Răspundem cititorilor

* B.P. (e-mail). "Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce am făcut în timpul stării de urgenţă, i-aş răspunde că m-am regăsit pe mine însămi. În primele săptămâni de pandemie, sinceră să fiu, stăteam la televizor ore în şir şi, pe lângă mine, întreaga familie. Noroc că am avut putere de convingere şi am hotărât împreună cu familia să ne uităm din când în când doar la ştiri şi să urmărim mai des Liturghia transmisă din catedrala din Iaşi. Acum vă scriu cu toată sinceritatea despre trăirile mele cu privire la «starea de urgenţă» a sufletului meu din timpul Postului Mare şi al Paştelui. Au fost cele mai intense şi profunde momente în care mi-am trăit credinţa. Şi acest lucru vi se datorează şi dv. pentru că ne-aţi stat alături şi aţi făcut posibil să ne rugăm împreună la sfânta Liturghie, Calea crucii, adoraţie şi să ne înălţăm mintea către Dumnezeu prin predicile, catehezele şi cântecele frumoase. Când se apropia ora fixată pentru Calea crucii sau Liturghie, toată lumea se pregătea pentru acest moment. Uneori, copiii îmi aminteau spunând: «Mama, vino că începe părintele fără tine», şi fiecare îşi găsea un loc în sufragerie ca să poată fi cât mai atent. Nu aş zice că am supravieţuit, ci am trăit din plin toate momentele, iar pe lângă mine, şi soţul; iar atunci când părinţii sunt bine, implicit intră şi copiii. Mulţi spun că acest virus este un foarte mare rău şi eu sunt întru totul de acord! Dar pentru mine şi familia mea este un mare bine şi o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Sună paradoxal, nu? Acum aşteptăm cu nerăbdare să putem merge la biserică şi să povestim şi altora ceea ce am trăit noi; cu mare dor aşteptăm acest lucru! Eu cred că aţi primit multe mesaje de mulţumire şi apreciere şi de la alte persoane, dar eu vreau să mai adaug un mare «mulţumesc» şi să vă spun că am trecut peste situaţia gravă din familia mea datorită dv. Dacă nu se transmiteau sfintele Liturghii pe internet ar fi fost, într-adevăr, o mare catastrofă pentru familia mea şi cred că eram divorţată deja. Acum doresc să-i mulţumim lui Dumnezeu şi tuturor celor care s-au trudit pentru noi: episcopilor, preoţilor şi surorilor, precum şi celor de la pupitrul tehnic! Mulţumim, o meritaţi din plin!"

Citind mesajul dv., ne-aţi transmis emoţiile pe care le-aţi trăit. Astfel de mesaje ne dau curaj şi ne îmbucură. Ne rugăm în continuare ca bunul Dumnezeu să se îndure de noi pentru a ne putea revedea sănătoşi.

* Maria (e-mail). "Sunt în Italia de aproximativ 25 de ani şi lucrez la un cămin de bătrâni ca asistentă medicală. Nu sunt căsătorită şi nici nu am intenţionat acest lucru pentru că din adolescenţă mi-am dorit să-l urmez pe Isus într-o viaţă dedicată lui. Iniţial am voit să mă călugăresc, dar, lucrând aici, mi-am dat seama că sunt utilă pentru bătrâni. Pe lângă satisfacţia de a lucra şi starea materială bună, mi-am dat seama că nu sunt împlinită, că nu fac suficient pentru suflet. Sunt sigură că oriunde aş fi lucrat, poate chiar şi în România, nu m-ar fi ocolit încercările şi ar fi trebuit să-mi port crucea de fiecare zi. E dificil sau chiar insuportabil câteodată să-l imiţi pe Isus, care zice: «Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze» (Mt 8,34)".

Ne bucurăm că ne-aţi scris şi vă mulţumim că aţi scos în evidenţă un lucru esenţial pentru un creştin adevărat, acela că nu activismul pentru o stare materială bună ne face fericiţi. În cartea "Îl cunoşti pe Fiul?", de Tomas Spidlík, Ed. "Galaxia Gutenberg", p. 31-32, am găsit un text care se potriveşte cu frământările dv.: "Primii discipoli nu au trebuit să înveţe nimic din cărţi, ci doar să-l privească pe cel din faţa ochilor lor. Tema imitaţiunii lui Cristos ocupă un loc extrem de important în istoria spiritualităţii. Sfântul Ioan Climaco spune: «Creştinul este cel care-l imită pe Cristos în măsura posibilităţilor omului, prin cuvinte, fapte şi gânduri» (...) Predicatorilor le place să ilustreze acest aspect printr-un exemplu. Se spune că un tânăr pictor era mare admirator al faimosului maestru Dominichino. A hotărât să imite una dintre picturile acestuia dintr-o biserică. Munca i-a fost încununată de succes până la momentul în care a trebuit să picteze faţa personajului. În ciuda tuturor eforturilor făcute, rezultatul era tot timpul negativ, ceea ce ieşea era diferit de original. Disperat, a aruncat pensonul. În acel moment s-a apropiat de el un domn în vârstă, care îl privea de mai multă vreme, a luat pensonul şi, cu puţin efort, a terminat pictura. De această dată era adevărata copie a operei marelui maestru. Tânărul îl privea uluit: «Domnule, sunteţi un înger!» Bătrânul îi zâmbi: «Nu, nu sunt un înger, sunt Dominichino». Sfinţii au o experienţă asemănătoare. După multe căderi şi slăbiciuni, simt că Isus Cristos pătrunde în ei, el însuşi îşi pictează chipul în inimile lor. Pictorii umani le predau discipolilor metodele de urmat, maestrul divin comunică, în schimb, şi «talentul» său".