De mână în viața de familie
pagină realizată de pr. Felician Tiba
Pentru că eram singur în parohie, din dorința de a fi cât mai vizibil credincioșilor, mai ales când mergeam către confesional, am preferat dintotdeauna să intru în biserică pe ușa laterală, aflată undeva mai în față, tocmai pentru ca toți cei care doreau, să știe că există preot la spovadă. Din acest motiv, de mult timp nu mai foloseam ușa principală pentru a intra în biserică.
Cu toate acestea, într-o duminică, atunci când în mod obișnuit are loc Liturghia solemnă a comunității, m-am hotărât să merg în fața bisericii ca să-i salut pe credincioși, să le spun "Bun venit!" și să schimb două vorbe cu fiecare, deoarece, la final, fiecare se îndrepta spre casă, având preocupările sale. Mai ales că se apropia și Crăciunul!
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că mai toți credincioșii veneau la Liturghie cu mașina, cu bicicleta sau trotineta și foarte puțini pe jos. În acea duminică, printre cei puțini pe care i-am văzut venind pe jos, doi soți mi-au atras atenția în mod deosebit: veneau la biserică ținându-se de mână.
- Dv. Nu veniți cu mașina, așa cum fac ceilalți? i-am întrebat mirat.
- Nu, a răspuns soțul, la rândul lui mirat de întrebarea mea. Dacă am veni cu mașina, nu am mai putea să mergem de mână, părinte. Vă amintiți? Atunci când celebrați o căsătorie, îi puneți pe miri să se prindă de mână, le dați o cruce pe care o țin împreună și așa pronunță acele jurăminte. Noi am înțeles încă de atunci că menirea noastră este să mergem mereu de mână, adică împreună - așa cum am promis atunci - și la bine, și la greu. Nu că sunt eu mai sentimental sau mai romantic, dar sunt 35 de ani de atunci și, credeți-ne, așa am mers mereu. Consătenii ne cunosc și știu că nu mint; mai mulți preoți de până acum s-au mirat să ne vadă așa, dar eu vreau să fiu sincer: așa am început acest drum al căsniciei și așa am mers până acum, altfel nu mi-aș explica de ce am pus împreună mâna pe cruce.
Curios! Și, pentru că mai aveam încă mult timp la dispoziție, i-am întrebat cum trec ei peste momentele dificile, dacă și atunci se țin de mână sau cum văd în acele momente această strângere de mână, dacă ea mai contează. Mai mult, i-am întrebat și cu privire la cadența pașilor, dacă nu e un inconvenient să meargă de mână, poate că unul are pasul mai mare. Ce face celălalt, aleargă după el? Răspunsurile au fost, și acum, pe măsură.
- Cu privire la pași - a continuat soțul - recunosc că mi-a fost foarte greu să intru în ritmul soției. Eu sunt mai înalt, ea este mai scundă, însă m-am obișnuit. Ea, fiind mai suplă, era mai rapidă, iar eu mai greoi. De data aceasta ea a fost cea care s-a dat după mine și a intrat în ritmul meu. Am considerat că trebuie să facem acest efort, deoarece acesta avea să fie un prototip pentru alte eforturi ce aveau să marcheze viața noastră de familie. Știam că suntem diferiți, nu doar pentru că ea era femeie, iar eu bărbat, ci în general. Eu eram mai vulcanic și mă iritam imediat atunci când ceva nu-mi ieșea așa cum trebuia. Eram un perfecționist, dar în viață nu mereu merg lucrurile așa cum ni le dorim. Am fost nevoit să învăț din exemplul ei că și eu trebuie să am răbdare. Ea, spre exemplu, se ruga mai mult. Eu mai spuneam din când în când câte un "Tatăl nostru", dar niciodată cu ea. De la ea am învățat că trebuie să ne rugăm împreună, nu doar noi doi, ci cu toată familia. Copiii noștri se roagă astăzi în familiile lor pentru că așa au văzut în casa noastră. Nu m-aș fi rugat dacă nu aș fi înțeles de la ea necesitatea rugăciunii. Atunci când ne mai certam, văzând că se apropie ora să venim la Liturghie, cumva eram constrânși să ne împăcăm, știind că oricum vom merge de mână. A merge de mână ne-a educat să mergem împreună în tot ceea ce înseamnă viața în doi.
Între timp, pentru că ne lungisem puțin, a tras clopotul și am fost nevoiți să întrerupem dialogul fascinant și să mergem în biserică. N-am putut să nu exclam: "O, dacă toți ar înțelege ce înseamnă să mergi de mână în viața de familie!" (Pr. Claudiu)