Rugăciunea de dimineață
Cum ar putea fi uitate acele tabere de elevi care se făceau în perioada comunistă în timpul verii? Poate nu ar strica să se mai facă și acum, dar... nu e treaba mea.
Erau ocazii în care copilul să stea departe de familie, împreună cu alți copii, dar de fiecare dată într-o organizare aproape militară, cu o disciplină de fier, cu un program foarte bine pus la punct și cu niște profesori pe care nu ai cum să-i uiți.
Și, pentru că eram un copil cât de cât isteț, în prima mea vacanță de vară, după clasa a V-a, mi-a surâs și mie șansa să merg în tabără. Eram împreună cu alți colegi, dar și cu mulți copii care proveneau din alte localități și chiar din alte județe.
În fiecare dimineață, după ce se dădea deșteptarea, trebuia să ne prezentăm fără nicio excepție undeva unde era arborat un drapel, iar acolo, pe localități, să ne aliniem; apoi unul dintre noi, de serviciu în ziua respectivă, mergea la un microfon ca să dea tonul imnului național.
Într-o zi mi-a venit și mie rândul. Cum eram și ministrant în sat la mine, fără să mă gândesc prea mult, natural și plin de naivitate, în loc să dau tonul imnului național am spus: "Tatăl nostru..." Așa eram obișnuit de mic. Eu așa știam: că, după ce te trezești, dimineața, te speli pe față și apoi te rogi. Închipuiți-vă că, fără să se aștepte la "boacăna" mea, până au realizat profesorii care ne însoțeau ce am făcut, întregul grup de copii a recitat "Tatăl nostru"! Oricum nu mai putea să-i oprească nimeni!
Iar de atunci, mai mulți prieteni, când ne întâlneam dimineața, nu mai salutau, ci pur și simplu îmi spuneau: "Tatăl nostru"! Așa mi-a rămas porecla pe tot parcursul acelei tabere. Dar mie mi-a plăcut! (Claudiu)
Prelucrare de pr. Felician Tiba