Sărbătorile pelerinajului

Oamenii au iubit dintotdeauna sanctuarele. Pelerinajele la sanctuare au fost mereu o expresie vie a dorinţei omului de a-l căuta şi de a-l întâlni pe Dumnezeu.

În general, sanctuarele sunt asociate cu o teofanie - o manifestare divină. Înainte de reforma lui Iosia, în Israel au existat numeroase locuri de pelerinaj, precum Sihem, Betel, Berşeba, Penuel, Ofra şi Sorea, dar şi sanctuare mai vechi, precum Miţpa, Ghilgal, Gabaon şi Dan.

Codurile vechi ale alianţei (Ex 34,18-23; 23,14-17) prescriau ca toţi cei de parte bărbătească să se prezinte de trei ori pe an în faţa Domnului. În timpurile acelea, pelerinii mergeau la diferite sanctuare din ţară cu ocazia sărbătorilor.

Reforma regelui Iosia (622 î.C.) aduce o mare noutate. Sanctuarele locale sunt desfiinţate, iar Ierusalimul devine sanctuarul central şi unic. Cele trei pelerinaje se vor ţine acum la sanctuarul central din Ierusalim. Acolo se va celebra Paştele (2Rg 23; 2Cr 35), dar şi Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor (Dt 16,1-17). Această măsură a lui Iosia avea două scopuri principale: consolidarea ideii de unitate a poporului adunat în faţa lui Dumnezeu şi protejarea poporului de contaminarea cu practicile idolatre întâlnite la multe sanctuare locale. Istoricii discută asupra reuşitei iniţiale a reformei lui Iosia, dar fapt este că, la sfârşitul exilului babilonian, Ierusalimul devine unicul sanctuar. Cu ocazia marilor sărbători se îndreptau spre Ierusalim pelerinii din Palestina, dar şi cei din diaspora.

Paştele (ebr. Pesah), prima sărbătoare a pelerinajului, comemora Exodul, adică minunata eliberare a poporului lui Israel din robia egipteană. În vremea lui Isus, foarte mulţi evrei veneau la Ierusalim pentru sacrificarea mieilor şi pentru celebrarea cinei pascale. În perspectivă creştină, Paştele ne reuneşte pe noi, discipolii lui Isus Cristos, în comuniune cu Domnul nostru, adevăratul Miel de Paşte, care ne eliberează de robia păcatului şi a morţii prin pătimirea, moartea şi învierea sa.

Sărbătoarea Săptămânilor (ebr. Şavuot) sau a Cincizecimii se celebra la 50 de zile după Paşte. Pelerinii urcau la Ierusalim spre a aduce primele roade ale recoltei ca jertfă de mulţumire Domnului (Ex 34,22; Dt 16,11-12). Mai târziu, sărbătoarea va celebra alianţa de pe Muntele Sinai şi primirea darului Torei. În creştinism, Sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliile devine sărbătoarea darului Duhului Sfânt şi a inaugurării noii alianţe (Fap 2).

Sărbătoarea Corturilor sau a Tabernacolelor (ebr. Sukkot) se celebra timp de o săptămână, începând cu 15 Tişri. Sărbătoarea amintea poporului de timpurile peregrinării de 40 de ani prin pustiu, când locuia în corturi. În amintirea acelor vremuri, Biblia le cerea evreilor să locuiască în fiecare an timp de şapte zile în corturi (Lev 23,42-43). În acelaşi timp, întrucât sărbătoarea se ţine în perioada recoltei, aceasta devine o sărbătoare a recunoştinţei pentru comorile naturii şi pentru roadele primite în anul respectiv (Ex 23,16; Deut 16,13).

Isus va respecta prescripţiile Legii mozaice şi astfel îl găsim în pelerinaj la Ierusalim cu părinţii (Lc 2,41-51), iar mai târziu, cu discipolii în timpul ministerului său public. Însă Isus va anunţa dărâmarea templului, iar evenimentele pascale ne vor conduce la o nouă înţelegere despre semnificaţia persoanei sale: Isus devine noul templu (In 2,19-21; 4,21-23), iar noi, discipolii lui, suntem pe drum într-un pelerinaj escatologic (2Cor 5,6-10; Evr 13,14). Ţinta pelerinajului este "Muntele Sionului", cetatea Ierusalimului ceresc, în care nu există templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic este templul ei şi Mielul (Ap 21,22-26).

Biserica va continua să menţină practica pelerinajului către locurile în care a trăit Isus pe acest pământ, dar şi către locurile în care Isus s-a manifestat în diferite moduri în vieţile sfinţilor. Pelerinajele sunt momente de profundă comuniune în credinţă şi rugăciune. De asemenea, orice pelerinaj ne aminteşte că viaţa noastră, în ansamblul ei, este un pelerinaj spre Domnul.

Pr. Iosif Antili