Exigenți, dar și milostivi!
prelucrare de pr. Felician Tiba
Ca ministrant, am mers de multe ori cu preoții la binecuvântarea mormintelor. Mai ales în luna noiembrie, chiar dacă era puțin frig, dincolo de colăceii și biscuiții pe care ni-i mai dădea lumea, faptul de a da părintelui aspersorul și de a răspunde la rugăciune era pentru mine mai mult decât o datorie: era o onoare.
Din toată rugăciunea care se făcea la mormânt, momentul cel mai așteptat era acela în care părintele făcea invocațiile de la rugăciunea credincioșilor. Îmi plăcea că avea aproape două pagini de astfel de invocații, așa încât le repeta foarte rar. Una dintre ele, care îmi plăcea în mod deosebit, era aceasta: "Iartă-i răposatului N. păcatele făcute în timpul vieții din slăbiciune omenească!"
Ca ministrant - cu modestie o spun - eram sârguincios - și asta le ceream și colegilor. În calitate de "șef" al ministranților, numit de către părintele, știu că eram foarte exigent. Nu trebuia să se greșească nimic, fiecare trebuia să fie atent la rugăciune și să-l ajute pe celebrant ori de câte ori trebuia. Vai să nu fi ieșit ceva bine cu ocazia vreunei Liturghii solemne! Fiecare știa ce are de făcut și trebuia să facă bine!
Recunosc că, auzind de mai multe ori invocația legată de "slăbiciunea omenească", am înțeles că nu trebuie să fiu chiar atât de exigent, că oamenii, tocmai pentru că sunt oameni, mai și greșesc și, de aceea, Dumnezeu e îngăduitor și îi iartă. Cine eram eu să fiu mai exigent decât Dumnezeu?!