Tipul creştinului făţarnic

Făţărnicia este dorinţa de a fi mai mult decât ceea ce simţi, spui, faci şi poţi în realitate. Pe drept cuvânt se spune că un comportament plin de evlavie şi smerenie, dar care nu este însoţit de o stare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte a fi unul făţarnic, lipsit de rod spiritual, adesea însoţit de mândrie şi de alte frământări pătimaşe ale sufletului.

Totul se rezumă la o aparentă cuvioşenie exterioară, fără ca aceasta să fie animată de o autentică viaţă spirituală. Este foarte uşor ca cineva să cadă într-o astfel de ispită atunci când urmăreşte să fie bine văzut şi lăudat de ceilalţi, când vrea să iasă în evidenţă prin conduita sa religioasă, când îşi propune să atragă atenţia asupra sa în timpul Liturghiei prin gesturile pe care le face, prin generozitatea afişată ostentativ, prin maniera personală de a impresiona şi stârni emoţii celor din jur în timpul rugăciunilor etc. Este cumva opusul tipului de creştin discret, retras, care preferă să trăiască intensitatea momentului liturgic la nivel spiritual, fără a ieşi deloc în evidenţă.

Tipul acesta de comportament este întâlnit permanent de-a lungul istoriei, iar noi, cei de azi, nu facem altceva decât să-l reproducem în viaţa noastră din dorinţa de a ne consolida o imagine şi o stimă de sine pozitivă, puternică, chiar dominatoare în anumite situaţii. De ce? Pentru că structura noastră psihică este construită pe o dominantă cognitivă dublată în aceeaşi măsură de o dominantă emoţională. Cu alte cuvinte, noi adesea "gândim" situaţii, scenarii, ocazii în care să experimentăm stări emoţionale pozitive, mai cu seamă când acestea sunt însoţite şi de semnale de apreciere sau de valorizare din partea celorlalţi. Altfel spus, ne simţim foarte bine când cineva ne laudă, ne recompensează, ne valorizează, ne popularizează, ne dă like pe Facebook, ne recomandă cuiva ca fiind plin de calităţi etc. Spaţiul bisericii este şi un spaţiu public unde se adună lume diversă, unde oamenii se ştiu, se cunosc, relaţionează. Or, şi aici, persoanele care au tendinţa sau sunt preocupate de a-şi consolida imaginea şi stima de sine caută să iasă în evidenţă cu ceva care să merite aprecierea celor din jur. Iar dacă această conduită pare, chiar şi în aparenţe, conformă cu valorile şi preceptele biblice, atunci beneficiază de mai multă credibilitate. În acest mod se amplifică o stare emoţională colectivă şi disponibilitatea celorlalţi de a fi mai generoşi cu laudele şi aprecierile, de unde rezultă o stare de bine şi o stimă de sine mai puternică pentru cei în cauză.

Aşa cum în vremea lui Isus fariseii şi cărturarii căutau să se afişeze cu faptele lor de dreptate pentru a fi priviţi şi lăudaţi de oameni, tot aşa astăzi vedem printre noi credincioşi zeloşi care vor să iasă în evidenţă sau aşteaptă laudă şi recunoştinţă pentru actele lor de smerenie şi generozitate. În Evanghelia după Matei ni se spune că "atunci când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta, aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi în pieţe, ca să fie lăudaţi de oameni" sau "atunci când vă rugaţi, nu faceţi ca făţarnicii, pentru că lor le place să se roage stând la vedere în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să se arate oamenilor".

Filozoful şi moralistul francez François de la Rochefoucauld spunea că "făţărnicia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii". Eu aş spune că făţărnicia la un creştin este asemenea unei flori care de la distanţă pare atrăgătoare, dar care pe măsură ce te apropii de ea emană un miros respingător.

Prof. dr. Alois Gherguţ