Şi la biserică mergem împreună!

Mi-au plăcut copiii dintotdeauna. Ca orice fetiţă, şi eu m-am jucat cu păpuşi încă de mică şi am putut să-mi dezvolt simţul matern, aşa încât, ca orice tânără fată, cred, abia aşteptam să am copiii mei.

Ceea ce n-am suportat vreodată a fost să văd cum anumite mame îşi "chinuie" efectiv copiii pentru a scoate "oameni mari" din ei. Să-i pui să înveţe engleză încă de la grădiniţă, să-i duci la înot, la karate, la şah, la chitară, la schi, la gimnastică, să-i duci la grădiniţă când ei abia merg în picioare şi poate nici nu vorbesc, să-i laşi la şcoală până după-amiaza târziu pentru a-şi face temele şi pentru a învăţa pentru a doua zi, toate acestea nu doar că mi se păreau un chin pentru copii, ci timp pierdut! Cât vor reţine acei copii din ceea ce le-a fost "impus" de către părinţi, la o vârstă când trebuiau lăsaţi să facă efectiv ce vor ei?

Mă gândeam eu atunci, de ce nu sunt lăsaţi să se joace cum doresc şi cu cine doresc? Dacă ei vor să se uite la desene animate, de ce să nu poată? Dacă vor să mănânce ceva şi nu ceea ce le propun părinţii, de ce să nu fie lăsaţi? Dacă vor să nu doarmă, de ce trebuie să-i pui forţat să o facă? Ca să nu zic că am fost critică şi cu privire la părinţii care îşi duceau forţat copiii la biserică! Săracii, trebuiau să stea acolo o oră sub privirea mereu ameninţătoare a părinţilor. Ba că îi vede părintele şi le taie limba, ba că plânge Isus dacă nu stau cuminţi, ba că îi ia Moşul şi îi bagă în sac...

Dar a venit şi vremea mea... M-am căsătorit cu un băiat pe care îl iubesc, ne-am construit o casă şi, când am considerat că e momentul, i-am cerut lui Dumnezeu să ne binecuvânteze şi cu darul vieţii. Iar el nu a stat prea mult pe gânduri!

Avem împreună doi copii. I-am primit cu drag şi suntem deschişi şi pentru ceea ce va mai voi să ne dea. Doar că, imediat după ce am ieşit de la maternitate, mi-am schimbat şi concepţia "libertină" pe care o aveam în ceea ce priveşte copiii în general. Să vă dau un exemplu: Conform principiului meu iniţial, l-am lăsat pe copil să mănânce doar ce voia. Iar el a ajuns să mănânce doar chipsuri şi ciocolată, mai ales "ouă Kinder". Nu dormea ziua, pentru că mi-am zis să-l las să facă tot ce simte. Peste tot în casă era doar ciocolată lipită şi ambalaje de chipsuri. Fetiţa - pentru că al doilea copil a fost o fetiţă -, la rândul ei, s-a molipsit de la fratele mai mare şi a început să facă la fel. Noi înşine, ca soţi, aveam dese episoade de ceartă din cauza lor. Soţul îmi spunea că nu e bine ce fac, dar eu i-am explicat cât am suferit şi cât m-a deranjat să văd mame care efectiv îşi chinuiau copiii impunându-le un anumit tip de comportament.

Într-o zi, nu exagerez, după ore de privit la desene animate pe telefon şi după binecunoscuta masă de chipsuri şi de ciocolată, copilul meu, băiatul, a început să aiurească. Avea privirea tulbure, era palid şi prezenta semne evidente de surmenaj. M-am speriat atât de tare, încât chiar în acel moment am închis televizorul, ne-am luat fiecare telefoanele, iar tableta efectiv am aruncat-o.

De atunci în casă la noi se mănâncă doar mâncarea pe care o mâncăm cu toţii, şi asta doar în bucătărie, ne uităm împreună la televizor, iar după-amiaza se doarme. N-o să credeţi, dar şi la biserică mergem împreună! (Cristina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba