Interviu cu pr. Laurenţiu Dăncuţă

Păstrez în inima mea oamenii: chipul, numele, cuvintele şi gesturile lor

În numărul din luna iulie al revistei Lumina creştinului aflam despre susţinerea lucrării de doctorat a pr. Laurenţiu Dăncuţă, un colaborator apropiat al revistei noastre. Recent a terminat Academia Ecleziastică la Roma, iar la 1 iulie a fost numit asistent la Nunţiatura Apostolică din Costa Rica. Înainte de a-şi lua misiunea în primire, fiind pentru câteva zile în România, a avut bunăvoinţa să răspundă la câteva întrebări.

- Aţi fost hirotonit preot în anul 2008. Cum s-a născut dorinţa de a fi preot?

Printre primele realităţi cristalizate în memorie, împreună cu rugăciunea "Înger, îngeraşul meu", se afla şi întrebarea: "Ce vrei să te faci când ai să fii mare?" În timpul copilăriei nu-mi amintesc să fi avut alt răspuns entuziasmat: "Preot! Vreau să fiu preot!" Cu siguranţă, nu ştiam ce înseamnă să fii preot, dar mă fascinau preoţii şi celebrările. Era totul atât de solemn, de sacru. Participam des la Sfânta Liturghie. Mai ales duminica dimineaţa mergeam cu bunica şi îmi venea să aplaud când părintele Herghelegiu - Dumnezeu să-l fericească! - începea să cânte "per omnia saecula saeculorum". Deşi habar nu aveam ce înseamnă, suna angelic. Cred că bunica a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a pune în mine germenul vocaţiei. După harul Domnului şi darul vieţii primit de la părinţi, bunicii mele îi sunt cel mai recunoscător: sunt rodul rugăciunilor şi sacrificiilor ei.

- Care au fost misiunile pe care le-aţi împlinit în Dieceza de Iaşi?

Primul an de preoţie a fost unul intens, petrecut alături de oamenii minunaţi din Parohia "Trupul şi Sângele Domnului" din Gherăeşti. Când începusem să-i cunosc pe nume pe unii de acolo, am fost transferat la Parohia "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, la 1 august 2009. Pe lângă activităţile de la catedrală, eram şi capelan pentru bolnavii catolici din spitalele din Iaşi. Viaţa în mijlocul bolnavilor a fost o experienţă care m-a marcat: am văzut ce înseamnă să-ţi doreşti să mori împăcat cu Dumnezeu şi să tragi de fiecare fărâmă de energie, ca să "rezişti" până ajunge preotul. Am văzut la ce ajută credinţa: nu înlătură suferinţa, dar îi dă sens. A fost extraordinar! După doi ani şi două luni, la 1 octombrie 2011 am primit o nouă slujire în mijlocul oamenilor de la Seminarul din Iaşi, unde am rămas până la 1 august 2013, când am fost trimis la Roma.

- Ce amintiri păstraţi din Dieceza de Iaşi şi ce veţi purta cu dv.?

Păstrez în inima mea oamenii: chipul, numele, cuvintele şi gesturile lor. Port cu mine iubirea lor pentru Biserică şi pentru preoţi. Am învăţat enorm de la credincioşii cu care Domnul a rânduit să mă întâlnesc. Apoi, Dumnezeu a fost generos cu mine: am avut colegi şi parohi buni, superiori buni şi mai ales episcopi buni, care mi-au făcut drumul preoţiei frumos şi plin de multe momente memorabile.

- Sunteţi un preot care folosiţi mult mijloacele de comunicare, scriind deseori şi în publicaţiile Editurii "Presa Bună". De unde această înclinaţie?

Înclinaţia vine din timpul seminarului: un mic jurnal, apoi scrisori, urmate de articole în revista seminarului şi de colaborările cu editurile "Sapientia" şi "Presa Bună". Apoi blogul "Paxlaur" şi tot aşa... A fost un timp când visul preoţiei era împletit cu dorinţa de a fi fotoreporter. Însă Isus a fost mai fascinant: am devenit preot, predic Cuvântul întrupat, dar am păstrat şi iubirea faţă de cuvântul scris. Cred cu tărie că Biserica şi creştinii trebuie să fie prezenţi şi rodnici pe tărâmul mijloacelor de comunicare: nu putem lipsi din "locurile" care determină viitorul persoanelor.

- Aţi fost trimis la Roma pentru studii în drept canonic. Apoi aţi fost chemat la Academia Ecleziastică...

Cine poate desluşi căile Domnului? Am fost trimis să studiez dreptul canonic la Universitatea Laterană. Argumentele alese pentru lucrarea de licenţă/master (Binele copiilor în cadrul căsătoriei mixte dintre un catolic şi un ortodox român) şi pentru teza de doctorat (Armonizarea dintre Codul latin şi Codul oriental în timpurile mobilităţii umane: motu proprio "De concordia inter Codices") erau înrădăcinate în dorinţa de a mă întoarce acasă. Cadrul ecumenic al ţării noastre mi se părea ideal pentru a pune în practică tot ceea ce "Roma" mă învăţa. Însă, în timpul studiilor pentru doctorat, PS Petru Gherghel mi-a comunicat că am fost invitat să mă pregătesc pentru "admiterea" la Academia Pontificală Ecleziastică, şcoala care formează preoţi pentru serviciul diplomatic al Sfântului Scaun. Acestei invitaţii - care vine întotdeauna din partea Bisericii! - i-a urmat un timp de discernământ personal şi o perioadă de formare comunitară de doi ani.

- Ce a însemnat pentru dv. să trăiţi "experienţa romană"?

Toate drumurile duc la Roma şi aş dori ca toţi să trăiască această experienţă romană. Acolo am simţit atât de bine că Biserica este "una, sfântă, catolică, apostolică" şi romană: Biserica îmbrăţişează prin natura ei întreaga omenire, însă această deschidere universală porneşte dintr-un centru vizibil în care se află Sfântul Părinte. La Roma, lângă mormântul Sfântului Petru, se conştientizează mult mai bine universalitatea Bisericii şi apartenenţa la marea familie catolică: suntem o familie frumoasă. Nu o familie perfectă, ci o familie frumoasă.

- Ce înseamnă să fii diplomat al Sfântului Scaun?

Dorinţa Sfântului Părinte este de a fi prezent în fiecare comunitate şi de a se îngriji de fiecare persoană. De aceea, el trimite în diferite ţări "ambasadori" care să-l reprezinte în faţa Bisericii locale şi a statului. Cei care sunt aleşi şi trimişi în nunţiaturi împărtăşesc grija Sfântului Părinte pentru Biserică şi omenire promovând valorile creştine şi umane, dialogul ecumenic şi interreligios, pacea şi libertatea religioasă. Îmi vine în minte imaginea unui circuit sau al unui sistem de conducte: prin serviciul diplomatic mesajul Sfântului Părinte ajunge în Biserica locală şi se concretizează în diferite forme, iar de la Biserica locală, prin aceeaşi slujire, ajung în Vatican speranţele şi neliniştile fiecărei comunităţi. Suntem cinci preoţi români care trăim această experienţă de slujire în diferite colţuri ale lumii, iar un al şaselea se pregăteşte acum în Academia Ecleziastică pentru aceeaşi misiune.

- Veţi merge şi veţi sluji la Nunţiatura Apostolică din Costa Rica. Acolo care va fi misiunea dv.?

Să fiu un preot şi un om bun. Să cunosc, să iubesc şi să ajut Biserica locală, împărtăşind grijile şi bucuriile oamenilor de acolo. Misiunea mea va fi sub îndrumarea nunţiului apostolic în Costa Rica, Excelenţa Sa Bruno Musaro. Activităţile pastorale, caritative, culturale, diplomatice se vor împleti cu diverse activităţi de birou şi de organizare internă, necesare pentru bunul mers al Nunţiaturii şi pentru susţinerea relaţiilor dintre Sfântul Scaun şi autorităţile locale, atât religioase, cât şi politice.

- Vă mulţumim foarte mult pentru colaborarea de până acum la publicaţiile noastre, pe care sperăm să o continuăm, şi vă dorim mult succes în noua misiune!

Şi eu vă mulţumesc. Domnul să vă inspire în tot ce faceţi şi să reverse asupra cititorilor harurile sale. Chiar şi de peste mări şi ţări, rămânem uniţi în rugăciune şi în facerea de bine.

Pr. Adrian Blăjuţă