Interviu cu pr. Iosif Dorcu

Un pelerinaj bine făcut este mană cerească pentru suflet, este vindecător

Fiind de multă vreme un apropiat colaborator al revistei "Lumina creştinului", Pr. Iosif Dorcu a oferit un interviu revistei noastre, în contextul publicării celui de-al 100-lea articol al său despre sanctuare.

- Sunteţi preot de aproape 34 de ani. În toţi aceşti ani aţi împlinit diferite misiuni, atât în Dieceza de Iaşi, cât şi în alte dieceze.

În Dieceza de Iaşi am fost prezent în trei răstimpuri, în total 19 ani. În ceilalţi 15 ani am activat în alte patru dieceze: Bucureşti, Timişoara, Ierusalim şi, în cele din urmă, Tarbes-Lourdes.

- Aş sublinia misiunea de asistent spiritual pentru credincioşii români din Israel între anii 1995-2002. Acum slujiţi în Franţa. Cum v-a venit această înclinaţie spre misiune?

Nu cred că mi-a venit mie ideea. De câte ori episcopul mi-a propus ceva, niciodată nu am refuzat, ci mi-am arătat disponibilitatea. Cred că aici este răspunsul: disponibilitate. Toate începuturile au fost grele, dar apoi m-am legat de acele locuri. Îmi amintesc că, după ce am ajuns la Tel Aviv, departe şi într-o lume total diferită, între evrei şi arabi, după două săptămâni voiam să mă întorc acasă. Dar, când am văzut în biserica din Tel Aviv, sâmbătă dimineaţa, peste 800 de bărbaţi, mi-am zis: "Pentru aceştia, trebuie să rămân aici". Azi pot spune că toţi cei şapte ani trăiţi în Ţara Sfântă au fost cei mai frumoşi din toată viaţa mea.

- Vorbiţi-ne puţin despre activitatea pe care Sfinţia Voastră o desfăşuraţi acum în Franţa!

Cred că totdeauna, după Ierusalim, mi-am dorit să slujesc la Lourdes, mai ales că între satul meu, Butea, şi Lourdes există o strânsă legătură prin statuia din biserica noastră. Am ajuns în Franţa în septembrie 2017, dar episcopul de aici, Nicolas Brouwet, mi-a propus să fac o experienţă de un an, ca adaptare, în Parohia din Lourdes, nu la sanctuar. Duminica însă trebuia să fac programul într-o parohie cu 25 de sate, dar fără paroh. Descoperind această incredibilă criză de preoţi, am acceptat să fiu paroh în dieceză, şi nu capelan la sanctuar. Am considerat că sunt mai util ca paroh. Suntem foarte mulţi preoţi străini aici, din alte ţări şi continente, dar bucuria este că suntem foarte bine acceptaţi şi apreciaţi. Nu mă simt străin chiar deloc.

- Experienţa aparte pe care o trăiţi acolo cum vă motivează în preoţie?

Trist e că nu sunt mulţi creştini practicanţi, însă cei care sunt impresionează prin maturitatea şi curajul cu care îşi mărturisesc credinţa. Cred că în Franţa există acel "rest sfânt" (pe care profetul Zaharia îl vedea la poporul ales) care poartă Biserica mai departe. Nici pe vremea sfântului Ioan Vianney nu era altfel la Ars, dar Biserica merge înainte prin aceşti creştini.

- Care sunt deosebirile dintre comunităţile catolice din Moldova şi cea pe care o păstoriţi?

Mari deosebiri nu sunt, ci poate procentajul frecvenţei la sacramente, aici fiind mult mai mic decât în Moldova; şi poate administrativ, pentru că toate bisericile parohiale (construite înainte de anul 1905) aparţin statului (respectiv primăriei).

- Sunteţi un vechi colaborator al Oficiului pentru Comunicaţii Sociale al Episcopiei de Iaşi, dar şi al revistei "Lumina creştinului"...

Colaborarea mea cu revista a început în anul 1993. Eram paroh la Văleni, iar pr. Cornel Cadar, trecând spre Horgeşti, mă vizita des. Văzând că aveam abonamente la nişte reviste franceze, mi-a propus să realizez pagina externă. Apoi am pus umărul la iniţierea site-ului episcopiei, www.ercis.ro, unde prima ştire din istoric prezintă instalarea mea ca paroh la Iaşi, Parohia "Adormirea Maicii Domnului", în luna mai a anului 2002.

- De unde v-a venit atracţia faţă de locurile de pelerinaj?

Din Israel. Toţi muncitorii de acolo erau foarte absorbiţi de muncă, iar unii reveneau în ţară fără să aibă nici cel mai mic contact cu locurile sfinte. Atunci mi-am zis că ar trebui găsit puţin timp şi pentru a vedea măcar locurile esenţiale. Am început mai întâi cu pelerinaje în zilele sărbătorilor evreieşti, iar apoi în zilele de vineri, fiind mai puţine ore de lucru. Mergeam o zi în Galileea şi una la Ierusalim şi Betleem, dar de fiecare dată celebram şi o Liturghie într-un sanctuar. Cred că mulţi (nu numai catolici) au rămas cu amintiri de neuitat, dar şi cu rugăciuni înălţate spre cer în Ţara Sfântă.

- Cum a apărut rubrica Sanctuare în revistă?

În anul 2011 am sărbătorit 25 de ani de preoţie. Toţi colegii am ales să ne întâlnim cu această ocazie la Lourdes. Mulţi au mers cu avionul, însă eu am propus la trei colegi să mergem cu automobilul şi, pe drum, până la Lourdes, să vizităm 25 de sanctuare ale Maicii Domnului. A fost un pelerinaj excepţional şi am fost fascinat de sanctuarele Mariei.

La întoarcere, dându-mi seama că există aceste valori ale Bisericii şi ale lumii, dar prea puţin cunoscute, i-am propus pr. Cornel Cadar să prezint lunar un sanctuar. El a fost foarte încântat de idee. Din 2011 până azi am reuşit să prezint 100 de sanctuare. Şi mă refer doar la sanctuare ale Maicii Domnului, şi nu ale lui Isus sau ale sfinţilor, care sunt mult mai numeroase.

- Care credeţi că este valoarea pelerinajului?

Încep prin a spune, cu durere, că noi nu am avut un cult al pelerinajului, însă azi observ o mulţime de creştini dornici să ajungă la locuri sfinte şi aceasta mă bucură. Un pelerinaj bine făcut este mană cerească pentru suflet, este vindecător. E adevărat că implică efort, cheltuieli, deplasare, timp, suportarea grupului, dar toate acestea au o răsplată. Toate cele 70 de minuni aprobate la Lourdes au avut loc doar cu cei care s-au deplasat la Lourdes. Pelerinajul ne pune în contact concret cu grota, cu statuia, cu icoana, cu apa, cu stânca, adică ne pune în contact cu Maica Domnului.

- Cum vă alegeţi sanctuarele pe care le prezentaţi?

O primă condiţie este ca acestea să fie declarate oficial basilica minor sau sanctuar recunoscut oficial. Pe de altă parte, la fiecare sanctuar e foarte interesantă geneza, modul şi motivul apariţiei sale. Cele mai importante sunt cele construite pe locul unde a trecut Maria în viaţa sa (Nazaret, Ein Karem) şi cele ale apariţiilor Maicii Domnului, oficial aprobate de Biserică (acestea fiind în număr de 16). Alte sanctuare adăpostesc statui sau icoane miraculoase, care au lăcrimat sau au fost găsite în mod miraculos. În ultimul rând sunt sanctuarele care au apărut la iniţiativa unor clerici sau simpli credincioşi, ori în urma unui eveniment cu importanţă istorică. Aşa cum subliniam deja, geneza fiecărui sanctuar este o frumoasă istorie de credinţă.

- Numiţi trei sanctuare despre care aţi scris şi la care ţineţi mult. De ce tocmai acestea?

Deşi mi-e greu să aleg, pun pe primul loc Lourdes (Franţa) cel mai iubit şi frecventat, apoi Loreto (Italia), pentru că face legătura între Orient şi Occident, şi Altötting (Germania), pentru emoţia profundă pe care o provoacă pelerinului.

- Există alte sanctuare cu care ne veţi surprinde în numerele viitoare?

Am făcut un tabel cu sanctuarele pe care aş putea să le prezint lunar. Ar fi 303 sanctuare, aşadar până în decembrie 2036.

Pr. Adrian Blăjuţă