Tipul creştinului docil şi disciplinat

de prof. dr. Alois Gherguţ

În rândul credincioşilor practicanţi întâlnim o tipologie aparte, respectiv cei care se supun şi se lasă conduşi necondiţionat de cuvântul lui Dumnezeu. Sunt acei oameni care vin spre Sfânta Liturghie indiferent de situaţie, care respectă toate cerinţele şi recomandările duhovniceşti, care nu comentează şi nu se lamentează la adresa slujitorilor Bisericii, care îşi disciplinează viaţa în acord cu valorile creştine promovate în scrierile sfinte.

Docilitatea şi disciplina creştinilor se educă şi se formează în timp, chiar din copilărie, când găsesc în părinţi şi apropiaţi modele, când sunt obişnuiţi cu practici religioase în familie şi în comunitate, când descoperă lumea şi spaţiul spiritual al Bisericii, pentru ca mai apoi, pe măsură ce se maturizează şi devin adulţi, să experimenteze şi să trăiască simbioza organică cu Biserica şi Sfânta Liturghie. Am întâlnit persoane care simţeau o nelinişte sau o neîmplinire atunci când din motive întemeiate nu reuşeau să participe la Liturghia de duminică sau în zi de mare sărbătoare, pentru că nu aveau unde sau n-au ajuns la timpul potrivit. Am cunoscut persoane care îşi făceau agenda în funcţie de evenimentele religioase la care trebuiau să ajungă sau persoane care nu ieşeau din casă până când nu îşi terminau rugăciunea şi dialogul cu Dumnezeu. În fiecare comunitate găsim astfel de oameni care simt nevoia unui dialog umil şi permanent cu Dumnezeu în propria casă, în biserică, la locul de muncă sau în oricare alte împrejurări.

În lumea laică, profană, docilitatea este privită ca o slăbiciune a omului ce provine din teama de a nu fi acuzat de nerespectarea legilor şi regulilor sociale, fapt ce ar atrage după sine dispreţ, dezaprobare, pedeapsă, înjosire. În spaţiul spiritual, religios, docilitatea devine o virtute de prim rang care, alături de umilinţă, răbdare, generozitate, înnobilează sufletul omului credincios. În ambele situaţii docilitatea oferă siguranţă, stare de linişte, stabilitate. Numai că în spaţiul spiritual atitudinea docilă nu este determinată de teamă, ci de ataşamentul şi dragostea omului faţă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul nu este docil şi disciplinat pentru că nu vrea să-l supere pe Dumnezeu, ci pentru că se abandonează iubirii lui Dumnezeu. Dacă analizăm vieţile sfinţilor, vom descoperi la marea lor majoritate o trăsătură comună: docilitatea în ascultare şi slujire până la martiriu.

Din punct de vedere psihologic, docilitatea poate exprima un comportament adaptativ securizant, prin care unele persoane încearcă să evite situaţii tensionate, conflictuale sau cu potenţial ridicat de risc, în urma cărora ar avea de suferit sau de pierdut. Încredinţarea în mâinile lui Dumnezeu şi comportamentul docil şi umil al creştinului îl securizează, îi dau o stare de linişte interioară în care îşi poate împlini mai uşor menirea. Scriitoarea de origine americană Florence Scovel Shinn, în cartea sa Jocul vieţii, recunoaşte: "Eu sunt un instrument docil la dispoziţia lui Dumnezeu şi planul său perfect în privinţa mea se îndeplineşte în mod magic".

Papa Francisc afirma într-una dintre meditaţiile sale: "Împărăţia lui Dumnezeu creşte cu docilitate; docilitatea faţă de Duhul Sfânt ne va face să creştem şi să ne transformăm precum plămada şi sămânţa. Fie ca Domnul să ne dea tuturor harul acestei docilităţi!"