Sfânta Liturghie, mister tămăduitor

de pr. Daniel Iacobuţ

"Spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!" Cuvintele pe care le rostim înainte de a ne împărtăşi descriu rodul întâlnirii noastre cu Cristos: vindecarea rănilor profunde ale fiinţei noastre. Situaţia actualei pandemii ne conduce să ne asumăm această rugăciune într-o manieră mult mai vie şi să descoperim mai bine puterea tămăduitoare a lui Dumnezeu.

Când vorbim despre răni interioare, le putem înţelege din mai multe puncte de vedere: pe de o parte, rana interioară poate să echivaleze cu un păcat, un act prin care rănim relaţia noastră cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi înşine; pe de altă parte, o rană sufletească poate fi şi o urmare a păcatului, întrucât acesta produce o împietrire a inimii noastre şi un dezechilibru în sănătatea noastră interioară. Răni sufleteşti sunt şi experienţele dureroase trăite în cadrul unor relaţii: de exemplu, atunci când cineva este dispreţuit, agresat sau abandonat. Pentru primul tip de răni, vindecarea cea mai eficientă este primită prin sacramentul Reconcilierii. Dar pentru celelalte tipuri de răni, Sfânta Liturghie este un autentic mister tămăduitor.

"Spune numai un cuvânt!" Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu a creat toate prin Cuvântul său. Dumnezeu vorbeşte şi astfel creează. Doar Cuvântul care ne-a creat poate, de asemenea, să ne vindece rănile sufleteşti apărute după păcat prin frică. Isus este Cuvântul unic pe care Tatăl continuă să-l rostească pentru tămăduirea noastră profundă. Iar când ne împărtăşim, îl primim pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup pentru mântuirea noastră. Mai mult, cuvintele lui Isus de la evanghelia Sfintei Liturghii sunt vii şi ne purifică de reziduurile propriului egoism. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ne vindecă apoi de una dintre cele mai periculoase boli spirituale: uitarea iubirii şi lucrării lui Dumnezeu. De aceea, amintirea cuvântului lui Dumnezeu este secretul vindecării noastre. Istoria sacră a mântuirii intră astfel în istoria vieţii noastre rănite şi îi dă un nou sens, ajutându-ne să o privim în lumina Domnului.

La Sfânta Liturghie rostim rugăciunea pentru vindecare, privind în sus spre pâinea vieţii şi potirul binecuvântat. Privim la Cristos cel înălţat de către mâinile preotului şi îi cerem tămăduirea. Ne însuşim, atunci, aceeaşi dorinţă şi încredere cu care evreii, răniţi de veninul şerpilor din pustiu, au privit la şarpele de aramă ridicat de Moise (Num 21,4-9). Într-adevăr, Euharistia este Cristos înălţat pe cruce în momentul de maximă dezvăluire a iubirii sale fidele, sigure şi milostive. Trupul înviat al Domnului, prezent în Sfântul Sacrament, devine leac pentru rănile care ne conduc să ne aplecăm doar spre noi înşine. Mai mult, contemplându-l pe Mielul lui Dumnezeu jertfit pentru greşelile noastre, descoperim rănile vindecătoare ale lui Cristos. Căci el este vindecătorul rănit, capabil să trezească în noi compasiunea şi dorinţa de a-i cunoaşte şi împărtăşi simţămintele (Fil 2,5).

Când ne împărtăşim, iubirea lui Dumnezeu vindecă în noi capacitatea de a ne lăsa hrăniţi sufleteşte. Uneori însă ni se poate întâmpla să nu ne bucurăm efectiv de întâlnirea cu Cristos, pentru că întâlnirile noastre, în general, nu mai sunt hrănitoare, nu mai ating viaţa noastră. Tocmai această experienţă ne spune că însăşi capacitatea noastră de a avea relaţii hrănitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele are nevoie să fie reînnoită. Euharistia ne aminteşte de mâna deschisă a lui Dumnezeu, de faptul că în spatele acestei mâini există o inimă care vrea să dăruiască propriilor fii o hrană consistentă şi preţioasă, nu una otrăvită. Încrederea noastră în inima şi iubirea Domnului îi va permite să ne hrănească cu adevărat şi ne va deschide posibilitatea de a trăi astfel încât viaţa noastră să fie hrănitoare şi pentru alţii: "Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el" (1In 4,9).