Anton Durcovici şi Sfânta Liturghie (I)

de pr. Petru Ciobanu

Trăind Anul Sfintei Liturghii, pe lângă nenumăratele modele de cufundare în marele mister celebrat pe altarele bisericilor, avem aproape de noi exemplul Fericitului Anton Durcovici care a făcut din Liturghie centrul vieţii sale.

Chiar din anii copilăriei, îl vedem pe Anton participând alături de mama şi fratele său, Francisc, la Sfânta Liturghie în capela călugăriţelor din strada Pitar Moş din Bucureşti. Aici, călugăriţele, impresionate de Anton, l-au primit ca ministrant, el dăruindu-se acestei slujiri cu mare bucurie. Însă participa la Slujbă nu doar în zilele de duminică, ci şi în timpul săptămânii, indiferent cât de greu ar fi fost acest lucru. Astfel, chiar şi pe timp de iarnă, Anton mergea pe întuneric la Sfânta Liturghie, ajungând în capela surorilor îngheţat şi înfometat. Surorile, având milă de el, i-au oferit lui Anton un pat în mănăstire, ceea ce a făcut ca să fie şi mai aproape de Isus. Şi în Seminar, Liturghia a fost cel mai important moment al zilei pentru el, chiar dacă era celebrată dimineaţa foarte devreme, la ora 5.30.

Ca student la Roma, la 8 iulie 1910, după hirotonirea diaconală, îi scria arhiepiscopului Netzhammer că, la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie acelaşi an, va avea parte de harul Preoţiei care îi va permite să aducă mereu "cu inimă voioasă şi recunoscătoare jertfa bineplăcută lui Dumnezeu", care este, înainte de toate, jertfa Sfintei Liturghii. La 13 iunie 1911, scriindu-i iarăşi arhiepiscopului de Bucureşti, îl asigura pe prelat că "m-am gândit în mod deosebit la Sfânta Liturghie", frază care ar putea caracteriza întreaga sa şedere în Cetatea Eternă.

Ajuns la Bucureşti, a rămas profund ancorat în misterul Sfintei Liturghii. Chiar şi atunci când a fost numit prefect la Seminarul "Sfântul Duh", era mereu alături de seminarişti la momentele liturgice importante din Catedrala "Sfântul Iosif". Despre cum trăia el acest moment ne vorbeşte faptul că însuşi regele Carol I a rămas impresionat de tânărul preot Anton Durcovici, celebrantul Sfintei Liturghii duminicale din 10 martie 1912, la care participase şi suveranul României. Elocventă este şi mărturia cardinalului Girolamo Gotti care lăuda activitatea lui Durcovici în Seminarul arhiepiscopal, în care se străduise să introducă practicile de pietate "pentru strălucirea funcţiunilor liturgice".

Conştient de misiunea sa de administrator parohial, dorea ca Sfânta Liturghie să fie nu doar centrul vieţii sale, ci şi al fiecărui credincios. De aceea, parcurgea uneori distanţa până la Giurgiu sau Buzău pentru a-i face părtaşi şi pe catolicii de aici de acest mare mister. Arestat în timpul Primului Război Mondial, ne putem doar închipui bucuria pe care a resimţit-o când, la 8 decembrie 1917, după o pauză de peste patru luni, a avut din nou posibilitatea să celebreze sfânta jertfă a Liturghiei.

Ca membru al Uniunii Apostolice a Clerului, având obligaţia de a exercita un control sever al vieţii sale spirituale, printre obiectivele zilnice era şi Sfânta Liturghie. Darea de seamă avea trecută nu doar celebrarea acesteia, ci şi pregătirea pentru ea şi mulţumirea care urma după. Importantă este şi mărturia părintelui Iosif Gunciu, elev al fericitului martir în Seminarul din Bucureşti, care scria că Anton Durcovici celebra Sfânta Liturghie "cu o evlavie edificatoare", fiind mereu alături de seminarişti atât la pregătirea, cât şi la mulţumirea de după celebrarea ei. Tot aici redăm şi spusele părintelui Victor Iacobec, care mărturisea că îl vedea pe Durcovici zilnic la Liturghie şi că "celebra întotdeauna mai recules decât ceilalţi. Ochii îi erau plecaţi, gesturile măsurate, iar cuvintele erau rostite cu demnitate şi bine articulate". Această imagine a lui Anton Durcovici a rămas pentru viitorii preoţi ca un model de neuitat.