De mână cu Dumnezeu (VI)

Eşti doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu diavolul, ci ţine-te de mână cu Dumnezeu!

Când cauţi cuvântul "bunătate" în unele dicţionare sau enciclopedii eşti redirecţionat către termenii "iubire", "milostivire", "iertare", adică spre realităţi care devin expresia concretă a bunătăţii. Iubirea, milostivirea, iertarea au chipul omului plin de bunătate, al omului "bun ca pâinea caldă". Iar Tradiţia Bisericii, când enumeră cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt, după învăţătura Sfintei Scripturi, confirmă adevărul despre omul bun, aşezând bunătatea alături de iubire, veselie, pace, stăruinţă, îndelungă-răbdare, blândeţe, facere de bine, fidelitate, modestie, înfrânare, curăţie. În omul bun se găsesc toate aceste roade care nu permit "faptelor trupului" - desfrânarea, necurăţia, neruşinarea, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile - să încolţească în inima lui (Gal 5,19-23). Omul bunătăţii doreşte atât de mult roadele Duhului şi munceşte pentru ele, încât în viaţa sa efectiv nu au loc "faptele trupului": primeşte harul de "a nu avea timp" să fie rău sau invidios.

Care este situaţia noastră după Rusalii: suntem plini de bunătate, de roadele Duhului, sau mai degrabă de invidie, de faptele trupului?

E uimitor gândul la ceea ce poate rodi viaţa noastră atunci când ne "ţinem de mână" cu "Domnul şi de viaţă dătătorul"! Omul plin de bunătate rodeşte şi devine o reflecţie a perfecţiunii lui Dumnezeu Tatăl, care este bunătate şi care ne poartă de grijă - mai ales în timpurile de încercare - ca o mamă iubitoare (Is 66,13). Când cultivăm virtuţile, sufletul ne este "împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la sânul mamei sale" (Ps 131,2).

Creştinul adevărat este plin de bunătate nu pentru a-şi spori fericirea sau faima, ci pentru ca viaţa sa să oglindească bunătatea lui Dumnezeu, chipul Tatălui. Asemenea pruncilor, omul bun simte prezenţa lui Cristos şi-l face cunoscut cu smerenie şi încredere (Mt 18,3; Mt 11,25). Şi, mai ales, nu se lasă niciodată cuprins de tristeţe în faţa bunătăţii sau bunurilor altuia. Adică nu-şi lasă inima atinsă de invidie, acea invidie a diavolului prin care moartea şi toate relele au intrat în lume (Înţ 1,13; 2,24).

Omul bun trăieşte conştient de limitele sale şi de drumul anevoios pe care trebuie să-l străbată pentru a ajunge la perfecţiune. Însă parcurge acest drum "de mână" cu Dumnezeu, fiind pentru cei din jurul său ecoul simplităţii Apostolului: "Fiţi buni unii cu alţii" (Ef 4,32).

Pr. Laurenţiu Dăncuţă