicia ta, cum am admira înţelepciunea ta şi cum ne-am bucura de bunătatea ta! Ce sentimente ne-ar pătrunde la privirea cerului cel frumos şi a pământului cel minunat. Ceea ce merge atâta la inimă trebuie să vină de la o inimă plină de iubire! (va urma)