Anton Durcovici. Confrate întru episcopat

de pr. Petru Ciobanu

Scurtul episcopat al Fericitului martir Anton Durcovici s-a caracterizat, pe lângă alte aspecte, de comuniunea nu doar cu Scaunul Romei, pe care am analizat-o într-un articol anterior, ci şi prin comuniunea cu ceilalţi episcopi - romano şi greco-catolici - din România, precum şi cu reprezentantul Sfântului Părinte la Bucureşti, nunţiul apostolic.

Prima manifestare a acestei comuniuni a fost consacrarea întru episcopat a Mons. Anton Durcovici, numit de Papa Pius al XII-lea episcop de Iaşi la 30 octombrie 1947. Ceremonia consacrării a avut loc la 5 aprilie 1948, în Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti. Conform deciziilor Conciliului I de la Niceea din 325, pentru consacrarea unui episcop era nevoie de cel puţin trei episcopi consacratori. Aceeaşi prevedere era inclusă şi în Codul de drept canonic din anul 1917: "Episcopul consacrator trebuie să aibă alături alţi doi episcopi, care să-l asiste la consacrare", tocmai pentru a simboliza astfel legătura mistică ce-i uneşte pe episcopii din întreaga lume. Mons. Anton Durcovici a fost consacrat episcop de regentul Nunţiaturii Apostolice, Mons. Gerald Patrick O'Hara, episcop de Savannah (SUA), drept consacrator principal, avându-i alături în calitate de co-consacratori pe arhiepiscopul de Bucureşti, Mons. Alexandru Theodor Cisar, şi pe administratorul apostolic al Diecezei de Iaşi, Mons. Marcu Glaser. De asemenea, legătura dintre episcopii catolici din România cu noul consacrat a fost exprimată şi de prezenţa la Liturghia de consacrare a Mons. Ioan Suciu, episcop locotenent de la Mitropolia Blajului, şi a Mons. Vasile Aftenie, episcop greco-catolic de Bucureşti.

O altă manifestare a comuniunii Mons. Anton Durcovici cu ceilalţi episcopi din România a fost participarea sa permanentă la şedinţele Conferinţei Episcopilor din România, prima la care a participat desfăşurându-se în zilele de 27 şi 28 noiembrie 1947, la sediul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, la care au mai fost prezenţi, pe lângă nunţiul apostolic, episcopii Alexandru Th. Cisar, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Iuliu Hossu, János Scheffler, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Augustin Pacha, Ioan Suciu, Márton Áron şi Marcu Glaser. O altă şedinţă comună a episcopilor catolici din România a avut loc în februarie 1948, la Bucureşti, când s-au discutat unele articole din Constituţie şi a fost redactat un memoriu adresat guvernului român, prin care se cerea ca Biserica Catolică să conducă în continuare şcolile sale confesionale. Episcopul Durcovici a participat şi la şedinţele Conferinţei Episcopilor Catolici din România care s-au desfăşurat în perioada 28-29 iulie 1948, dar şi la cele de la finele lunii august 1948 - şedinţele celei din urmă având loc separat, la Bucureşti pentru episcopii de rit latin şi la Oradea pentru cei de rit oriental -, precum şi la cele din zilele de 6-8 octombrie ale anului 1948.

Prin decretul nr. 1594 din 17 septembrie 1948 erau suprimate mai multe dieceze catolice din România, fiind formate două unităţi ecleziastice: Dieceza de Alba-Iulia şi Dieceza de Iaşi-Bucureşti, astfel că următoarea conferinţă, cea de la sfârşitul lunii noiembrie, acelaşi an, s-a desfăşurat numai cu participarea a trei episcopi: Cisar, Durcovici şi Áron. La 1 decembrie 1948, autorităţile comuniste române au scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, iar la 12 ianuarie 1949, arhiepiscopul Cisar şi-a dat demisia de la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti. Drept urmare, conferinţele din lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie şi iunie (probabil că a fost una şi în luna mai) 1949 s-au desfăşurat numai în prezenţa a doi episcopi: cel de Iaşi şi cel de Alba-Iulia.